Era într-o luni
de dimineaţă, căldura toridă deja se făcea simţită, un august fierbinte şi secetos
ne pârjolea de mai bine de-o săptămână. Pregătit cu tot ce îmi trebuia pentru
un sejur de 12 zile în secţia de Recuperare medicală a Spitalului Orăşenesc
Pucioasa, am plecat cu maşina din Târgovişte spre locul unde trebuia să găsesc remediu artrozelor
mele bine aşezate în încheieturile
oaselor.
Am intrat în Pucioasa pe soseaua aflată în reparaţie de o
veşnicie, cu greu am trecut de porţiunile unde circulaţia era restricţionată,
apoi am ţinut drumul drept spre munţi. Am trecut de spital , am virat pe prima
ulicioară la dreapta, cu coada ochiului am apucat să văd unicul cerşetor al
oraşului postat în acelaşi loc de ani de zile, este posibil să aibă carte de
muncă la primărie şi să iasă la pensie când nu va mai putea cerşi . Sper că nu este vreun agent secret, deghizat în cerşetor şi are ca sarcină să urmărească vizitatorii care intră în muzeul de etnografie care se află în spatele lui, în sfârşit, nu este treaba mea, eu ne lucrând la SRI..Am
continuat drumul spre dealul, care, măreţ se vedea în faţa noastră, când, deodată, a apărut,
pe lângă impunătoarea Biserică Catolică “Sf.
Luca”, un drum îngust la stânga care se înfunda exact în secţia de Recuperare
Medicală a Spitalului. Nu am băgat în
seamă sediul Procuraturii de pe lângă Judecătoria Pucioasa care este aşezată în spatele Bisericii.
Cu bagajul în mână am
urcat “voiniceşte”, atât cât mă lăsau “ruginiturile” de la încheieturi, fiecare
pas pe care îl făceam, pentru a avansa pe
scara din ciment , abruptă, prevăzută cu
o bară de sprijin, făcea să se audă un trosnet ca de fiare neunse. Cu greutatea în mâini, adică bagajul şi plumbul din picioare, din cauza
formaţiunilor calcaroase depuse haotic, am reuşit să ajung în salonul trei de la etaj.
Nu-mi doream, decât, să mă întind în pat
într-o cameră răcoroasă, nu a fost să fie. Cum am deschis uşa am observat că
geamurile nu au jaluzele sau draperii care ar fi putut estompa din căldura nemiloasă
a soarelui arzător de lună august cu foc de luna lui cuptor. Ferestrele erau
aşezate spre sud, căldura a fost, pe tot timpul
celor 12 zile de internare, un adevărat coşmar. Erau 30 de grade Celsius, în mod frecvent, în salon, saună în toată regula, blestemam faptul că sunt contemporan cu schimbările
climatice. Până la urmă, noi, cei cinci pacienţi internaţi în salonul trei,
eram singurii oameni de pe Terra responsabili de încălzirea globală? Dacă nu
eram, de ce naiba trebuia să dormim în seră?
Sper ca Managerul Spitalului să stea o zi şi să doarmă o
singură noapte într-o asemenea încăpere,
Dar secţia de Recuperare Medicală are şi personal, nu numai ferestre fierbinţi şi paturi încinse.
Am urmărit
activitatea personalului cu ochi critic şi cârcotaş, spre bucuria mea nu am ce
reproşa unui colectiv bine condus.
Asistenta şefă, o tânără care îşi face bine treaba, fără să
se facă remarcată prin ţipete, isterii şi alte lucruri din recuzita asistentelor
şefe care ţin cu tot dinadinsul să te
facă să înţelegi, că ea este bosul.
Infirmierele, tăcute, respectuoase, cu bun simţ, îşi fac
treaba, asta se vede din curăţenia de pe secţie, saloane, baie, WC-uri ,
cabinete, săli de procedură.
Asistentele, atât cele de pe secţie cât şi cele din
cabinetele de proceduri sunt atente la
suferinţa pacienţilor, ajutând, dacă este cazul, bolnavul acolo unde nu poate
(să se aşeze pe pat, să se ridice, să facă anumite mişcări, etc), sunt calde,umane,
şi profesioniste. Nu vreau să menţionez niciun nume din teama de a nu uita pe cineva.
Felicitări tuturor! Felicitări doctoriţei Mihai Liana!
Cazarmamentul din
saloane este nou şi curat. Se observă o schimbare datorată noii şefe de secţie,
am înţeles că este de doar două luni. Succes!
Hrana, veşnica poveste, am mai scris despre asta în 2013,
PROASTĂ.
Mâncarea pregătită în doru leli, adică fără simţ de
răspundere, asta presupune că nu controlează nimeni bucătăria, bucătarii şi aspectul
mâncării. Am căutat să fiu înţelegător, nu fac discuţia de carne, de mărimea
porţiei. Apropo, de unde naiba or fi luând pulpiţele de pui? Încă nu am văzut
altele atât de mici. Dar, am promis că nu voi face caz de mărimea sau
inexistenţa porţiei de carne, mă voi referi doar la conţinutul mâncării din
farfurie. Mâncare de fasole verde, ei bine, mă aşteptam să găsesc fasole verde,
eventual ceapă, morcov, ardei, roşii, etc., în farfurie era sos rămas de la 9
martie, atunci când se fac mucenicii, cine nu ştie, este un sos alb din apă şi
făină îngroşat până la limita curgerii, în care puseseră, probabil pentru decor,
câteva teci de fasole verde. Pe acelaşi principiu era pregătită şi mâncarea de
cartofi , dar şi spanacul acru din conservă numai bun pentru o indigestie de
toată frumuseţea, care, putea abate atenţia de la căldura din cameră.
Nu vreau să fiu nedrept, sunt zile în care mâncarea este
pregătită cu atenţie, atunci se simte şi gustul şi aspectul şi aroma, toate de
toată lauda. Am mâncat ardei umpluţi cu carne având un sos ca la marile restaurante, asta
înseamnă că nu de bani se duce lipsa în bucătărie ci de bun simţ şi poate, de
faptul că, bucătăria are prea mulţi abonaţi la cazanul cu carne dintre aceia care nu ar trebui să treacă pragul bucătăriei ,decât, pentru a face control .
Dacă trec peste micile, marile , neajunsuri extra medicale,
pot spune că la plecare am coborât cu bagajul mult mai uşor, este drept că
dispăruse mâncarea din troller, oasele nu se mai văitau, nu mai trosneau, iar eu
puteam să merg ca un om de 66 de ani care nu are probleme, mari, medicale.
Vreau să spun că tratamentul de care am beneficiat a fost eficient.
Mulţumesc pe această cale tuturor asistentelor de la fizioterapie,
kino-terapeutului, asistentelor de pe secţie şi infirmierelor . Am nominalizat
doar asistentele cu care am lucrat, pe celelalte nu le cunosc şi nu am vrut să
fac aprecieri, fie şi laudative, fără să le ştiu.
Mulţumesc doamnei doctor Mihai Liana!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu