Prizonierul XV

  Partizanii au fost conduşi, sub ameninţarea armelor,  în curtea lui Nicolae, apoi înghesuiţi în grajd, după ce au fost scoase animalele  şi legate sub polată. Răniţii au fost întinşi pe prispă, erau tineri, strigau de durere, din ochi lor dispăruse răutatea, erau doar oameni suferinzi la un pas de a se înfrăţi cu moartea, Nicolae şi Irina le-au spălat şi pansat rănile. Cei morţi urmau să fie indentificaţi, apoi înmormântaţi în cimitir.

-Am terminat cu ăştia, însă trebuie să mergem în sat să vedem cum stau lucrurile cu primarul şi instructorul Ghervase, am înţeles că Arnăutu este acolo împreună cu alţi doi partizani şi beneficiază de complicitatea lui Băbuică. Moldovane, nu ai ştiut nimic despre alianţa asta?

-Nu, îl ştiu pe jandarm că este corupt, dar nu ştiam că este în legătură cu bandiţii.

-Cine rămâne aici să păzească prizonierii până când va veni o dubă să-i ridice? Activistul nu-şi mai încăpea în piele de fericire, deja se vedea membru în Comitetul Central.

-Rămân eu, spuse Irina. Sunt bine legaţi nu au cum să scape, iar dacă se dezleagă, tot nu au cum să iasă.

-Rămân şi eu cu ea, voi păzi partea din spate a grajdului dacă aveţi încredere în mine. Ofiţeru era gata să ducă până la capăt misiunea de prindere a foştilor colegi.

-Am încredere în tine, rămâi aici! Băbuică avea un curaj nebun dându-i un asemenea gir fostului partizan

Domide şi pădurarul s-au urcat în IMS, iar Oblegovici cu Dumitrana în Volgă având pe Moldovan la volan.

  Iarba era mare şi înspicată,multe plante de câmp, majoritatea adevărate leacuri pentru sănătate, îşi purtau cu mândrie frumuseţea florilor, nu plouase de câteva zile, glodul era gros, roţile maşinilor tăiau în stratul de colb, în urma lor totul intra într-un nor de praf

-Dumitrana, am făcut treabă bună, poate reuşim să salvăm viaţa celor doi din sat. Unde crezi că îi vom găsi pe bandiţi? Secretarul era sub imperiul victoriei repurtate cu uşurinţă împotriva partizanilor. Ai făcut un plan bun comisare, a continuat discuţia activistul, trebuie să recunoşti că te-am sprijinit şi eu, au căzut bandiţii în capcană ca muştele în lapte.

-Pe bandiţi cred că-i găsim la postul de jandarmi, este un loc ferit, apoi schimbând vorba a continuat, recunosc tovarăşe secretar , v-aţi comportat ca un militar de carieră, aţi dat dovadă de curaj şi abnegaţie. Se vede că aveţi stofă de erou. Dumitrana îl lăuda deşi, nu era obişnuit cu astfel de comportament faţă de superiori, acum făcea o excepţie, cu atât mai mult cu cât Oblegovici chiar se comportase brav.

-Comisare, comisare, m-am călit în lupta cu voi şi cu siguranţa statului în anii de ilegalitate. E drept că seva o primesc de la partid, el reuşeşte să ne înfiripe dragostea pentru ţară şi pentru poporul obidit. Moldovane, spuse secretarul adresându-se şoferului, nu intrăm cu maşina în curtea postului, o lăsăm undeva în afara satului.

-Am înţeles tovarăşe secretar!

-Tovarăşe  Oblegovici, am o propunere, pentru că Moldovan este îmbrăcat în haine de jandarm să mă ia ca pe un prizonier la post, Domide şi Nicolae să facă un ocol şi să intre în post pe uşa din spate, iar noi, eu cu mâinile sus, urmat de jandarm,  să intrăm în post, acolo să acţionăm pentru prinderea bandiţilor. Ce părere aveţi?

- Bun planul, dar eu ce fac, mă scoateţi din joc, vreţi doar voi gloria? Supărarea lui Oblegovici venea mai mult dintr-un sentiment egoist.

-Veţi fi afară, veţi păzi fereastra, în caz de nevoie veţi acţiona în funcţie de urgenţele care apar. Rolul dumneavoastră va fi foarte important, în primul rând ne va da nouă siguranţă, apoi veţi putea ataca dacă vom fi arestaţi, sau veţi cere ajutoare de la săteni. Deocamdată nu amestecăm populaţia în această misiune, ne vom descurca cu forţele noastre, acum e posibil ca sătenii să ne încurce.

Domide şi Nicolae, la distanţă de câţiva paşi unul faţă de celălalt, au pornit pe un drum ocolitor spre sediul jandarmeriei. Ceilalţi au aşteptat zece minute, apoi au plecat şi ei. Dumitrana în faţă, jandarmul  cu arma în mâna la doi metrii în spate, iar mai în urmă, de parcă nu se cunoşteau, venea Oblegovici.

  Când au ajuns în dreptul postului, Dumitrana s-a oprit o clipă, a ascultat, apoi a aruncat o privire   aproape imperceptibilă  spre Moldovan, acesta a înţeles şi i-a făcut semn să urce treptele care duceau la uşa postului. Dumitrana a bătut în uşă, din interior s-a auzit : intră!

