luni, 22 ianuarie 2018

Prizonierul XVI

  A fost o iarnă capricioasă, dar oricât  ar fi iarna  de grea , sub plapuma caldă a zăpezii tot cresc cerealele semănate toamna şi ghioceii care sfidează stratul de  zăpadă şi ies afară cu clopoţeii lor dantelaţi. A fost o luptă dură între baba iarnă şi feciorelnica primăvară, prima  continua să vină cu răutăţile gerului, viscolului şi furtunilor de zăpadă, a doua a venit cu blândeţea vântului cald, a razelor de soare şi a micilor floricele care făceau parte din alaiul anotimpului reînvierii.
În final a învins primăvara  prin abandonul iernii şi astfel, într-o zi de joi a primei jumătăţi de martie soarele a urcat pe cer hotărât, determinat să încălzească pământul. Primele gâze au apărut nesigure în zbor, în stâne, miei se jucau la soare. Nicolae a scos animalele afară, le-a lăsat slobode, văcuţa împreună viţica ei  au început să alerge cu cozile  pe spinare. Cei doi cai cu capetele unul lângă celălalt se jucau bătând din picioare şi mişcându-şi capetele în sus şi-n jos de parcă ar fi discutat ceva şi se aprobau reciproc .
  Cu basmaua legată la ceafă şi burta proeminentă, Irina, având grăunţe în poala şorţului negru pe care îl purta ziua când trebăluia prin curte, a intrat în oborul păsărilor, găinile au venit ciopor pe ea, femeia le vorbea ca unor prietene, fiecare avea un nume: Porumbaca, Negruţa, Alba, Roşcata, Pestriţa, etc., după ce le-a pus grăunţe într-un lighean mare, a mers la cuibare să adune ouăle. În locul grăunţelor în şorţ a pus ouşoarele de la găinuşele ei dragi, cum îi plăcea să le alinte.
-Nicolae, au început găinile să se ouă, am luat 7 bucăţi, toate sângerate, unul e micuţ, cred că e de la puicuţa pestriţă care ne-a mai rămas dintre puii din toamnă. Era mândră când putea pune pe masă ceva din gospodăria ei.
-Ei, era timpul, din toamnă de când le hrănim degeaba, de acum să ne plătească şi ele strădania noastră şi mâncarea pe care o risipim să le hrănim. Uite porcii, pe măsură ce timpul trece, pun pe ei, cresc, se îngraşă, mangaliţa asta o tai la sf. Paşte, va avea cam 150 de kilograme, oprim porcul bazna pentru mai pe vară. Până  la Crăciun se fac ăştia mici, au crescătură bună, îmi place de ei, sunt ca Vasile Grasu, ăla după vale, mănâncă şi dorm toată ziua, nu fac nici un zgomot dacă au în troacă, altfel, ţipă de se aude până-n sat.
Nicolae a cuprins-o pe după gât cu mâna dreaptă, iar cu stânga a mângâiat-o pe burtică.
-Creşte băiatul meu, a, uite ce voinic este, ce tare m-a lovit! Va fi un flăcău pe cinste!
-De unde şti tu că va fi băiat? Poate este fetiţă? Mie chiar mi-ar plăcea mult să am o fată, să o moţez, să-i cumpăr pantofi de lac , mult mi-am dorit să am şi eu o pereche, nu am avut parte, bani am avut, dar nu le-am văzut rostul, unde mergeam eu pentru a mă fuduli cu ei? O haină elegantă şi scumpă nu are sens să o cumperi, dacă nu o admiră nimeni. Am renunţat. Bărbate, ştii ceva? Spuse Irina întorcându-se cu faţa la el, apoi l-a privit în ochi, iar cu mâinile l-a prins după gât.
-Spune nevastă, ce vrei să-mi ceri, că doar atunci mă prinzi după grumaz.
-Hai să plecăm de aici, să ne mutăm cu casa la oraş, poate găsim să muncim acolo, avem ceva bănişori strânşi, ce părere ai? Irina îl pupa pe obraji şi îl desmierda, căldura primăvăratică îi îmbia la iubire, natura  reînvia.
Nicolae a prins-o în braţe cu grijă, să nu deranjeze pe cel mic, a sărutat-o, apoi i-a promis că se va gândi la propunerea ei, deşi el se învăţase în pustietate, dar pentru binele copilului vor trebui să găsească soluţii.
Pe la jumătatea lunii mai discutau amândoi, era seara, tocmai ce terminaseră de cinat, Nicolae îi spunea Irinei care este programul lui pentru a doua zi. Dintr-o dată femeia s-a schimbat la faţă:
-Omule, mergi şi ia paie curate, pune-le jos în camera de dincolo, apoi un cearceaf curat peste ele, pune tuciul ăla mare cu apă la fiert pe pirostri, apoi înhamă calul la şaretă şi fugi în sat să o aduci pe coana moaşă, pe Lisandra, o ştie toată lumea. În cea mai mare viteză să vii cu ea, eu am să nasc. Acum du-mă în casa mare, acolo e curată camera, nu ca asta unde dormim. Să pui lângă mine cuţitaşul ăla mic care taie bine, să torni nişte pălincă pe el pentru a se curăţi.
Nicolae a rezolvat în fuga mare tot ce ordonase nevasta, a înhămat calul negru cu stea în frunte la cabrioletă, a deschis porţile, apoi a o pornit în galopul calului  spre sat, înainte să iasă pe poartă a auzit văcuţa gemând, „te pomeneşti că fată şi vaca, ajută-mă Doamne!” îşi zise bucuros în timp ce dădea bice calului.
