Prizonierul XIV

-Tovarăşe Oblegovici, şi-a început jandarmul raportul, până acum Nicolae s-a  comportat  ca un om normal, ca un om cinstit. A  făcut ordine în pădure,  mulţi hoţi de lemne au fost duşi la  postul de jandarmi, Băbuică în loc să le facă dosar penal, apoi să le înainteze spre soluţionare poliţiei, a preferat  să se pupe cu hoţii şi să muşamalizeze infracţiunile contra unor sume de bani pe care le-a primit. În rest, nu am ce să raportez, nu mi-a atras atenţia cu nimic. Pare a fi, cine susţine că este, adică un amnezic, face eforturi pentru a se încadra în societate.

-Tu ce părere ai Dumitrana, ştiu că te-ai văzut cu el şi acum câteva zile.

Surprins, Dumitrana s-a uitat în ochii lui Oblegovici, ce voia să insinueze activistul?

-Mi se pare un om onest, însă sunt poliţist, meseria mă face să fiu tot timpul suspicios, de ce un om pare a fi perfect, de aceea cred că ascunde ceva. Nu îmi dau cu părerea mai mult, încă sunt pregătit pentru surprize.

Tot discutând au ajuns la poarta pădurarului.

-Aici locuieşte, spuse tânărul jandarm.

-Aici în pustietatea asta? Secretarul de partid era nedumerit.

-Da, aici, continuă Dumitrana care cunoştea istoria casei, asta este casa pădurarilor încă de pe vremea grofilor, apoi a fost cedată în proprietate definitivă Irinei, după ce soţul i-a murit în război.

  Cei trei au coborât din maşină şi s-au apropiat de poartă, Ursu’ a început să latre, din spatele casei a apărut un cap curios, a privit cu atenţie spre poartă.  Nicolae a intrat  în tindă prin uşa din spate şi a ieşit pe uşa  din faţă  direct pe prispă, ca şi cum ar fi fost în casă, s-a apropiat cu inima cât un purice de poartă, de când se băgase în povestea cu partizanii îi era tot timpul teamă de poliţia de siguranţă. A mers cu pas hotărât pe poteca pietruită, era bărbat şi-i plăcea să se comporte astfel în orice situaţie.        Când a deschis portiţa a dat cu ochii de Dumitrana pe care îl ştia arestat, nu i s-a părut în regulă acest lucru, a doua persoană era Oblegovici, pe jandarm nu l-a băgat în seamă.

-Să trăiţi! Ce onoare pe mine şi umila mea casă! Poftiţi în curte! Nicolae era dispus să joace cartea până la final, acum nu mai avea de ce să-i fie teamă, erau toţi grangurii la el în curte.

-Deschide porţile să băgăm maşina în curte, Oblegovici vorbea ca un vătaf boieresc, funcţia începuse să-l pervertească.

-Imediat! Nicolae a deschis porţile, iar jandarmul a parcat maşina aproape de casă.

-Ar fi bine să o ducem după casă, aşa nu se mai vede din drum. Nicolae risca, însă nu avea altă soluţie, nu putea tăinui prezenţa lui Domide în casa lui. Dumneavoastră, haideţi după mine în spate, acolo e răcoare şi vom putea povesti.

Ajunşi în spatele casei au fost surprinşi să vadă la masă pe Irina împreună cu Domide. Subcomisarul a încremenit în poziţia de drepţi când l-a văzut pe Dumitrana împreună cu Oblegovici.

-Pe loc repaus, Oblegovici se comporta ca un general, preluase rolul de conducător.

-Aveţi pe masă o sticlă cu ceva pălincă, dacă vreţi să gustaţi, eu vă las, mai am ceva treabă, Irină pune ceşti pe masă şi vină să rânduim oarece în curte.