Comisarul a deschis uşa, a intrat în cameră, apoi s-a tras un metru în lateral, jandarmul l-a urmat cu arma îndreptată spre el.

În încăpere se aflau: la birou, aşezat pe scaun,  Arnăutu  care părea şi mai masiv  din spatele mesei, rezemat de  peretele din dreapta, lângă fereastră, era Băbuică şi un alt partizan, lângă  peretele  din stânga era un jandarm cu puşca îndreptată spre podea unde se găseau legaţi cobză, primarul comunist, instructorul Ghervase şi unul dintre jandarmi care se opusese arestării primarului. În spatele uşii se găsea unul dintre bandiţi care a şi închis uşa  în urma lui Moldovan.

-De unde vii tu acum? Băbuică nu ştia ce să înţeleagă, ce e cu ăstă?

-Să trăiţi! Raportez,  am fost atacaţi de partizani, m-am retras în pădure, in drum l-am prins pe mahăru’ ăsta care încerca să scape, tovarăşii lui sunt morţi. Mi-a fost teamă să mă arăt partizanilor, sunt tânăr don şef, nu voiam să fiu omorât.

-Băi jandarmule, unde sunt camarazii mei? De ce te-au lăsat să scapi? Nu cumva joci la cacialma? Arnăutu era atent, ceva nu-i suna bine, de ce ar fi venit jandarmul cu comisarul luat prizonier atâta cale pe jos?

Toţi ochii erau aţinţi pe noii veniţi, Dumitrana nu a făcut nicio mişcare care să-i pună viaţa în pericol, Moldovan avea arma cu glonţ pe ţeavă îndreptată spre comisar.

-Arnăutule a venit să facem un târg, jandarmul nu ştie de ce am fost cuminte până acum, Donose cu grupa lui e prizonieră în grajdul lui Nicolae, am venit să-ţi propun un târg, facem schimb de prizonieri, euîi eliberez pe Donose şi ceilalţi, tu eliberezi primarul, instructorul şi jandarmul. Ce zici?

-Fabulezi comisare, vă omor pe toţi! Ăia dacă au fost proşti şi s-au lăsat prinşi să moară, nu-mi pasă, eu îmi rezerv dreptul şi plăcerea să vă omor pe voi. Dealtfel nici nu te cred, nu a fost posibil.

Uşa din spatele biroului s-a deschis fără zgomot, s-a auzit o voce puternică:

-Sus mâinile domnilor! Jocul s-a terminat!

Toţi ca la comandă s-au întors spre locul de unde a venit somaţia.

-Sus mâinile bandiţilor!

Partizanii s-au văzut încolţiţi, din spate îi somaseră jandarmul Moldovan şi comisarul Dumitrana.

-Dezarmează-i Domide, apoi leagăţi-i pe toţi şi băgaţi-i la beci. Băbuică ai greşit bariera, te-ai aşezat pe partea rea! Bun! Toţi sunt legaţi, acum eliberaţi primarul şi pe instructor. Nicolae cheamă-l pe secretar de afară.

-Domnule Arnăutu, ai ales prost, puteai fi un om care îşi negociază viaţa şi libertatea, acum nu mai ai ce negocia. Nu ai crezut în spusele mele, trebuia să crezi, nu îmi place să mint.

-Te înşeli comisare, acum am libertatea de a muri ca un om liber, prefer moartea  decât o viaţă de reptilă târâtoare. Mai bine mort,  decât să mă plec stăpânilor. Mai bine mort, decât să-mi pierd libertatea. Voi muri cu zâmbetul pe buze, am avut libertatea de a-mi alege eliberarea dintr-o posibilă viaţă de sclav comunist. Arnăutu perora privindu-şi în ochi camarazii. Aceştia cu capul în jos regretau că se aflau în situaţia asta.

-Arnăutule, vei fi judecat şi pentru cele două crime comise. Domide cunoştea dosarul bine, el instrumentase ambele cazuri.

-Am omorât doi bandiţi, amândoi comunişti, îmi pare rău că voi mi-aţi scăpat, ah Donose nenorocitule, ai acţionat prost! Banidiţii ăştia doi, continuă Arnăutu arătând spre primar şi instructor, au făcut pe ei de frică când au văzut armele, au cerut îndurare, în acelaşi timp s-au jurat că vor trece de partea noastră dacă îi vom lăsa în viaţă. Mi-a fost scârbă când am văzut ce laşi se ascundeau în spatele faimoşilor comunişti. Dumitrana, omoară-ne! Altfel te vom omorî noi! Vom scăpa de aici, trebuie să coboare Donose cu oamenii mei, nu înţeleg cum aţi reuşit voi să scăpaţi.

-Măi banditule, camarazii tăi sunt legaţi cobză în grajdul lui Nicolae, trei au murit, alţii sunt răniţi, niciunul nu a scăpat. Du-i la beci Moldovane! Acolo le este locul! Oblegovici după ce a ordonat încarcerarea prizonierilor a ridicat receptorul, centralista a răspuns imediat:

-Imediat domnul Arnăutu, cu cine doriţi? Vocea nazală a telefonistei l-a surprins neplăcut pe secretar.