  Când s-a întors cu moaşa, copilul tocmai se năştea, a lăsat femeile singure, uşa a  crăpat-o  ca în caz că au nevoie de el să se înfiinţeze mintenaş, iar el a mers în grajd să vadă ce face vaca. Era bine, fătase, viţeluşul, un tăuraş roşcat, semăna cu mama-sa, se chinuia să stea în picioare, era multă voinţă, dar puţină putinţa, picioruşele îi tremurau, încă nu avea forţă în ele. Nicolae l-a ajutat să meargă la vacă să sugă, din ţâţele pline ale ugerului, colastra grasă  care avea să-l întremeze. O oră mai târziu viţeluşul alerga prin grajd.
În casă băiatul, atunci născut, sugea lăptic din sânii mari şi mustind de lapte ai mamei lui. Nicolae i-a privit bucuros, era fericit,apoi s-a gândit la tăuraşul din grajd, ce repede a plecat în picioare, al lui mai are un an de aşteptat.
S-a apropiat de ei, a sărutat mâna şi fruntea nevestei şi degeţele micuţe ale băiatului:
-Mulţumesc nevastă că mi-ai dăruit un copil, mă bucur este băiat, tu nu te supăra că nu a fost fată, îţi promit, că imediat ce poţi, punem să facem o fătucă, să avem pereche. Coană moaşă, cât îţi datorez?
-Întâi, Nicolae maică, pune un păhărel de pălincă, da vezi, paharul să nu fie din cele mici, caută unul mai potrivit că vreau să închin în sănătatea prinţului tău şi al reginei care tocmai l-a născut.
A căutat în bătrânul dulap,o moştenire de la bunica Irinei, de aici a luat un pahar mare, din care de regulă ei beau vin, l-a umplut pe trei sferturi cu pălincă, apoi l-a întins bătrânei.
-Poftim coană mare, ia şi gustă din pălinca asta făcută de mine anul trecut , este prună curată, are grade mai multe decât o cloşcă când cloceşte.
Bătrâna a luat paharul, ochii îi scânteiau de poftă, s-a uitat la el, era mulţumită de băutura pusă de Nicolae, „se vede că nu este zgârcit” îşi zise ea în gând.
-Nicolae, să trăiţi mamă şi să vă trăiască copilaşul, să  aibă viaţă lungă cu sănătate şi bucurii!
-Amin! Ne bucurăm de urare. Când vrei să pleci, te-oi duce acasă. Ce crezi, copilul şi muierea-s bine?
-Bine Nicolae, Irina e puternică ca o iapă de Lugoj, iar băiatul aşa de tare a ţipat că ne-am speriat amândouă, se vede că are bojogi puternici. Voi bea încet licoarea din  pahar, tare-i bună, nu vreau să se termine repede.
-Coană Moaşă, bea-l cum vrei, că pentru acasă ţi-oi  pune o ţâră de pălincă într-o sticluţă , să guşti când poftă vei avea.
Moaşa a urcat în şaretă având un coş lângă ea în care se găseau o găină cu picioarele şi aripile legate, o sticluţă cu pălincă, o şunculiţă afumată din purcelul tăiat la Paşti şi o strachină cu untură proaspătă.
Într-o mică boccea, pe care bătrâna o ţinea cu grijă în mână, Nicolae pusese câteva ouă proaspete.
Cabrioleta cu cei doi a plecat pe şleaul către sat, din casă se auzea plânsul celui mic, îşi striga norocul.
-Noroc să fie! strigă Nicolae dând bice calului.
Îl toropise căldura, deşi era abia sfârşitul lui iunie soarele ardea nemilos, a descălecat de pe cal, l-a lăsat liber să pască iarba subţire la fir care creştea la umbra copacilor şi frunze de ferigă ce se găseau din belşug în pădure. El s-a trântit la umbra unui fag bătrân şi umbros, răcoarea îi făcea bine, era transpirat, s-a şters cu  năframa dată de dimineaţă de Irina. Gândul i-a fugit la Oblegovici, trecuse aproape un an de la prinderea partizanilor, nu mai dăduse niciun semn de viaţă, e drept că fusese avansat la Centru aşa cum visase. Partizanii fuseseră toţi judecaţi: Arnăutu şi Donose fuseseră condamnaţi la moarte, ceilalţi au avut pedepse cu închisoarea silnică, unii pe viaţă, alţii mai puţin, dar nici unul sub 10 ani de detenţie. Pe el nu-l citaseră ca martor, nu a vrut Oblegovici să-l pună în lumină şi mai proastă. Nici una dintre femeile partizane nu fuseseră condamnate, nimeni nu vorbise despre ele.
De Ofiţer nu a mai auzit nimic, nici de frumoasa Ioana, iubita lui. Ar fi vrut să vorbească cu ei. Nu-i putea căuta fără să le pricinuiască necazuri, ultima lecţie primită când l-a căutat pe Dumitrana, nu a uitat-o.
I s-a făcut dor de casă, a încălecat pe calul care păscuse în jurul lui, cât timp el s-a odihnit, apoi a plecat. Era un om fericit, acasă îl aştepta un mic bărbat şi femeia lui.
A intrat pe poartă, a dus calul sub polatră, l-a legat la iesle, apoi a scos şaua după el şi i-a pus în cap  straiţa cu o strachină de grăunţe. După ce a verificat starea tuturor animalelor a intrat în casă, nevasta tocmai alăpta micuţul bărbat. Copilul, fometos, sugea cu poftă din sânul mare, alb, rotund, cu pielea catifelată şi plin cu lapte al mamei. Nicolae a zâmbit în sinea lui, era bucuros că băiatul mânca cu poftă şi erau sănătoşi amândoi, mamă şi fiu.