 Plecarea  lui Nicolae a fost strategică, a vrut să-i lase singuri, „ să-şi spargă capetele”, nu voia să fie  părtaş la discuţiile lor, după plecarea lui şi a Irinei, cei trei, apoi s-a alăturat discuţiei şi jandarmul Moldovan, au început să se certe:

-Domide, ce cauţi tu aici fără încuvinţarea mea? Ţi-am dat eu ordin? Secretarul de partid era orbit de furie.

-Tovarăşul prim, am avut un pont, trebuia să-l verific, apoi vă informam, Domide răspunsese ca la carte, dar celălalt era proaspătul tiran, dornic de afirmare.

-Măi Domide, tu eşti comisar de poliţie, însă noi dictăm ce şi cum. Tu trebuia să mă anunţi, să-mi ceri aprobarea, am fi discutat, probabil aprobam planul tău şi ai fi avut binecuvântarea mea. Ai trecut peste mine, mi-ai minimalizat funcţia. Domide, Domide, învaţă bă, fără partid eşti zero, partidul ne dă puterea, ne dă directiva şi clarviziunea. Păi dacă tu neglijezi partidul, de unde vrei să iei lumină? Cine să lumineze mă bezna din capul tău? Ai gărgăuni capitalişti în cap? Te sfătuiesc să-i scoţi, de acum nu te mai ajută! Raportează, să vedem ce dude ai făcut tu pe aici!

-Tovarăşe  Oblegovici, raportez: Acum câteva zile s-a prezentat la mine Nicolae, nu-l cunoşteam, voia să vorbească cu tovarăşul comisar Dumitrana, dar cum dânsul nu era, nu insist asupra motivelor care îl făceau indisponibil, am decis să-l primesc eu. L-am audiat multe ore, nu am avut ce scoate de la Nicolae, susţinea că el nu are nimic de raportat comisarului , era şi el curios să vadă de ce îl chemase Dumitrana. Deiu chiar a insistat să nu-l mai întreb  despre dumneavoastră tovarăşe comisar că nu va spune nimic, chiar dacă ştie ceva, nu va divulga,  secretul nu este al lui. Loial om!

Abia mai târziu Nicoriţă l-a determinat să vorbească, nu l-a lovit, i-a explicat ce s-a întâmplat cu tovarăşul comisar şi cu chestorul Vasilescu. Declaraţia lui Nicolae m-a determinat să vin aici şi să iau legătura cu bandiţii, mi-am zis că, dacă pot să opresc o vărsare de sânge, să o fac! Domide îşi revenise, ştia că nu greşise cu nimic.

-Dumitrana, tu cum ai fi acţionat? Oblegovici tot mai avea un dinte împotriva lui Domide, de fapt el avea dinţi împotriva tuturor vechilor poliţişti.

-Tovarăşe  secretar, aş fi acţionat la fel ca Domide, nu avea sens să vă amestec în toată tărăşenia asta până nu deţineam controlul, dacă eu picam, eram doar un poliţist vechi, dacă aţi fi fost descoperit în  tevatura asta, ar fi căzut o umbră pe partid.

-Mda, poate ai dreptate! Activistul încerca să fie împăciuitor. Domide te-ai întâlnit cu cineva din conducerea bandiţilor? În ce apă se scaldă?

-M-am întâlnit cu liderul lor, unu Ofiţeru, nu-i ştiu numele adevărat, mi-a comunicat că este gata să se predea dacă îi asigurăm o pedeapsă de până în doi ani, iar celorlalţi procese corecte.

-Nu ştiu ce să zic, nu ar trebui să fie greu, până la urmă partidul e-n toate, chiar şi în instanţă, mai sunt dracului şi judecători scrupuloşi care dau sentinţe conform legii, nu conform înţelegerii. Tovarăşi, în situaţii de criză cum este şi aceasta pe care încercăm să o traversăm, cu toţii trebuie să punem umărul la asanarea societăţii şi cine cunoaşte mai bine decât Partidul Comunist nevoile oamenilor. De aceea aş dori să facă front comun cu noi, în munca noastră de anihilare a partizanilor, toate organele, mă gândesc la poliţie, procuratură şi instanţele de judecată. Nimeni nu trebuie să se abată de la sarcinile trasate de partidul nostru care ne este far călăuzitor. Dumitrana, spune ceva!