-Care Arnăutu fată, ce tot mormăi acolo? Sunt tovarăşul Oblegovici de la judeţ, secretar PCR, dă-mi urgent poliţia, aştept legătura. În câteva minute a auzit în telefon:

-Să trăiţi! Sunt ofiţerul de serviciu de la poliţia judeţană, inspectorul  Comănescu, ordonaţi tovarăşe prim!

-Măi, trimite-mi câţiva jandarmi şi poliţişti să ia în primire vreo 40 de partizani pe care i-am arestat, veniţi cu o dubă şi cătuşe, eventual şi lanţuri pentru aceia care vor fi recalcitranţi. Vreau ca în cel mult o oră să fiţi în Galbenu.

-Am înţeles! Să trăiţi!

Oblegovici a pus receptorul în furcă , s-a rezemat de masă, a privit mulţumit spre ei, apoi a făcut câţiva paşi, a dat mâna cu fiecare şi i-a sărut pe obraz:

-Vă mulţumesc băieţi, i-am prins pe toţi fără să avem pierderi sau răniţi! Partidul, prin mine, vă mulţumeşte, avem totuşi o problemă, cum vom proceda cu Ofiţeru?

-Îl vom aresta şi pe el, nu este nevoie să fie văzut de ăştia, să se afle că ne-a ajutat. Dacă se transpiră vreun cuvânt despre implicarea lui, îl vor linşa. De aceea cred că este bine să-l ţinem la secret. Da, aveţi dreptate, va trebui să-l ajutăm. Cred că ar trebui să  puneţi problema lui la nivel mare, acolo să se ia o hotărâre. Chiar dacă a fost rău intenţionat la început, a terminat prin a se pocăi. Din dosarul lui reiese că nu a fost unul dintre cei mai aprigi legionari. Cred că ar putea fi folosit cu succes pe mai departe. Este clar omul nostru acum, asta o ştim doar noi, am putea chiar să-l lăsăm liber şi să lucreze pentru noi, Domide pleda cauza Ofiţerului din tot sufletul, înţelesese cât de greu i-a fost omului să-şi trădeze camarazii pentru a se alia cu ei şi îi mai era recunoscător şi pentru faptul că acum erau vii şi nu nişte cadavre, pentru că aşa ar fi ajuns dacă nu trăda Ofiţeru acţiunea partizanilor.

-Nicolae, tu împreună cu Dumitrana mergeţi cu mine, Domide, Moldovan şi jandarmul care a fost legat, aveţi grijă de bandiţi să-i predaţi în regulă poliţiei. Întocmeşte actele necesare pentru ăştia de aici, pentru cei de sus voi merge eu cu ei direct la poliţie. Când vine duba să îi îndrumi să vină la Nicolae. Bine ar fi Domide să vii tu cu ei. Eu cu băieţii plec  la pădurar, sunt îngrijorat pentru Irina, nu ştim ce prostii ar fi putut să-i treacă prin cap Ofiţerului. După ce a dat ultimele ordine, Oblegovici a ieşit pe uşă urmat de Nicolae şi comisarul Dumitrana.

După plecarea maşinilor în sat, Irina a mai verificat odată încuietoarea grajdului, apoi a urcat în fânărie şi  printr-o gură făcută special în podină, a pus fân în iezlea animalelor aflate sub polatră.

Cu atenţie a privit de sus  în spatele grajdului, Ofiţeru se plimba de-a lungul zidului cu arma în mână, părea a fi cu gândul dus departe. Liniştită a coborât scara şi şi-a reluat paza la uşa grajdului.

Câinele a început să latre, Irina s-a trezit buimacă, o furase somnul cu puşca în poală stând pe buturuga din faţa grajdului, după hămăitul dulăului, femeia era sigură că la poartă este om străin. S-a ridicat şi a pornit cu arma în mână să vadă cine o vizitează, îi era teamă, ar fi vrut să-l anunţe pe Ofiţer, s-a răzgândit, încă nu avea deplină încredere în el. A deschis portiţa, în faţa ei se afla o femeie frumoasă îmbrăcată într-o rochie de mătase ruptă şi peticită.

-Bună ziua! Femeia părea speriată şi îngrijorată

-Bună ziua! Răspunse Irina privind chiorâş spre musafiră. Ce doriţi?

-Caut pe George, zis Ofiţeru, am rămas înţeleşi noaptea trecută când ne-am despărţit să ne întâlnim aici dacă lucrurile merg bine. Spuneţi-mi că e bine, că nu a păţit nimic, mă liniştesc şi dacă nu mă primiţi în curte, voi aştepta bucuroasă la poartă, cât va fi necesar până îl voi putea vedea. Femeii îi luceau lacrimile în ochi, bărbia îi tremura. Şi-a dus mâna la gură, a început să plângă, roua ochilor curgea în broboane mari pe obrajii încă tineri ai femeii.