-Nicolae, trece timpul şi noi nu am găsit naşi pentru cununia noastră şi pentru botezul vostru. Te-ai gândit la acest lucru?
-M-am gândit,nu am găsit pe nimeni, în sat oamenii nu au bani de petreceri şi sincer să fiu  nici unul care să-mi fie pe plac, lasă că ne botezăm noi.
-Eşti un „lasă-mă, să te las”. Măi omule, în viaţă trebuie să fii mai ferm, mai bătăios, tu parcă eşti prea aşezat, prea „muieţi-s posmagii”. Să stai cu copilul acasă  fiindcă am să  plec eu în sat şi nu mă las până nu vin cu naş. Şi încă unul care să-mi placă mie. Da, să ştii, că eu tot te iubesc, chiar dacă eşti mai delăsător. Acu pune mâna şi fă ceva de mâncare pentru seară că „domnu’” ,spuse Irina arătând spre copil, nu m-a lăsat toată ziua să fac ceva.
-Apăi, nu-l mai ţine toată ziua în braţe, că se va învăţa rău, mai pune-l şi în copaie, iar dacă o plânge nu va fi rău, îşi va dezvolta plămânii. Nu  o spun pentru că nu aş vrea să te ajut, mă gândesc la el că este băiat şi nu vreau să iasă un răsfăţat, unul care se va ţine tot timpul de fusta mamă-si. Merg să prăjesc nişte cartofi şi să scot o bucată de muşchi din oală. Fac o mămăligă mare,iar de pe brazdă am să iau usturoi. Ce zici, îţi va plăcea sau faci nazuri?
-Mă, mişcă-te mai repede, căci mare poftă mi-ai făcut! Irina s-a rezemat de perete în braţe cu Nicuşor , îi pusese numele tatălui său, Nicolae,  se uita la el, sugea , apoi i-a scăpat ţâţa din gură, îl luase somnul, tresărea, iar prindea ţâţa, până când mamă-sa s-a decis să-l pună în copăiţă unde avea aşternute mai multe haine să nu-i fie rece. Dormea, buzişoarele lui mici încă se mai mişcau ca şi cum ar fi căutat sânul.  Irina l-a închinat, a scuipat spre el de trei ori să nu se deoache, apoi a ieşit afară să-l ajute pe Nicolae. Nu mică i-a fost mirarea când l-a găsit pe Nicolae stând afară la măsuţă cu un păhărel de rachiu în faţă, nici urmă de cartofi curăţaţi.
-Nicolae, ce faci, nu cureţi cartofi? Ce am vorovit noi? Irina se prefăcea a fi supărată şi pornită pe ceartă.
Mă, cu tine mă cert eu!
-Da, de ce mă rog, dacă pot să întreb? Nicolae se prefăcea că nu înţelege supărarea femeii. Vezi bine că sunt sănătos, pot să beau o ceaşcă cu  pălincă, am venit acum din pădure, voi sunteţi bine,nu sunteţi bolnavi, tu de ce te-ai supărat aşa deodată? Nu-ţi convine sau ce? Nicolae nu i-a dat timp să răspundă, a cuprins-o în braţe şi a început să o sărute pe faţă, pe gât , pe gură, îi era dor de ea, nu mai dormiseră amândoi în acelaşi pat de mai mult de o lună de zile.
Cu aceleaşi săruturi şi acelaşi dor i-a răspuns şi Irina, din carne şi sânge era şi ea făcută, starea de iritare de mai înainte tot de aici pornise, din adâncul neostoit al dorului.
-Îmi este dor de tine femeie, te vreau, îi şoptea cu glas fierbinte  bărbatul, cât mai aştept?
-Nicolae, potoleşte-te şi eu te doresc şi mie sufletul îmi arde când mă gândesc la tine, trebuie să avem răbdare; să ies la biserică, să-mi facă preotul molifta, să încreştinăm copilul, să ne cununăm, apoi voi fi a ta. Nicolae, nu trebuie să spurcăm copilul cu faptele noastre murdare. Întâi curăţenia sufletească şi trupească, apoi vom avea timp şi de noi, d-aia ţi-am zis să găseşti mai repede un naş.
Se mai potolise dogoarea zilei, era o amiază târzie, cerul era acoperit de nori, dar nu se simţeau semne de ploaie, câinele a început să latre într-un fel aparte.
-Ia vezi Nicolae cine poate fi la poartă, câinele mai mult se gudură decât latră, parcă am auzit şi un motor de maşină, dar de aici din spatele casei şi cu gura ta mare, ce să mai auzi? Ne poate lua cu totul, noroc cu Ursu că ne face atenţi.
-Ho femeie, mai potoleşteţi gura, că prea mult meliţezi! Nicolae a aruncat ultimele cuvinte în timp ce se îndrepta spre poartă.
A deschis portiţa, s-a uitat atent la domnul din faţa sa, era înalt, bine făcut, cu o faţă plăcută, îmbrăcat elegant cu costum şi pălărie mare din fetru de culoare gri, avea cravata grena cu dungi oblice de culoare albă cu nodul slăbit, era cald.
-Noroc Nicolae, ce te uiţi aşa admirativ, nu mă mai cunoşti, au nu vrei să mă bagi în seamă.