-În împrejurările acestea, eu aş merge pe înţelegere, putem rezolva o problemă paşnic, fără vărsare de sânge, toate instituţiile ar trebui să înţeleagă situaţia dată, dar cel mai important ar fi să avem acceptul Comitetului Central.

-Mai este o problemă, Ofiţeru nu-i conduce chiar pe toţi, mai este o aripă a unuia Arnăutu, formal se subordonează Ofiţerului, în schimb nu vrea sub nici o formă să se predea. Pentru el, şeful partizanilor s-a gândit să-i întindem o capcană. Sunt câteva probleme pe care trebuie să le analizăm cu maximă atenţie.

-Tovarăşe secretar, dacă dăm greş, puşcăria ne mănâncă pe toţi, vom fi acuzaţi că am pactizat cu duşmanul poporului. Eu zic să luaţi legătura cu Bucureştiul, e bine să ştie ce vrem să facem. Dumitrana, om cu experienţă, voia să se pună la adăpost, să acţioneze în baza unor ordine clare.

-Nu Dumitrana, eu sunt şeful politic al judeţului, prin urmare voi conduce întreaga misiune. Cum a rămas Domide, cum te-ai înţeles cu Ofiţeru? Oblegovici se simţea bine când putea da porunci.

-Va discuta cu toţi membrii şi vor hotărî , apoi ne va contacta. Cred că mâine vom avea răspunsul, nu ştiu în ce mod ne va anunţa, dar va găsi o modalitate.

-Ce fel de om este şeful partizanilor?

-Pare un om dintr-o bucată, obişnuit să ordone, după cum îi sunt palmele a fost ofiţer, intelectual sau boier. Vocea este a unuia obişnuit să poruncească.

-Moldovane, nu vi l-am prezentat  pe tânărul jandarm, este ofiţer de la siguranţă înfiltrat aici cu misiunea de a-l supraveghea pe Nicolae şi pe Băbuică, Moldovane, ce părere ai?

-Sunt de acord că trebuie să fim prudenţi, o întrebare: tovarăşul Domide, când aţi vorbit cu Ofiţeru, Nicolae a asistat la discuţie?

-Nu, ca şi acum s-a retras discret, nu a vrut să fie părtaş la tratativele noastre.

-În situaţia asta, vom aştepta, peste noapte  rămânem toţi aici la Nicolae, vom bea oarece, apoi ne vom culca. Puteam pleca, dar nu vreau să atrag atenţia asupra noastră. Cheamă-l pe Nicolae să vină să stea cu noi.

După despărţirea de Domide, Ofiţeru s-a făcut nevăzut printre copaci. A mers pitulându-se până s-a îndepărtat destul de mult, a dat un semnal sonor care semăna cu cârâitul unei ciori, dintre ramurile  stejarilor s-au auzit alte ciori. Bărbatul şi-a zâmbit în barbă, străjerii erau la post, era pe teritoriul lui. Intrarea în tabără nu a trecut neobservată, din dreapta lui, prin spate, a apărut Arnăutu’ un tip masiv cu pectoralii ieşiţi mult în faţă, era îmbrăcat într-o cămaşă de culoare maro fără mâneci, i se vedeau bicepşi uriaşi de halterofil, făcuse sport, acum fusese prins ca într-o menghină de viaţă.

