Totalul afișărilor de pagină

joi, 31 august 2017

Primarul XIV

  -Domnule senator, cum aţi intrat în mocirla asta, dumneavoastră, un parlamentar, carevasăzică, un ales al neamului? Domnule, pentru mine nu mai prezentaţi interes, sunteţi un mic peştişor, aştept  să văd, că înţelegeţi situaţia în care vă găsiţi şi veţi aduce în prim plan, pe aceia care v-au împins la astfel de fapte. Aştept să-mi spuneţi câţi bani aţi dat  preşedintelui partidului , asta mă interesează, poate nu aveţi probe împotriva lui, pentru că  ştiu să se acopere, dar măcar modul în care lucrează să-mi spuneţi. Domnule Tânjală, fiţi foarte atent la ce vă spun, dumneavoastră deja sunteţi condamnat, daţi-mi rechinii în mână şi veţi scăpa ieftin, altfel, puşcăria vă mănâncă. –Sântion îl privea cu ochi reci, avea faţa ca de peşte mort, buzele rămăseseră  înţepenite într-un rânjet de satisfacţie, senatorul era terminat, îi plăcea să-l tortureze, să-l perpelească pe toate părţile.-Dacă vreţi să daţi declaraţii, adică să scrieţi tot, cum a fost, fără să omiteţi nici măcar o virgulă, puteţi face acest lucru, dacă nu vreţi, e dreptul dumneavoastră, dar nu veţi mai pleca  acasă, veţi dormi la noi, vă asigur că nu suntem cele mai ospitaliere gazde.
  -Scrieţi domnule senator, dacă nu vreţi, să nu pierdem timpul! Domnule Tânjală, vă reţin până mâine dimineaţă, apoi sper să obţin un mandat de arestare pe numele dumneavoastră. Nu vă înţeleg, puteaţi scăpa uşor,dar pentru asta trebuia să ne ajutaţi puţin, în primul rând să-mi spuneţi cum v-a corupt Sprinţaru,pentru că el a fost capul răutăţilor şi apoi pe şefii dumneavoastră de la senat şi partid care v-au obligat să cotizaţi cu sume mari de bani. În acest fel puteaţi să luaţi o pedeapsă cu suspendarea executării pedepsei. Vă priveşte, eu am fost înţelegător şi v-am oferit variante de lucru, le-aţi ignorat.
De acum vă voi ignora şi eu. Vă anunţ în mod oficial că relaţiile noastre vor fi ca de la anchetator la anchetat şi tot în acelaşi mod vă comunic că sunteţi acuzat de  luare de mită. Ne vedem dimineaţă, sper ca patul din arest să nu vi se pară prea tare, un inconvenient de care se plâng toţi „oaspeţii” noştri. Nici aerisită nu cred că este, dar una peste alta ,cam asta meritaţi acum.
Tânjală pusese capul în pământ, nu era pregătit  să suporte atâta umilinţă . Până acum umilise el pe toţi cei care se aflau sub el ca funcţie, sau care veniseră cu cereri în audienţă. Îi venise rândul, un agent de poliţie l-a preluat şi încătuşat, înainte de a ieşi pe uşă, din spate, procurorul i-a strigat:
   -Îţi dau temă de gândire pentru noaptea asta. Luluţa a dat declaraţii complete, plus că a făcut o hartă exactă cu locul unde se află ascunse înregistrările, am remarcat trei lucruri la fătuca asta, care pare aşa o piţipoancă la prima vedere, are talent la desen, povesteşte coerent şi este ingenioasă, ştii unde ascunsese dischetele? Într-o nişă din cavoul mamei ei, acolo de regulă se aprind lumânări, uşiţa era încuiată cu un sistem cu cifru, ce să mai continui, avem tot. Ei, dar acum marea surpriză, îţi aminteşti de Dalida, de secretara ta?
Ea ţi-a dat lovitura de graţie! Tânjală, nu cunoşti legenda lui Samson şi Dalila? Rău! Ea te atenţionase că va fi Dalila ta, într-un fel a jucat cinstit, doar că tu nu ştiai povestea. Cât vei sta la răcoare să citeşti, să citeşti mult, aşa nu vei mai cădea în capcane ieftine. Nu te mai reţin, sunt sigur că abia aştepţi să ajungi în arest, apoi singur cu gândurile tale să le pui în ordine.