-Cum să nu vă cunosc păcatele mele, chiar vă admiram eleganţa. Să trăiţi tovarăşe comisar!
-Chestor, sunt chestor acum, Domide e comisar şef.
-Dar domnul Vasilescu, ce mai face?
-A murit anul trecut, nu a suportat umilinţa la care a fost supus. Dumnezeu să-l ierte! Nu mă inviţi în casă?
-Ba da, scuzaţi-mă, m-am luat cu vorba şi am uitat să fiu o gazdă bună. Poftiţi! Intraţi don chestor! Îmi pare rău pentru don Vasilescu, era om corect! Dumnezeu să-l ierte!
-Irină, a continuat  Nicolae când au ajuns la femeia care curăţa cartofi, uite cine ne-a trecut pragul porţii! E don comisar, acum don general. Ia priveşte-l ce fain îi!
-Bine aţi venit în umila noastră casă! Irina îşi ştergea mâinile pe şorţ, trebuia să facă ceva cu ele, îi tremurau, era prea emoţionată.
Dumitrana a sesizat stinghereala femeii, atunci s-a apropiat de ea şi a zis:
-Nicolae, dă-mi voie să îmbrăţişez un vechi tovarăş de arme, vino Irină să te pup, căci strajnică muiere eşti, apoi a sărutat-o pe amândoi obrajii.
Sărutul lui Dumitrana a fost ca o descătuşare pentru Irina, dintr-o dată s-a transformat în Irina cea adevărată, femeia care era gata să se ia la trântă cu viaţa.
-Luaţi loc don chestor, vă aduc o pălincuţă, pun acum de mămăligă, scot nişte muşchiuleţ de la cazan, facem un pic de mujdei de usturoi, mâncăm, apoi putem să strivim puricii pe burtă.
-Bine fată, îmi place ce ai spus că vrei să faci, până ce tu vei fi gata, eu am să mă plimb puţin prin grădină cu Nicolae, avem de vorbit oarece. Vino omule!
  Dumitrana l-a luat de braţ pe pădurar  fără să spună nici un cuvânt ,apoi  au pornit să se plimbe printre pomii din grădină. Un timp au mers în tăcere, Nicolae a simţit stinghereala chestorului, un fior rece i-a trecut pe şira spinării, nu a zis nimic, aştepta ca Dumitrana să spună primul cuvânt.
-Nicolae, a început într-un târziu să vorbească chestorul, să vezi ce s-a întâmplat acum câteva zile, cei de la armată au primit de la Statul Major al Armatei Germane o cerere prin care solicita date despre anumiţi ostaşi care se presupune că ar fi  fost omorâţi pe teritoriul ţării noastre şi care la ei figurau ca dispăruţi. Armata română prin Comisariatul Militar al judeţului au trimis o adresă  la noi să facem cercetări cu privire la câţiva ostaşi germani daţi dispăruţi. Ştii că aici în apropiere au avut loc lupte grele între armata română şi cea germană în toamna lui ’44.
-Am auzit câte ceva...a răspuns cu jumătate de gură Nicolae, avea inima cât un purice îi era teamă de ceea ce urma să povestească în continuare Dumitrana.
-Atunci, din grosul armatei  germane, care se afla sub focul năucitor al artileriei  române, s-a desprins o grupă care s-a refugiat în pădure cu gândul să scape din iadul dezlănţuit de români, nu au avut noroc, au fost împuşcaţi şi ei. Nimeni nu a stat în acea zi să adune cadavrele şi răniţii, abia în ziua următoare s-a întâmplat acest lucru. Echipele care adunau morţii notau  datele de stare civilă, regimentul  şi gradul militar, etc., tot ce scria pe plăcuţa de identificare. Locotenentul român care ucisese grupa germană a constatat că lipseşte unul dintre nemţi.  A fost  căutat de către români, nu s-a mai dat de el, s-a presupus că a fost ucis de animalele sălbatice, dar pentru că nu aveau date certe a fost dat dispărut ca număr, numele nu îi era cunoscut. Acum să vezi drăcie!
Inima lui Nicolae bătea să-i spargă pieptul, ar fi vrut să o domolească, îi era teamă ca Dumitrana să nu simtă starea în care se găsea.
-Am răsfoit documentele din dosar fără să le dau mare importanţă, din rutină, când, o poză mi-a atras atenţia. Am luat fotografia în mână, am mers cu ea la fereastră pentru a beneficia de lumina naturală a zilei şi am privit-o cu multă atenţie. Din poză mă priveacu ochii lui mari un tânăr blond cu un zâmbet strengăresc abia perceptibil în partea dreaptă a gurii. M-am uitat îndelung, am făcut o pauză să mă gândesc mai bine, m-am plimbat în sus şi în jos prin birou, nu îmi ieşea din cap bărbatul din poză.
Datele biografice corespundeau cu vârsta altcuiva, meseria trecută era tehnician constructor, gradul în armata germană era de sergent.
Mi-am zis: cu toate asemănările nu poate fi el, nu are cum, el e român, doar l-am auzit vorbind, l-am văzut acţionând, nu poate fi neamţ.
Dar dacă şi-a pierdut memoria atunci când a văzut că toţi camarazii lui sunt morţi, doar el era viu şi rănit  rămas în spatele frontului? Putea fi o variantă. Dar cum de ştia să vorbească româneşte, încă destul de bine. Poate învăţase în toţi anii cât fusese pe front împreună cu trupele române.