-Ce ai rezolvat cu ăia? Tot nu înţelegi că libertatea noastră este în ţeava pistolului? Nimeni nu ne salvează, doar noi împreună cu americanii care trebuie să sosească din zi în zi, mai ales acum când comuniştii  au arestat conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, mai putem să ne salvăm. Ofiţerule, americanii şi englezii nu vor suporta un asemenea afront, vor veni grămadă peste ruşi, şi le vor spune aşa: „ruşilor, plecaţi peste Nistru, lăsaţi Basarabia românilor căci este a lor din moşi strămoşi. Aici, în ţară, Mihăiţă, regele românilor, va şti cum să conducă România, iar unde se va împotmoli, îi vom arăta noi”.

-Visezi Arnăutule, nu va veni picior de englez  sau de american, suntem pe cont propriu, ce putem face noi, nişte amărâţi prost înarmaţi şi instruiţi, împotriva unor trupe regulate, nu avem şanse. Am trimis vorbă şi altor cete risipite pe întreg cuprinsul ţării, nu am găsit înţelegere, pe fiecare îl mână altceva în luptă, nu avem un ţel comun. Ofiţeru vorbea calm, intrase împreună cu Arnăutu într-o mică grotă, era răcoare şi bine. Afară sub nişte adăposturi din frunziş câteva femei fierbeau nişte oase de mistreţ, mai  aveau trei cartofi şi două cepe, puţin zarzavat pentru ceaunul de trei vedre. Proviziile se sfârşiseră, câţiva erau bolnavi, medicamente nu aveau, omul de legătură care îi aproviziona fusese arestat, situaţia lor nu era de invidiat. Cum vrei să ieşi din ipostaza asta?

-Atacăm casa pădurarului, din câte am aflat, azi a  sosit o Volgă cu trei ştabi, îi omorâm şi dăm un imbold şi   sătenilor  să-i alunge  pe comunişti din sat. Punem mâna pe putere, aşa vom face şi cu celelalte localităţi. Arnăutu se înflăcărase, declama ca un senator antic, deja îi vedea pe comunişti fugind mâncând pământul. După ce punem mâna pe putere, vom elibera liderii ţărănişti, avem nevoie de ei pentru a putea conduce ţara.

-Vorbeşti prosti Arnăutule! Nu vom rezolva nimic, doar îi vom înrăi, eu nu te sprijin. Ofiţerul a întors puţin capul, apoi s-a adresat unuia dintre tovarăşi: spune oamenilor să vină aici!

În câteva minute cei doi lideri au fost înconjuraţi de către ceilalţi partizani. Ofiţeru a luat un scaun s-a urcat pe el şi a început să vorbească:

-Astăzi am luat legătura cu un comisar de poliţie, am negociat cu el libertatea noastră, probabil nu vom scăpa fără condamnări, dar a rămâne mai departe aici, nu vom face decât să agravăm lucrurile, nimeni nu ne va ajuta, vedeţi şi voi, comuniştii adună pe cei care se împotrivesc politicii lor, precum aduni ciupercile după ploaie. Nu s-au sfiit să-l aresteze pe Maniu şi Mihalache, se vor încurca când va fi să ne termine pe noi? Arnăutu propune să atacăm casa pădurarului, acolo sunt trei ştabi comunişti, ce credeţi că vom câştiga din asta? Unii dintre noi vor muri, iar ceilalţi vor fi prigoniţi până când vor fi prinşi şi puşi în lanţuri. Asta vreţi? Arnăutu este urmărit pentru dublă crimă, ori aici, ori dacă se predă tot va fi  omorât, dar voi, ceilalţi, care aţi venit în pădure doar pentru a alunga comuniştii, nu puteţi intra în aceeaşi oală cu un criminal. Încă ne putem retrage, nu s-a făcut mult rău, comuniştii au armata rusă în spate,nu se tem de nimeni. Americanii nu vor veni, ne-au vândut ruşilor, nu au interese în România. Fraţilor, cauza noastră este pierdută, poate mai putem rezista câţiva ani, apoi ce vom face? Dacă eu aş avea certitudinea, sau cel puţin nişte mici garanţii că lupta noastră nu este fără  rost şi copiii noştri vor trăi într-o ţară liberă de comunism, sunt gata să rămân aici, să murim cu arma în mână, însă moartea noastră nu va ajuta pe nimeni.