-Intră în curte, să mergem la omul tău fiindcă ştiu ce înseamnă friptura inimii din flacăra dragostei, George e bine, e sănătos şi cred că te aşteaptă. Aşează-te aici, Irina a dus-o în spatele casei la umbră şi a invitat-o să ia loc pe unul din scaunele aflate în jurul măsuţei. Îl voi trimite pe Ofiţer la tine, să vorbiţi încet, partizanii sunt încuiaţi în grajd, acolo i-am băgat şi pe răniţi, doar unul mai este pe prispă, muribund.

Mare bucurie a fost pe cei doi când s-au văzut faţă în faţă. S-au îmbrăţişat şi sărutat de parcă nu se mai văzuseră de ani.

-Cine a rămas în tabără? A bănuit cineva că eu am plecat noaptea trecută? Erau întrebări care îl frământau pe partizan.

-Nu, doar Olga m-a întrebat unde eşti, acum de dimineaţă când am spus că merg să culeg informaţii,  căci nu te văzuse plecând cu ceilalţi, i-am răspuns că ai plecat şi tu dar mai târziu, nu a fost prea încrezătoare, altă explicaţie nu i-am dat. Să stai liniştit, m-am asigurat că nu sunt urmărită.

-Femeie, stai aici! Eu merg în spate să fac de pază până vor veni cei de la poliţie cu duba să-i ridice. Am  inima cât un purice, îmi este teamă să nu fi păţit ceva rău Nicolae cu ai lui, îţi dai seama, că ne-am trezi cu Arnăutu pe cap? Ferească sfântul! După aceste cuvinte George a sărutat fruntea Ioanei şi cu un mic ocol ,să nu fie văzut sub nicio formă de prizonierii din grajd şi-a reluat locul de pază din spatele staulului.

Soarele se ridicase de trei suliţe, căldura izgonise de mult răcoarea dimineţii, se înseninase, în noapte doar fulgerele brăzdaseră cerul fără să cadă picături de ploaie, dinspre pădure venea un aer proaspăt.

Liniştea locului a fost spartă de zgomotul unui motor, Irina privea cu nelinişte spre poartă, de după grajd, George şi el neliniştit, i-a făcut semn să nu se sperie, că de el nu ştie nimeni şi o poate apăra.

Maşina a oprit în faţa porţii, inima Irinei a stat, s-a ferit după colţul casei, aştepta să vadă cine va intra pe poartă, armase, va trage dacă va fi cazul. Clipele se lungeau, timpul se dilatase, poarta nu se deschidea, femeia aştepta, simţea că explodează.  Uşor, poarta s-a deschis, Nicolae a fost primul care a intrat în curte , apoi Oblegovici urmat de Dumitrana, poarta s-a închis. Irina a scos un ţipăt şi a izbucnit în plâns, era descărcarea nervoasă, toată tensiunea acumulată, simţea cum i se uşurează sufletul, lacrimile părea că pleacă direct din inimă, spălau îngrijorarea cu umezeala lor.

-Care este situaţia, au fost probleme? Oblegovici fusese îngrijorat tot drumul, când a văzut-o pe Irina s-a liniştit.

-Totul este în regulă, Ofiţeru este în spate. A venit şi iubita lui care a fost cu el în pădure, şi-au dat întâlnire aici, a fost bucuroasă când l-a văzut viu şi nevătămat.

-Băieţi, în curând va veni duba şi vom îmbarca bandiţii care veniseră să ne omoare, Dumnezeu a avut alt plan cu noi, sunt ateu, însă, în situaţii de acest gen trebuie să ne gândim că deasupra noastră este o divinitate puternică, altfel, fără intervenţia ei, care s-a materializat prin trimiterea Ofiţerului să ne avertizeze, acum noi am fi fost în grajd sau morţi pe năsălie. Încă odată vă mulţumesc, Nicolae, tu ai să mai auzi de mine şi te vei bucura! Dumitrana ai trecut în ultimele zile prin multe, însă noaptea asta de toate relele te-a spălat, îţi vei lua în primire postul  pe care l-ai avut, sper să obţin chiar şi o avansare a ta, de fapt cred că toţi merităm să fim avansaţi. Irina, fată dragă, poţi tu pune pe masă ceva pentru nişte oameni care au pătimit multe într-o singură noapte? E cald afară, dar un gât de pălincă tot merge, ne va împrăştia oboseala şi ne va face mai ageri. Oblegovici s-a uitat la Ioana care sta retrasă mai departe de masă, se ridicase când îi văzuse venind, nu-i cunoştea, dar a înţeles că ei sunt barosanii veniţi de la judeţ pe care îi salvase George.

-Tu, fată, eşti femeia partizanului care ne-a salvat?

-Da, aşa este! Ce se va întâmpla cu omu’ meu? Doamne, mereu i-am spus să nu se bage în asemenea bucluc! Am fost  liniştiţi în casa noastră până  în ziua în care a venit un nenorocit şi l-a ameninţat că îl va turna la siguranţă pentru că a făcut parte din detaşamentul morţii care, a executat pe duşmanii legionarilor în închisoarea de la Jilava în iarna lui  40-41. De frică, George a acceptat să preia conducerea partizanilor din pădure. Din spusele lui, am înţeles că el nu ar fi omorât pe nimeni, dar că, într-adevăr fusese în acel detaşament. Dumnezeu va avea grijă şi de noi, dacă nu, ne vom duce crucea cum ne va fi scris. Femeia a vorbit cu glas egal şi liniştit, era resemnată, dar bucuroasă în acelaşi timp fiindcă  bărbatul ei, omul pentru care şi-ar fi dat viaţa de zeci de ori , era nevătămat.