Sigur, am analizat şi situaţia în care ar fi fost găsit de o femeie bună la suflet care l-a îngrijit, apoi l-a învăţat să vorbească româneşte, ea fiind văduvă, a considerat neamţul rănit ca un dar de la Dumnezeu.
Sunt multe ipoteze, dar cel mai important dintre toate este faptul că acel om este posibil să trăiască, problema pentru mine este alta, ce transmit Statului Major german, că este viu şi trăieşte sub nume românesc ori pur şi simplu că este dispărut, probabil sfâşiat de animalele sălbatice.
-Tu ce mă sfătuieşti să fac, Nicolae? Dumitrana s-a oprit în loc şi s-a aşezat în faţa  pădurarului, aştepta răspunsul, privindu-l în adâncul ochilor.
S-a clătinat pe picioare, neamţul nu credea că va mai fi vreodată descoperit, nu a ferit privirea, simţea cum ochii lui Dumitrana îi pătrund în creier, îi citeşte adevărul ascuns în cele mai adânci celule. Nu putea trăi în miciună, va recunoaşte adevărul. Indiferent de consecinţele care vor urma de aici. Îi părea rău pentru nevastă şi copil, până la urmă nu făcuse niciun rău, nu omorâse pe nimeni, nu spionase pentru vreo putere străină. Este adevărat că minţise, nu avusese altă soluţie, nu ştiuse cum trebuia să procedeze.

„Doamne, îşi spuse Nicolae, fericirea pentru mine să fie totdeauna ca o Fata Morgana, când să pun mâna  pe ea, să dispară?  Şi cât de mult şi-a dorit să aibă un cămin în care să se audă gălăgia copiilor şi şoaptele lui de iubire adresate femeii dragi, mamei copiiilor lui. Totul s-a prăbuşit ca un castel de nisip luat de valul mării, doar atât înseamnă fericirea, doar atâta am dreptul să am?
Va spune adevărul indiferent de consecinţe, îşi va asuma indentitatea, apoi chestorul să hotărască ce va face cu el. Îi era frică, trebuia să-şi învingă teama, dacă voia să trăiască fără frică.
Dumitrana îl aştepta să vorbească, nu-l grăbea, îl simţea timorat, voia ca Nicolae să se elibereze, să vină la el ca la un duhovnic, ştia că nu-i va fi uşor, îşi dorea un singur lucru, să nu-l mintă.
-Domnule chestor, raţionamentul dumneavoastră este fără cusur, nu am fost amnezic, am fost salvat de Irina, când mi-am revenit frontul era departe. Nu mai am pe nimeni în Germania, toţi ai mei sunt morţi, inclusiv fata pe care am iubit-o, voiam să mor, însă nici moartea nu m-a vrut. Am fost salvat de acest înger minunat, când mi-am revenit m-am îndrăgostit de ea, atunci am jurat că voi deveni român, restul îl cunoaşteţi. Sunt gata să suport consecinţele oricare ar fi ele, îmi pare rău că voi dezamăgi două fiinţe iubite, din păcate nimic nu depinde de mine.
-Nicolae, ştiu situaţia ta de mai mult de o săptămână de zile, nu am vrut să vin până nu m-am gândit bine ce trebuie să fac. Dacă spun că te-am descoperit, fie şi amnezic, nu vei păţi nimic, probabil se va cere repatrierea ta. Un singur lucru e cert, dacă vei rămâne pe teritoriul României  ca neamţ vei avea o tinichea de coadă. A fost o hotărâre grea, nu îţi ascund faptul că am mers în audienţă la Oblegovici, acum este mare ştab la Comitetul central, este membru supleant, mai are un pas şi va ajunge printre greii partidului. Ştii ce mi-a spus: „Dumitrana, lui Nicolae îi stă foarte bine ca român, lasă-l aşa, nu-i  strica etnia”. Din casă s-a auzit un scâncet de copil, chestorul s-a uitat mirat la Nicolae.
-Am un băiat de o lună de zile, e un dolofan frumos, vreau să-l botez, dar nu am naş, de fapt şi eu vreau să mă botez ortodox, apoi să mă cunun cu nevasta. Sigur, astea vor rămâne vise neîmplinite. Aşa îmi este mie scris, să prind fericirea de pene, ea să zboare şi eu să rămân cu fulgii. Nu mă plâng, doar constat amar. Îmi este milă de micul Nicolae, va creşte, poate, fără tată.
Dintr-o dată şi-a amintit de grupa lui, de oamenii pe care-i pierduse-n pădure, cel mai tânăr nu avea nici 20 de ani, el trăise aproape dublul vârstei lui, nu se simţea cu nimic vinovat, încercase să-i salveze, românii fuseseră mai iuţi şi  îi împuşcaseră. Se simţea vinovat pentru că nu  a murit odată cu ei. Aşa alege viaţa, pe unii să-i scape de chin,iar pe ceilalţi să-i facă să trăiască-n chin.
-Vrei să ştii ce am hotărât? Dumitrana îl privea serios, doar în tonul vocii se simţea o urmă de ghiduşie.
-Sigur că vreau, mă mai întrebaţi? Inima lui Nicolae era cât un purice, respiraţia îi devenise sacadată, pulsul se ridicase.
-Domnule Nicolae Deiu, vă felicit, aţi fost admis în şcoala de brigadieri silvici, să mulţumiţi partidului pentru încrederea acordată. Dumitrana era sobru ca un ofiţer de starea civilă.
-Domnule chestor, nu vă bateţi joc de mine! Nicolae plângea şi râdea,nu ştia ce să creadă,de unde se văzuse pierdut, dintr-o dată lucrurile au luat o altă întorsătură.