-Fraţilor, nu vă luaţi după Ofiţer, ăsta s-a vândut comuniştilor, a făcut în izmene de frică, de ce ne-am retras în păduri şi munţi? Pentru ca acum să ne predăm? Am jurat să nu avem linişte până nu vom izgoni Anticristul comunist din ţară, sunt mulţi comuniştii? Noi suntem şi mai mulţi, număraţi toţi aceşti stejari bătrâni, mergeţi şi vorbiţi cu ei, ascultaţi-le poveştile, multe ştiu, la nevoie vom învăţa de la ei cum să prindem rădăcini în acest pământ hrănit cu sânge românesc de câteva mii de ani. Nu suntem copii, nu am venit în pădure pentru a ne juca de-a „hoţii şi vardiştii”, am venit să îndeplinim o misiune sacră, aceea de a izgoni comuniştii şi comunismul din ţară. Poate nu vor veni americanii în ajutor, dar chiar avem nevoie de ei?. Nu fraţilor, trebuie să ne eliberăm noi prin noi, fără ajutor, m-am săturat să vină alte popoare să ne ajute, apoi să uite să mai plece de aici. Vom câştiga fraţilor! Arnăutu se transfigurase, semăna, în razele soarelui care îşi căuta culcuş pentru odihnă , cu un orator mitologic, trăia momentul, transpiraţia curgea şiroaie pe faţa lui, nu o simţea, nu mai era real, devenise un personaj de basm, partizanii ascultau fermecaţi, era o linişte mormântală, bărbaţii îşi strângeau armele în mâini gata să pornească la luptă, femeile uitaseră de ciorba care fierbea-n ceaun, erau gata să-şi ajute idolul, iar idolul lor în acel moment era Arnăutul, el era zeul de care aveau nevoie să le potolească foamea de libertate. Simţeau că sunt acolo doar pentru a muri jertfiţi pe altarul libertăţii prorocului Arnăutu.

  Ofiţeru era izolat într-o parte, toţi erau cu spatele la el, părăsit ca un ciumat, oamenii voiau sânge, nu pace, moarte, nu comunism, libertate, nu lanţuri. A privit cu milă peste toată adunarea, şi-a dat seama că i-a pierdut, toţi sunt ai lui Arnăutu. Într-un fel era gelos pe ei, avusese puterea să aleagă moartea.

Arnăutu a continuat discursul în acelaşi mod înflăcărat:

-Fraţilor, vom instaura teroarea! Vom omorî  comuniştii şi pe simpatizanţii lor, vom pătrunde noaptea peste ei în casă şi-i vom ucide, nu vă atingeţi de copii, ei trebuie să înveţe din greşelile părinţilor.

-Dacă are 15 ani şi pune mâna pe furcă ce facem? Întrebase unul dintre lotrii, avea privirea rea şi saşie, părul crescut în neorânduială îi venea peste ochi.

-Îl omori, apoi, te aşezi în genunchi şi spui o rugăciune către Domnul prin care-I ceri să te ierte, căci tu nu ai vrut să omori un suflet de copil, în schimb el te-a provocat, spui aşa: „nu am vrut Doamne să-l omor, dar nici eu nu vreau să mor!” În această noapte vom ataca casa pădurarului, nu vreau să scape nici unul. Eu împreună cu alţi  doi vom merge în sat la primar şi la instructorul lor de partid să le facem de petrecanie, deja am luat legătura cu Băbuică, jandarmul, ne aşteaptă. Donose, preiei comanda celor care atacă casa pădurarului. Acum fiecare la ale lui, încercaţi să dormiţi.