-Nu ştiu ce se va întâmpla. Vom vedea,  îl voi sprijini mult să scape uşor, poate are puţin noroc, noi am avut datorită lui. Dumitrana, mergi în spate şi rămâi în locul Ofiţerului, el să se retragă şi împreună cu Ioana să meargă într-un loc ferit, pentru a nu fi văzuţi de bandiţi. După ce împachetăm coletele, tu, Dumitrana, vei merge cu mine în Volgă, Domide cu IMS-ul va urma din spate duba şi va asista la predarea prizonierilor arestului poliţiei. Parcă se aude maşina, eu zic să fim pe poziţii că nu se ştie ce surprize putem avea. Organizaţi-vă în poziţii de apărare! Irina, mergi să deschizi poarta!

Gazda a urmat îndicaţiile activistului de partid şi a plecat spre poartă, când maşina s-a apropiat a deschis larg porţile, duba a intrat în curte, şoferul a întors maşina, apoi a dat cu spatele până aproape de grajd, aşa cum îl dirija cu mâna Nicolae.

Din dubă, cu un automat nemţesc după gât, a coborât Moldovan, urmat de alţi 10 poliţişti de la poliţia judeţeană. Au făcut un cordon între maşină şi grajd, apoi au deschis uşa staului şi i-a poftit afară pe bandiţii închişi în casa animalelor.

Un poliţist neînarmat a intrat în grajd  a tăiat legăturile de la picioarele  partizanilor pentru a le da voie să se poată mişca, mâinile le rămăseseră legate, au ieşit unul câte unul, apoi ajutaţi de poliţişti au fost urcaţi în dubă morţii  şi răniţii. Hotărârea era ca răniţii să fie văzuţi de doctorul arestului, iar morţii predaţi la morga.După ce au terminat de îmbarcat prizonierii, Domide, Oblegovici şi Dumitrana şi-au luat la revedere de la Nicolae şi Irina, la toţi le jucau ochii în lacrimi. Şi-au promis că se vor revedea.

 Maşina înţesată cu prizonieri a pornit la drum, a fost urmată îndeaproape de IMS-ul  condus de Domide şi în care se mai găsea Ofiţeru şi iubita sa, de data asta fostul partizan era dezarmat, fără a fi încătuşat.

Dumitrana era la volanul automobilului, lângă el, cu un zâmbet enigmatic în colţul buzelor, era Oblegovici.

Soarele privea ghiduş, pitit  după un nor, cum oamenii se topeau de căldura lunii lui cuptor.

Nicolae şi Irina din cadrul porţii urmăreau maşinile cum se depărtează, în urma lor rămăsese o ceaţă densă de praf.

-Nicolae,  deşi sunt obosită, vreau să fac o friptură, să vii să tai o găină, să ne bucurăm că am scăpat cu bine.

-Să mergem femeie!  Cei doi au intrat în oborul păsărilor, găinile au început să cotcodăcească şi să se zburătăcească prin tot ţarcul, Nicolae a prins de coadă o găină porumbacă, bucuros a arătat-o Irinei

-Nu bărbate, nu o vezi că e moţată şi încălţată? Cum să o tăiem?

Nicolae dezamăgit a lăsat găina liberă şi a înfipt mâna într-una roşie:

-Priveşte, asta e bună?

-Nu, asta este găina care face ouălele alea mari cu coaja maro, nu o tăiem. Irina îl privea pe Nicolae cu zâmbetul pe buze.

-Alege tu găina, eu aştept lângă tăitor!

După ce Irina s-a hotărât ce găină să prindă a dat-o bărbatului pentru ca acesta să facă ritualul sacrificării. Cu găina tăiată  într-un lighean femeia a intrat sub şopron pentru a o pregăti.

Nicolae s-a retras la măsuţa din spatele casei, a luat sticla cu pălincă în care mai rămăsese  mai puţin de jumătate, apoi a turnat în ceaşcă. Simţea nevoia să bea o tărie, trecuse prin multe în noaptea şi ziua de azi. Era bucuros că scăpase cu bine. Acum spera că  se consolidase încrederea organelor statului în buna lui credinţă. Se implicase şi dăduse o mână de ajutor în prinderea partizanilor dintr-un motiv egoist, personal nu avea nimic împotriva partizanilor, era doar dorinţa lui de a se face folositor noilor structuri de putere, pentru a putea fi crezut un om de bună credinţă.

  Se considera român?  A oftat, a turnat încă un păhărel din licoarea bahică, l-a dat de duşcă, gândurile i-au zburat înapoi cu mulţi ani, era acasă în Germania în vara lui ’34 când s-a produs măcelul cunoscut ca” Noaptea Cuţitelor Lungi”, nesiguranţa de atunci o resimţea acum. A tras o spaimă mare, s-a refugiat împreună cu iubita şi părinţii săi într-un mic sătuc departe de oraş, aveau acolo nişte rude îndepărtate.