-Nu îmi bat joc, asta este hotărârea pe care mi-a transmis-o Oblegovici prin primul secretar al judeţenei de partid. Va trebui să dai nişte examene pentru a ţi se da un certificat de 7 clase, toţi credem că tu ai făcut cândva şcoala, dar nu îţi mai aminteşti.  Nicolae, atenţie la cuvintele mele, nu te lăsa pe tânjală, fii atent la tot ce se întâmplă în jurul tău, cu comuniştii la putere vom fi tot timpul pe nisipuri mişcătoare, niciodată nu vom şti când începem să ne scufundăm, atunci, de ce vom încerca să ne salvăm, de aceea ne vom afunda mai tare şi vom trage după noi toate rădăcinile de care ne vom prinde!
Partidul Comunist este o fiară fără suflet, a continuat chestorul, rece şi hulpavă, este în stare să-şi mănânce propriul cap când acesta îi provoacă dureri. De fapt dacă mă gândesc bine, ca unul care am trăit şi în capitalism, dar şi cu comuniştii puţin, am ajuns la concluzia că şi capitaliştii şi comuniştii sunt doar pentru ei. Comuniştii sunt mai ipocriţi, mimează bunătatea şi apropierea de oameni. În fapt îi interesează şi pe unii şi pe ceilalţii propria bunăstare. Şi capitaliştii şi comuniştii au călcat pe cadavre pentru a ajunge în fruntea bucatelor, diferenţa este de abordare a crimei. Ăia care au condus ţara până în 1944 au prigonit comuniştii prin toate mijloacele, nu spun dacă aveau sau nu dreptate. Dreptatea este în funcţie de poziţia pe care o ocupi în istorie. Acum comuniştii  îi vor condamna şi despuia de averi pe bogătaşii de ieri în numele unei ideologii, îi vor condamna în numele poporului. Vezi tu Nicolae, toţi vorbesc despre popor, toţi acţionează în numele poporului şi asta de mii de ani, dar nimeni nu ne spune cine dracu este Poporul ăsta? Ajungi la sfârşitul unei etape revoluţionare şi îţi dai seama că de fapt Poporul e format dintr-o sută de parveniţi care ajung în vârful statului călcând pe cadavrele adevăratului Popor. Pentru ei, Poporul este o noţiune abstractă, bună de folosit electoral, de manipulat masele mereu sărace şi naive.
Să mergem la masă,mai ai din pălinca aia bună? Mai am ceva veşti, însă le păstrez pentru Irina, sper să o bucur.
-Pentru dumneavoastră voi pune bine câteva sticle, să am când nimeriţi pe la mine.
 Irina  răsturnase pe un fund din lemn  o mămăliguţă aurie şi moale, într-o strachină pusese brânză făcută din lapte de oaie şi de vacă, veche şi tare, două cepe sparte, nu tăiate, câteva bucăţi uriaşe de muşchi de porc  scoase din oală au fost puse în două cenace. Usturoiul pisat, Irina, îl turnase direct peste bucăţile de muşchi.
-Luaţi loc domnilor, masa este gata, vă aşteaptă să vă înfruptaţi. Nicolae, serveşte pe don chestor cu pălincă, eu merg în casă, am auzit vocea lui Nicolae cel mic cum mă cheamă.
-Irina, mai rămâi puţin, am câteva veşti. Oblegovici şi-a amintit de voi şi vă propune să mergeţi la oraş, Nicolae va face şcoala de brigadieri silvici, ştiţi că au fost naţionalizate o mulţime de case, vi se va da în folosinţă cu chirie o căsuţă doar pentru voi.
-Avem ceva bani, am putea să o cumpărăm, spuse Irina fără a se gândi prea mult.
-Fată dragă, proprietatea nu este agreată de comunişti, ei vorbesc despre o proprietate colectivă, nu individuală.
-Vă mulţumim! Este o veste minunată! Irina era pe picior de plecare, copilul ţipa şi mai tare.
-V-am promis anul trecut că vă voi fi naş, a venit timpul să mă ţin de cuvânt, eu vă voi boteza copilul şi pe tine Nicolae, apoi dacă vreţi, am să vă şi cunun. Irina a uitat de orice etichetă şi s-a aruncat în braţele generaului.
-Uşor fată că mă dai grămadă, altă veste este aceea că am demisionat din poliţie, un timp voi sta pe bară, apoi, voi intra în barou. Casa o puteţi păstra, Oblegovici a hotărât ca în fiecare an la aceeaşi dată, să ne întâlnim aici toţi cei care am participat în acea noapte la prinderea partizanilor. Ofiţeru nu va putea participa niciodată, i s-a schimbat numele şi a fost mutat în structurile siguranţei statului undeva prin sudul ţării, nici eu nu ştiu unde anume. În rest vom fi toţi. Până plec să-mi spuneţi când vă hotărâţi să facem petrecerea, îl voi aduce pe Domide cu mine,să ne bucurăm împreună. Atenţie! În afară de mine şi Oblegovici nimeni nu cunoaşte amăntule pe care ţi le-am povestit, nu are sens să faci vorbire despre ele cu altcineva.
Nicolae şi Dumitrana au  discutat până seara târziu, printre altele au stabilit  ziua în care urma să aibă loc botezul celui mic împreună cu al lui şi apoi cununia. Naşul Dumitrana le-a promis că va veni să-i ia cu maşina, apoi îi va duce într-o mânăstire discretă unde vor  avea loc cele trei evenimente, după care se vor întoarce acasă pentru a sărbători evenimentele.