  Grota avea în partea dreaptă o altă încăpere, aici a intrat Ofiţeru, dar nu înainte de a face un semn discret uneia dintre cele cinci femei care erau în tabără şi pregăteau mâncarea. Intrarea în acest „dormitor” era acoperită cu o foaie de cort, în partea cea mai întunecată a  încăperii erau paie puse direct pe pământ, iar peste paie o zdreanţă de pătură cazonă. Ofiţeru s-a trântit pe patul improvizat, din paie venea un miros dulceag de mucegai, a închis ochii, se gândea la Arnăutu, la discursul său mobilizator, nu l-ar fi crezut în stare, rămăsese singur, nimeni nu mai era în tabăra lui. A oftat, era prins între ciocan şi nicovală, ar fi vrut  să găsească o ieşire, voia să se salveze, să-i salveze pe toţi, ceilalţi au ales lupta, moartea în numele unui ideal pierdut.

  O mână uşoară la atins pe frunte, a tresărit, lângă el se cuibărise femeia iubită, singurul motiv pentru care îşi dorea să trăiască era ea, Ioana, iubita care-l urmase în sălbăticie.

A cuprins-o cu mâna pe după gât, a privit în apele adânci şi verzi ale ochilor ei mari şi alungiţi, iar buzele  au cuprins-o într-un sărut, un sărut de abandonare a fiinţei lui, de uitarea de sine, era sărutul care transcede dincolo de real. Buzele cărnoase şi voluptoase ale Ioanei i-au  răspuns cu pasiune, cu afecţiune  aproape părintească, îl considera pe Ofiţer, George cum îi spunea ea, ca pe un copil al ei de care trebuia să aibă grijă şi să-i dea toată iubirea ei, era amanta perfectă, femeia care nu cerea nimic şi oferea totul necondiţionat. Mâinile bărbatului se rătăciseră sub rochiţa ei subţire din mătase ponosită şi cârpită din cauza uzurii, îl simţea cum se înfioară când îi atingea pielea catifelată, sânii  mijlocii şi fermi  cu sfârcurile tari  aşteptau să fie sărutaţi, de mult nu-l mai avusese lângă ea. Ioana îl săruta pe tot trupul lui fierbinte de dorinţă, în timp ce el o răsfăţa cu mângâieri. Iubirea s-a dezlănţuit  nestăvilită, s-au iubit ca şi când ar fi fost pentru ultima oară, într-un târziu obosiţi, i-a  furat somnul, s-au trezit în miezul nopţii.

-Ioană, eu plec! Merg să anunţ pe Nicolae de ceea ce vrea să facă Arnăutu, e păcat să moară cineva. M-am săturat de crime. Vreau să trăim normal, ca nişte oameni liberi, atâta libertate câtă putem avea în comunism.

-Comuniştii te vor condamna George, iar tovarăşii tăi te vor blestema, chiar vrei asta? Indiferent de hotărârea pe care o vei lua, voi fi alături de tine, nu te voi părăsi. Se simţea tristeţea şi determinarea în vocea Ioanei. Mergi liniştit, ne vom întâlni mâine acasă la Nicolae, dacă va mai exista casa.

Femeia l-a sărutat pe George, apoi acesta şi-a luat pistolul şi două încărcătoare şi a ieşit tiptil din adăpost. Ştia configuraţia terenului şi locul unde erau santinelele. S-a strecurat printre ele şi s-a apropiat de casa pădurarului. În depărtare cânta o cucuvea, o buhă îi răspundea cu  ţipătul ei sfâşâietor, pe cer norii parcă se alergau, timpul stătea a ploaie. Câinele Irinei a început să latre, a ascultat să vadă dacă vine la poartă, era legat, atunci a sărit gardul şi a pătruns în curtea lui Nicolae, nu era timp de pierdut, a alergat până la casă, apoi a bătut în geam. Din interior s-a auzit o voce speriată:

-Cine-i?

-Deschide Nicolae sunt Ofiţeru, e bai mare! Vocea lui George era agitată, omul sufla greu, se simţea efortul făcut pentru a ajunge la ei.