Hitler, prin elocinţa sa, reuşise să cucerească poporul german, toţi îl urmau şi erau gata să se înroleze în armată. Aşa ajunsese şi el soldat în primăvara lui ’40, după instruirea militară şi o mică pregătire sanitară, participase în campania din iunie din Franţa, era plin de avânt şi mândrie, Franţa capitulase în două luni.

Germania se răzbuna împotriva Franţei pentru înfrângerea de la Verdun din 1916, dar şi pentru întreg dezastru suferit  în primul război mondial.

Soldaţii erau înflăcăraţi şi pătrunşi de patriotism naţional, dornici de a subjuga Europa, se considerau superiori tuturor raselor europene, erau arieni, aşa îi învăţa Josepf Goebbels.

  Mai târziu, după atacarea Rusiei, a participat la luptele de la Stalingrad, abia a rămas în  viaţă, a avut doar  două degete de la piciorul stâng degerate, a fost bucuros că a scăpat cu atât. Voia să ajungă acasă în Germania, acolo unde îl aştepta iubita, sora, care se căsătorise de când era plecat şi scumpii lui părinţi.

  După bătălia de la Stalingrad în ’43 fusese trimis în concediu în ţară, atunci îi văzuse pentru ultima oară pe toţi, s-au bucurat de întâlnire, moralul germanilor era la pământ, în ciuda eforturilor maşinei de propagandă naziste care spunea că victoria este aproape. Bombardarea oraşelor Germaniei de către anglo-americani se înteţea în fiecare zi, centrele urbane începuseră să arate ca nişte ruine, lipsurile alimentare se făceau simţite. Oamenii strângeau din dinţi, nu puteau să se plângă pentru greutăţile pe care le îndurau, aprovizionarea armatei  era prioritară, poliţia secretă, gestapoul, îi aresta imediat pe aceea care s-ar fi răzvrătit, fie şi verbal, împotriva ordinei stabilite de Hitler.

  Întors pe front după cele 20 de zile de concediu, a participat la luptele din Basarabia, germanii pierdeau teren. În primăvara lui ’44 o bombă căzuse pe casa din Germania  în care se afla întreaga lui familie, toţi muriseră, odată cu ei murise şi o parte din el. Din acel moment viaţa lui nu a mai fost ca înainte, se arunca în lupte cu dezinteres pentru propria viaţă, căuta moartea, nu mai găsea un motiv pentru a supravieţui. Gloanţele îl ocoleau, moartea îl evita, încă nu-l voia. Totul până în toamna lui ’44 când a fost rănit şi salvat de Irina. Irina l-a salvat de două ori, o dată din moartea biologică şi a doua oară din moartea sufletească. Iubirea pentru salvatoarea lui a venit pe nepusă masă, pe negândite, dar intrase în sufletul lui cu toate săgeţile lui Cupidon. Binecuvântat fie glonţul care îl lovise, binecuvântat fie cel care-l trimisese, datorită lui o cunoscuse pe Ea. Era român sau neamţ? Se gândise de multe ori la acest aspect, da, era român, pentru ce ar mai fi neamţ, când în Germania nu mai are pe nimeni? Aici în România avea iubirea, îşi făcuse o familie. „Ubi bene ibi patria”, da, aici este bine pentru el, nu-l interesa comunismul, îl interesa iubirea lui, nu voia măriri, voia liniştea unui cămin cald.

-Poftim la masă! Irina făcuse friptură de găină cu mujdei de usturoi şi o mămăligă mare, galbenă ca aurul şi de  forma unei  pălări de ciupercă.

L-a smuls din gânduri, nu văzuse când nevasta pusese toate bunătăţile pe masă.

Un zâmbet al femeii i-a alungat orice gând trist ar mai fi avut.

S-a aşezat şi Irina pe scăunel, iar după ce şi-a făcut o cruce mare, a început să mănânce.

-Iubitule, vreau să-ţi dau o veste.

-Spune scumpo! Nicolae era cu faţa radioasă.

-Sper să te bucurii, sunt însărcinată, ştiu de câteva zile, nu am vrut să-ţi spun până când nu am fost sigură.

-Sunt fericit femeie, îţi mulţumesc, spuse Nicolae îmbrăţişându-şi nevasta! Acu va trebui să mă botez ortodox şi să ne cununăm la biserică, nu putem încreştina copilul cu noi trăind în păcat ca doi păgâni.

-Te-ai gândit la vreun nume? Cum ai vrea să se numească? Karl, Hans, Iohann, sau Gretha? Irina îl privea în adâncul ochilor.

-Nu femeie, se va numi Ion, Ioana, Gheorghe sau Georgeta, va avea nume de român, pentru că eu asta sunt şi voi fi, român.

  Viaţa celor doi a continuat în linişte, de multe ori plecau amândoi călare în pădure, mai mult pentru a se plimba, Irinei îi plăcea să călărească.

Terminaseră de strâns fânul, o parte îl urcase în fânărie, dar cel mai mult îl înălţase în mari stoguri puse pe prăjină pentru ca vânturile puternice din anotimpul rece să nu le dărâme.