După plecarea musafirului, Nicolae a rămas un timp singur gândindu-se la emoţiile prin care trecuse cu ceva timp în urmă. Emoţiile,surpriza neplăcută în prima fază, au fost cu atât mai mari cu cât nu se mai gândea că vor mai apărea. Vestea descoperirii adevăratei lui identităţi, adusă de Dumitrana, îl făcuse să se creadă pierdut. Îi era ruşine de chestor şi chiar de Oblegovici pentru faptul că minţise, dar a fost singura lui alternativă. Până la urmă se pare că faptele reuşite de el, au înclinat balanţa în favoarea lui Nicolae Deiu şi împotriva lui Iohann. Era fericit, de data asta chiar scăpase pentru totdeauna. Nici Dumitrana şi nici Oblegovici nu i-ar fi putut da în vileag adevărata identitate fără să nu se compromită ei înşişi.
Bărbatul a intrat în casă, Irina moţăia cu copilul la sân. A deschis ochii când a auzit uşa:
-Ai venit omule? Culcă-te! Că de mâine vom avea mult de lucru.
-Ai dreptate! Trebuie neapărat să zidim intrarea în tunelul din pivniţă, vom lăsa doar intrarea din pădure pentru un eventual refugiu. Totodată am să ung armele din tunel cu vaselină, le împachetez în hârtie groasă, apoi le îngrop în tunel, niciodată nu se ştie când vom avea nevoie de ele.
-Nu omule, armele să le predăm lui naşu’, sunt sigură că el ştie că sunt la noi, nu avem ce face cu ele, dă-le pe pustiu! Sunt de acord să zidim peretele din pivniţă, aşa este cel mai bine, chiar de mâine să ne ocupăm de acest lucru. Vom zidi cu cărămidă şi pământ galben, apoi  vom tencui cu var.
Te-ai gândit bine, ăştia sunt curioşi şi suspicioşi, mai ales Moldovan, e bine să ne punem la adăpost.
Au trecut cu bine peste evenimentele prilejuite de cele două botezuri şi de cununie. Irina pentru acest moment îşi cumpărase o pereche de pantofi negri, de lac cu un pic de toc. Rochia bleu-ciel din mătase  cu mâneca bufantă până aproape de cot, strânsă pe corpul ei subţire şi legată cu cordon peste talie îi scotea în relief trupul de viespă cum îi spunea în glumă Nicolae.
Primul moment marcant a fost atunci când mămica băieţelului nu a fost primită în biserică până când preotul nu i-a făcut molifta în faţa uşii de la intrare. Al doilea a fost atunci când naşul Dumitrana a fost întrebat de trei ori dacă se „lapădă de Satana”, el a confirmat că da. Restul a intrat în rutina bisericească.
Mireasa şi naşa mare, soţia lui Dumitrana, erau vedetele petrecerii, mireasa prin frumuseţea naturală, iar naşa prin prestanţă şi distincţie.
Petrecerea a avut loc în curtea lui Nicolae. În afara lui Nicolae cu Irina şi a naşului cu naşa, au mai fost prezenţi şi s-a bucurat alături de ei Domide cu soţia.
Când petrecerea era în toi şi bărbaţii trecuseră de al treilea pahar de rachiu tare, s-a auzit câinele lătrând, au privit unii la alţii, Nicolae a mers la poartă, s-a uitat cu atenţie, ziua se îngâna cu noaptea, cu greu a recunoscut pe Ţafardel cu nevasta.
-Bună seara! Ce s-a întâmplat? Nicolae era curios să ştie motivul pentru care cei doi urcaseră acum la ceas târziu din seară până la el.
-Am venit, a început Ţafardel să vorbească...
-Taci tu, că eşti prost şi nu ştii vorbi, i-a tăiat vorba nevasta, noi am venit fiindcă am auzit că botezi copilul azi, aşa că ne-am gândit să-ţi aducem o găină şi cinşpe ouă, să ne băgăm pe sub pielea ta, cu ce mai pârăşte la tine tăntălăul ăsta, cu ce îţi dăm acum, poate ne vei lăsa să luăm o căruţă de lemne fără bon. I-am zis tăntălăului ăsta al meu:”hai mă să-i dăm o ţâră de plocon, poate se va înmuia şi ne ve lăsa să luăm un car cu lemne.
-Femeie, îţi mulţumesc! Ia-ţi ploconul şi mergi acasă să-ţi hrăneşti copiii, v-am lăsat mereu să luaţi uscătură căzută pe jos, cu toporul în pădure să veniţi dacă aveţi bon, altfel nu aveţi ce căuta. Şi încă ceva, nu mai încerca să mă mânjeşti, ai înţeles femeie? Noroc Ţafardele! îi ură Nicolae dând mâna cu bărbatul, tu vezi-ţi de cratiţa ta, că ştie bărbatul tău ce să facă!
-Al dracului îngâmfat, hai mototolule că nu eşti bun de nimic, doar ai ştiut să mă laşi în fiecare an grea, că nici nu mai ştiu câţi copii am, zise nevasta lui Ţafardel îndepărtându-se de casa lui Ţafardel.
Petrecerea a durat până în zori, deşi afară era cald, bărbaţi spre dimineaţă au dorit o pălincă coaptă, Irina le-a făcut pe plac, a fiert rachiul cu piper şi zahăr într-o olcică din tablă cu capac, având grijă să nu ia foc. Cheflii doar au mai gustat din ţuica fiartă şi au căzut ca seceraţi în braţele lui Orfeu.