-Imediat, ce s-a întâmplat? Nicolae şi-a luat arma din cui, a băgat glonţ pe ţeavă, apoi a crăpat uşa: sunteţi singur?

-Da, sunt singur, treziţi-vă! Vine Arnăutu cu oamenii lui să vă omoare.

-Intră în casă!

Nicolae a aprins o lumânare şi a mers în camera de „dincolo” să-i trezească pe cei patru musafiri.

-Ce s-a întâmplat, de ce ne trezeşti? Oblegovici striga ca un apucat.

-Tovarăşe secretar ne atacă partizanii, ce ne facem?

-Câţi sunt? Dumitrana, ofiţer obişnuit să doarmă iepureşte, deja era în picioare.

-Aproape cinzeci, vor ataca pe la ora trei. George a răspuns calm.

-Cum? Oblegovici a înfipt mâna în gâtul Ofiţerului, ce cursă vrei să ne întinzi nenorocitule?! Cine eşti tu?

-Este Ofiţeru, tovarăşe secretar, omul de legătură. Ai pierdut controlul asupra oamenilor tăi? Domide era calm, voia să afle cât mai multe date despre atacatori.

-Am vrut să-i conving să se predea, Arnăutu  i-a  încurajat  să rămână în pădure şi să instaureze teroarea, a câştigat Arnăutu. La ora două, adică acum 15 minute, continuă George privind ceasul, au plecat din tabără, în 45 de minute vor fi aici. Ce plan aveţi?

-Dumitrana, ce vom face? Hotărăşte omule, doar nu vom fugi ca nişte şobolani, afară este aşa de întuneric că îl putem dantela, asta va putea fi în folosul nostru. Ca prin minune secretarul devenise calm, cooperant.

-Să facem inventarul armelor, să vedem ce muniţie avem, apoi ne vom organiza. Tovarăşe secretar daţi-mi voie să preiau comanda. Comisarul era ferm şi stăpân pe el.

-Bine Dumitrana, organizează-ne! Vom executa ordinele tale. Eu am pistol cu două încărcătoare, adică 16 gloanţe, voi?

-Eu am pistol cu un încărcător de rezervă, tu Domide? Întrebarea lui Dumitrana era rece, a unui om care ştie ce face şi mai ales ce vrea.

-Arma din dotare cu un încărcător de rezervă.

-Eu am puşca şi treizeci de gloanţe, spuse Nicolae.

-Iar eu am puşca şi 10 gloanţe, plus pistolul meu de ofiţer pe care îl am legat la spate, am şi un încărcător de rezervă.

-Vă rog să puneţi la socoteală şi pistolul meu mitralieră şi încă 60 de gloanţe rezervă, spuse Ofiţeru.

-Bun, Ofiţerule poţi fi un partizan înfiltrat între noi, la fel de bine poţi să fii bine intenţionat, eu te iau pe încredere, avem muniţie destulă, vom face un cordon în exteriorul curţii, îi lăsăm să treacă de noi apoi îi atacăm din spate. E clar?

-Clar! Răspunse Oblegovici. Ce facem cu Irina? Unde va sta?

-Daţi-mi o puşcă şi merg cu voi, ştiu bine să trag, chiar sunt un bun ochitor.

-Ia puşca mea, spuse jandarmul, îmi păstrez pistolul.

-Ieşim afară din curte şi mergem până-n liziera pădurii, ne aşezăm în evantai pe un semicerc, îi lăsăm să treacă pe lângă noi, este întuneric şi nu ne vor observa,  apoi îi vom ataca  când vor ieşi din pădure şi vor fi în câmp deschis. Trebuie să tragem „foc cu foc” pentru a ne economisi muniţia. Întrebări?

-Nu, toţi am înţeles! Secretarul a răspuns în numele tuturor.