Iarna a venit într-o dimneaţă de sfârşit de noiembrie,  când s-au trezit zăpada era mare. Nicolae a făcut pârtie peste tot. Irina  privea cu admiraţie pe fereastră cum bărbatul mânuia lopata, din gură îi ieşea abur, cu căciula dată pe ceafă şi minteanul în spate Nicolae croia adevărate drumuleţe, unele drepte, altele şerpuind prin toată bătătura în funcţie de destinaţia lor. Pentru o clipă şi-a tras sufletul, a privit în spate spre casă, de la geam Irina i-a făcut cu mâna, i-a zâmbit, pentru el, gesturile ei au fost suficiente să-l revigoreze şi să muncească cu maimult spor. Mai avea multe de făcut, trebuia să hrănească animalele, să le dea apă, la fel la păsării şi la cei doi godănaci, acum ajunşi porci cu greutate.

  Iarna, odată instalată , nu s-a mai dat dusă, zăpada s-a aşternut în trepte ca foile de plăcintă. Crescuse stratul,  frigul era pe măsura zăpezii, mai ales când stele luceau pe cer şi păreau mari cât roata calului, atunci gerul făcea să se audă pietrele crăpând, iar ferestrele era pictate în relief cu mii de flori.

   În ajunul anului nou, aproape de cumpăna dintre anii ’ 47-48’ Nicolae a mers în sat să cumpere gaz, chibrituri, zahăr şi făină, cum mai era timp până seara, a intrat în cârciumă să mai asculte voroavele oamenilor. După ce a salutat, i-a răspuns unul mic  cu căciula din piele de oaie neagră roasă pe mărgini şi desfundată.

-Iote-mă, cine a intrat la noi în cârciumă alături de prostime! Ce doriţi  to’arăşu’ pădurar? Au mai apărut partizani în pădure sau ai prins vreunul cu căruţa de lemne şi nu avea bon? Era băut, dar nu atât de mult să nu ştie ce spune.

Nicolae a trecut pe lângă el fără să-i răspundă, mesele erau toate ocupate, oamenii erau într-o stare avansată de beţie, câţiva erau treji, probabil nu veniseră de mult, a mers la tejghea de unde şi-a cumpărat un ţoi cu pălincă de prună din zona Zalăului, apoi s-a aşezat la o masă cu alţi doi săteni.

-Grea iarnă, spuse Nicolae doar pentru a intra în vorbă. Cum o duceţi? Nu aţi mai venit în pădure.

-Aşa cum spui, grea, nu putem răzbi nici cu sania prin nămeţii depuşi, am înţeles că în câmp sunt troiene mari. Ne perpelim la gura sobei, mai ieşim afară să hrănim şi să adăpăm animalele, tăiem un braţ de lemne, apoi fuga în casă la căldură alături de nevastă şi pisică, copiii s-au însurat şi au plecat la caşcioarele lor.

-Aţi auzit noutatea, începu vorba al doilea sătean, acesta abia gustase din cinzeaca cu ţuică pe care o avea în faţă. Ceilalţi doi s-au uitat cu o privire curioasă. A fugit regele, continuă vorba omul. Cică ieri, am auzit vorbind pe instructorul Ghervase, regele a cerut  să plece pentru a lăsa ţara să se conducă cum vrea. Bravo lui! A înţeles mersul istoriei, continuă filozofic săteanul.

-Eu nu cred că a plecat de bună voie, spuse primul sătean, mai repede cred că a fost forţat de vreun pistol comunist să abdice. Măi oameni buni, nici un câine nu pleacă din faţa măcelăriei.

-Acu’ ce vrei să zici Marine? Îl apostrofă cel de-al doilea ţăran, că Măria sa este un câine?

-Nu măi Eftene, dar hai să ne gândim puţin, de ce ar fi plecat singur, să lase frumuseţea de palate şi sutele de slugi? Eu cred că a fost alungat! Tu ce crezi Nicolae?

-Nu ştiu, dar de bună voie nu cred că a plecat. E posibil să fii fost forţat de comunişti, vor să facă ca în URSS când şi-au omorât Ţarul în 1918. Politica o fac ăi mari, noi suntem doar martorii istoriei.

-Băi, fără rege, ţara va fi ca o barcă fără luntraş aflată pe Someşul învolburat. Nu vor şti comuniştii să conducă ţara fără rege. Băi, el a fost trimis de Dumnezeu să ne apere, ai văzut că a reuşit să-l omoare până şi pe Antonescu? Crezi tu că dacă nu ar fi fost ocrotit de Dumnezeu, ar fi fost mai tare ca Antonescu?

-Bă, vă spun eu , va fi rău de ţara noastră dacă ne-a părăsit regele, a continuat ameninţările şi lamentările ţăranul.

-Eu nu înţeleg de ce nu l-a iertat pe Antonescu, pentru că mareşalul l-a ferit de răspundere. Asta nu pot să-i iert regelui, dacă Antonescu l-ar fi lăsat să fie rege cu drepturi depline ar fi fost arestat odată cu mareşalul, pentru că soarta războiului ar fi fost aceeaşi. Nu plâng prea mult din cauza regelui, ducă-se!