În ziua în care s-a împlinit un an de la prinderea partizanilor, Oblegovici conform promisiunii făcute, a sosit pe la prânz în curtea casei lui Nicolae. Împreună cu el veniseră maiorul din siguranţa statului Moldovan, comisarul şef Domide şi civilul Dumitrana.
Era cald, pentru petrecere Nicolae aranjase un umbrar din crăcuţe verzi de fag şi nuc, stâlpii din lemn care susţineau umbrarul erau îmbrăcaţi în papură verde. Nicolae împreună cu Irina bătuseră pari în pământ şi improvizaseră o masă lungă să poată încăpea toţi. Băncile pe care urmau să stea musafirii erau făcute la fel ca şi masa. Pe feţele băncilor Irina pusese preşuri ţesute în casă să le fie moale musafirilor, dar să le protejeze şi pantalonii scumpi de murdăria scândurilor.
Din capul mesei unde fusese aşezat, în semn de respect pentru funcţia lui, Oblegovici, parcă mai înalt, cu un început de burtă şi bărbie dublă, semne clare ale traiului îndestulat, cu o uşoară îngâmfare întipărită pe faţă, s-a ridicat cu paharul în mână, apoi s-a adresat celor prezenţi, printre care era şi Irina cu copilaşul în braţe.
-Voi sunteţi, înainte de orice altceva, prietenii mei, cei mai buni prieteni ai mei, vouă aş fi gata să-mi încredinţez viaţa fără teama că aş putea să o pierd. În afară de voi nu am alţi prieteni, restul sunt tovarăşi. De ce urci pe treptele puterii de aceea eşti mai singur.  În timp ce eu mă aflu aproape de vârful scării care urcă în podul puterii,  jos la baza scării se  strâng mulţi aşa zişi prieteni, care vor zgudui cu putere scara pentru ca eu să cad de acolo. Am învăţat, de când am ajuns în Comitetul Central, să mă uit tot timpul în spate, chiar şi când mă aflu pe un câmp unde se poate vedea de jur împrejur până la orizontul cerului, tot merg cu teamă şi din când în când privesc în urmă  să văd dacă nu este cineva pe urmele mele.
Nu sunt bolnav, continuă vorba Oblegovici, sunt conştient, şi eu am oameni care-i spioneză pe eventualii mei competitori. Aşa se scrie istoria, doar cei care deţin informaţia pot supravieţui, doar aceea vor avea puterea. Prietenii mei dragi! Nu vă lăsaţi prostiţi de vorbele frumoase ale activiştilor şi propagandiştilor, în spatele lor se ascunde mult venin, este multă provocare, se poate merge până acolo încât să se spună:” mori tu, să trăiesc eu”. Însă noi am venit aici să sărbătorim un moment extraordinar: „ziua când Dumnezeu nu a vrut să ne ia sufletele”. Pentru asta trebuie să mulţumim la doi oameni: lui Nicolae pentru că a găsit soluţia cea mai bună pentru a intra în legătură cu şeful partizanilor şi Ofiţerului care a riscat totul pentru a ne salva. Nicolae este aici şi îl  salutăm încă odată pe el şi pe minunata lui nevastă. Despre Ofiţer pot să vă spun că este foarte bine şi el şi Ioana. Să petrecem prieteni!
Copilul a început să plângă.
-Merg să-l schimb, a făcut pe el, a spus Irina, l-a afectat discursul tovarăşului Oblegovici. Toţi au izbucnit în râs.
Zece ani mai târziu, din nou s-au adunat cu toţii în curtea lui Nicolae, câinele murise între timp, caii fuseseră vânduţi, la fel ca şi vaca şi oile. Nici în ogradă găinile nu mai cotcodăceau de mult.Nicolae şi Irina se mutaseră la oraş. El lucra la ocolul silvic, iar Irina avea grijă de cei trei copii ai lor, un băiat şi două fete.
S-au adunat sub acelaşi umbrar, doar l-au refăcut cu crengi verzi proaspete.
Primul a sosit Oblegovici într-o şaretă trasă de un cal. Era bine dispus,deşi pe faţă îi apăruseră multe riduri de supărare, după el, într-o Warszawa elegantă, identică cu Pobeda rusească, au sosit Dumitrana, acum avocat de succes, Domide, pensionar şi colonelul Moldovan.
După îmbrăţişările de bună regăsire, s-au aşezat la masă aşa cum se obişnuiseră de ani de zile, de această dată Oblegovici a refuzat locul din capul mesei, cerând ca acolo să ia loc Dumitrana, el fiind cel mai realizat dintre toţi.
-Nu tovarăşe Oblegovici, al dumneavoastră e locul, pentru noi aţi rămas acelaşi om. Până la urmă sunteţi primar aici în Galbenu, nici nu văd a fi ceva rău!
-Vedeţi băieţi, a început vorba Oblegovici, a fost un moment în care nu mi-am asigurat spatele, a fost suficient ca hienele să tabere pe mine, dar nu mă plâng,mai am puţin şi ies la pensie. Mă,chiar dacă voi fi pensionar şi voi merge în bastoane tot voi veni să sărbătorim această zi dătătoare de viaţă. Asta pentru noi, a fost ziua în care moartea a uitat să vină.



-













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Femeia pierdută. Cap X

  -Să revenim la Năuc, stai să gust din ceașca cu țuică și să rup din foaia asta de varză, Năuc a stat tot timpul în cârciumă ori a mai fost...