Au ieşit tiptil din casă, apoi s-au furişat pe poartă alergând aplecaţi spre marginea pădurii, fiecare s-a lipit de câte un copac aşteptând atacatorii, după spusele Ofiţerului mai rămăseseră cam 20 de minute.

Aşteptarea era grea, erau calmi, puteau să câştige datorită surprizei, era o bătălie pe viaţă şi pe moarte, dintre toţi doar Nicolae fusese pe front şi cunoştea regulile războiului, poate şi Ofiţeru, ceilaţi luaseră parte la lupte de stradă.

Noaptea era grea şi întunecoasă, s-a auzit un zbor de păsării, toţi au ciulit urechile, bandiţii se apropiau.

 Crăcuţele rupte sub greutatea partizanilor se auzeau din ce în ce mai aproape, erau destul de siguri pe ei, sperau că vor lua casa prin surprindere. După ce au ieşit din pădure au început să se grăbească spre casă, mergeau grupaţi, un ordin scurt a spart întunericul nopţii:

-Desfăşurarea! Arnăutu dădu-se ordinul de încercuire a proprietăţii.

Ofiţeru’ a înţeles pericolul în care s-ar fi aflat ei, dacă se desfăşurau partizanii, a tras fără a mai aştepta ordinul. Lumina rafalei a spintecat întunericul, a urmat un ţipăt, apoi altul, după care s-a aşternut tăcerea. Partizanii se făcuseră una cu pământul. Nu ştiau din ce parte s-a tras, Donose a dat un ordin scurt:

-Capcană, retrageţi-vă spre pădure să ne regrupăm, era debusolat, a avut împresia că s-a tras din curte.

Atacatorii, acum atacaţi, au luat-o la fugă spre lizieră, cei din pădure nu s-au grăbit să tragă, i-au lăsat să se apropie. Un fulger a brăzdat cerul, o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra partizanilor, alt fulger, altă rafală, ţipete, urlete, degringoladă, partizanii au rămas pe loc şi au cerut îndurare. Un ordin venit de după un stejar le-a cerut să se grupeze. Donose a ordonat adunarea, au venit în jurul lui circa douăzeci de oameni. Acelaşi glas le-a ordonat să facă zece paşi în faţă, să se aşeze în linie şi să arunce armele în faţa lor. Partizanii s-au conformat. După ce au aruncat armele, au primit ordin să se retragă patru metrii şi să rămână în picioare pentru a putea fi urmăriţi. O altă lumină a spintecat întunericul care începuse să se rarefieze, ziua îşi făcea loc cu greu prin păcura nopţii. S-a aşternut liniştea, o linişte grea, prevestitoare de rău, o linişte care apăsa pieptul, pe care o simţeai ca pe o piatră de moară, în aer mirosea a moarte.

  Furiş, pe după casa Irinei, cu paşii mici se apropiau zorile, începuse să se distingă siluetele partizanilor, acelaşi glas le-a comandat să se aşeze cu burta pe pământ, partizanii s-au executat fără să crâcnească. Donose nu înţelegea cine i-a trădat, nu apucase să tragă nici un foc de armă.

Când părăsise tabăra vorbise cu Ioana, o întrebase unde este Ofiţeru, ea îi spuse că doarme, să-l lase în pace, că nu va merge cu ei.

Atunci cine a trădat, dacă el e în tabără? Erau întrebări la care nu găsea răspuns.

  Ofiţeru a cerut voie să nu se arate în faţa partizanilor, să nu se ştie că el îi trădase. A primit încuviinţarea lui Oblegovici, însă şi ordinul de a nu pleca fără aprobare.

  Cum afară se luminase bine de ziuă, Nicolae, care fusese plecat după prinderea partizanilor, se întorsese de acasă cu o sfoară lungă şi un cuţit. Doi partizani, sub supravegherea jandarmului, adunaseră  trupurile rămase pe câmpul de luptă, erau trei morţi şi cinci răniţi,pe cei zdraveni iau legat cu mâinile la spate, apoi iau condus spre casă.