-Nu ai dreptate Ioane, regele e unsul Domnului, e persoană sacră, alături de sfinţii din Biserică, cum puteţi vorbi de rău asemenea om, voi l-aţi văzut cât de falnic şi mândru este? Se vede că e rege!

-De ce băi Sofronie vorbeşti cu păcat? Te-a pus regele pe tine la masă cu el? Aveai pământ mă până să vină comuniştii? A fost bună reforma agrară făcută de Groza.

-Vorbeşti prostii Balinte, eu nu am primit pământ de la comunişti, deşi am fost şi eu pe front, uite aici am fost rănit, spuse Sofronie, un ţăran arătos cu mustăţile răsucite în sus, arătând locul pe corp unde fusese împuşcat de nemţi în luptele din munţii Tatra.

-Nu ai primit pământ pentru că ai destul, eşti chiabur, aşa zic comuniştii despre tine.

-Chiar dacă am pământ, tot trebuia să mai primesc, era dreptul meu de veteran de război, Sofronie se agitase, bătea cu pumnul în masă şi ridicase glasul la ceilalţi. Fără rege vom fi ai nimănui, asta este dovada că regele se punea curmeziş la prostiile pe care le fac comuniştii. L-au alungat să-şi poată face de cap, Stalin bă, ne va mânca capul. Şleahtă de proşti ce sunteţi, pupaţi în fund comuniştii, sărăntocilor, credeţi că vă vor pune aia în capul mesei? Mi-e silă de voi, sunteţi nişte neisprăviţi care aţi mâncat la masa mea şi acum mă contraziceţi, v-au mânjit ăştia ochii cu câţiva iugări de pământ şi acum jucaţi cum vă cântă.

-Sofronie, ai grijă la cuvintele pe care le spui, pe mine mă zgârâie cam rău...Da ce mă, ţărăniştii sau liberalii te-au pus în capul mesei?  Îmi povestea tata că în ’907 în Moldova au fost împuşcaţi mulţi ţărani, asta era facerea de bine a regelui Carol şi a politicienilor de atunci. E drept, ţărăniştii nu au fost în 907, ei au fost în ’29 şi ’33, dreptatea lor a fost glonţul trimis în pieptul săracului şi tu vii acum, să-mi spui mie, să plâng urma regelui venetic?

-Ce este mă, ăsta al lui Parpalac, ţi-au dat ochii? Zamfire, ai grijă cum vorbeşti cu mine, uit că ai fost cioban la oile mele, acu spăl rugina cuţitului în tine.

Zamfir, un zdrahon de flăcău , cu  mustaţă blondă în furculiţă, s-a ridicat de la masă, era aşa de înalt, că părea că nu se mai termină de ridicat, a făcut doi paşi spre Sofronie, l-a privit cu răutate în ochi, apoi i-a zis:

-De azi, Sofronie, un cuvânt să nu mai scoţi la adresa mea, ai înţeles?

-De ce mă? De când dă ordin sluga stăpânului? Am trăit să o văd şi p-asta, te răzvrăteşti, muşti mâna care te-a hrănit...

-Nu m-ai hrănit tu, eu ţi-am băgat bani în buzunar păzindu-ţi oile, drept plată mi-ai dat   oleacă de brânză şi un rând de straie purtate de tine, care tot timpul mi-au fost mici, pentru că eu sunt mai voinic decât tine.

Nu mă răzvrătesc, vreau doar să-ţi pocesc mutra care m-a oropsit până acum, da, am mâncat la masa ta, dar pentru asta mi-ai luat trei rânduri de piei. Bine au făcut ăştia că l-au dat afară din ţară pe rege, să meargă-n Germania lui, aici noi ne croim un drum al nostru, fără rege şi boieri, chiar şi fără chiaburi ca tine, Sofronie. A venit vremea noastră!

-Vremea prostimii, ce ştiţi voi analfabeţilor să conduceţi o ţară? Sau tu Zamfire ai învăţat când erai cioban la oile mele? Pleacă mai încolo de lângă mine, puţi a jeg şi a prostie, Sofronie cu mâna a vrut să-l împingă pe Zamfir de lângă el, mâna chiaburului s-a izbit de un zid, aşa părea fostul cioban.

Nervos, când s-a văzut împins, l-a miruit  pe chiabur cu un pumn în plină faţă, acesta s-a clătinat, apoi a căzut pe lângă masă. A vrut să-l lovească şi cu piciorul, atunci a intervenit Nicolae:

-Ajunge băiete, este căzut la pământ, acum nu mai dai în el. Lasă-l!

Zamfir s-a calmat, apoi a mers la masă şi a stat liniştit de parcă nu se întâmplase nimic. În tavernă s-a lăsat o linişte de mormânt, oamenii uitaseră de abdicarea regelui, în subconştietul lor ştiau că este doar un joc politic, un joc care nu îi avea pe ei în vedere. Ţăranii erau doar chibiţii de  la masa marilor jucători politici şi financiari.

   Dezgustat, Nicolae a plecat acasă după ce a urat  celor din local :”un an nou fericit!”.