   Cu mâinele încătuşate şi însoţit de doi agenţi a fost scos din sediul DNA pe uşa din faţă. Procurorul avusese grijă să fie anunţată presa că un parlamentar va ieşi încătuşat din sediul DNA. Televiziunile se mobilizaseră, circul de la DNA asigura ratingul.
   Când s-a deschis uşa şi a văzut mulţimea de jurnalişti care aproape că îl sufocau cu întrebările lor, a înţeles dintr-o data prăpastia dintre Tânjală care intrase în sediul DNA cu câteva ore mai înainte şi Tânjală care ieşea acum  încătuşat ca un criminal periculos, sau un animal fioros. Însoţitorii lui păreau că nu doresc să treacă prea repede prin marea de ziarişti ahtiaţi de senzaţional, ori senatorul arestat era un eveniment de primă mână pentru prăfuita lor urbe, îl ţineau pe loc pentru a-i prelungi chinul şi umilinţa. Întrebările curgeau din toate părţile, Tânjală nu auzea nimic, urechile îi pocneau, avea o cefalee care îl chinuia, tensiunea o luase razna. Ar fi vrut să leşine, să nu mai vadă, să nu mai audă. Se gândea la familia lui prin ce momente trece acum. O întrebare i-a sunat în urechi, a privit speriat la fata blondă cu ochi mari, albaştri şi curioşi, avea o privire rea:
   -„Domnule senator, de unde aţi avut banii când v-aţi deplasat în Tanganyka pentru a salva ţânţarul Anofel?”
Nu i-a răspuns, numai necazuri îi adusese acea deplasere insolită şi acum partidul îi cere banii pe care îi cheltuise în Africa.
Gardienii în loc să se grăbească să-l scoată din clinciul presei, zăboveau, probabil voiau să prelungească, supliciul pentru Tânjală şi satisfacţia pentru procuror şi presă. Prin această expunere  procuratura şi aceia care o patronau îşi arătau muschii, dar şi puterea de a umili , de a înjosi, de a arăta cine este stăpânul, cine face jocurile, cine este la butoane. Presa era mulţumită că va face rating, iar prostimea, uşor de manipulat, jubila văzând că au început să aresteze  rechinii; sperau că lucrurile se vor  reaşeza în România şi tot ce fusese furat va fi recuperat de la bandiţii de politicieni. Bieţii oameni, ei sperau într-o lume mai dreaptă, deşartă speranţă.Nimic mai fals, totul era circ fără pâine. Arestările în direct erau făcute, special, pentru a adormi vigilenţa maselor, cu aşa zisele dosare mari de corupţie. De fapt marii rechini, aceia care devalizaseră România, erau în continuare liberi şi se bucurau de imensele averi dobândite ilicit , fără să fie deranjaţi cu întrebări indiscrete de anchetatori.
Greu moment pentru Tânjală în clipa în care a pătruns în celula întunecoasă, după ce gardianul îi provocase o adevărată sperietură când  deschisese uşa. Gardienii trăgeau, în mod intenţionat, cu putere  zăvoarele, pentru ca sunetul lor să se înfigă în inima bietului arestat.
După ce ochii s-au obişnuit cu semiobscuritatea din cameră a distins trei priviri rele, duşmănoase  care îl fixaseră de când intrase în celulă.
Unul dintre ei, cu mustăţile mari, negre, cu ochii mici neastâmpăraţi, cu fruntea încruntată şi glasul ca un bubuit de tun, l-a întrebat , având mereu ochii fixaţi în ochii lui:
   -Te-am văzut la televizor când te-au arestat, eşti senator, ai?
  -Da sunt , dar cum m-aţi văzut la televizor că aici nu aveţi? –Tânjală era nedumerit, i se părea straniu.
  -Nu te-am văzut noi, ne-a spus Gimy , gardianul, a zis aşa :”bă, vedeţi că vă aduc în cameră un grangur mare, este senator, să aveţi „grijă” de el”. I-a zi, ai ceva bani la tine?
   -Nu am, când m-au percheziţionat au oprit banii.
   -Erau mulţi „moşule!? –Lui Gheară, aşa era poreclit tâlharul care-l chestiona pe Tânjală , îi aruncau ochii fulgere.
   -Nu, nu erau mulţi, trei mii de euro, îi ţineam ca mărunţiş pentru diferite probleme care s-ar fi ivit .
  -3000 de euro, mărunţiş?! Moşule, eşti nebun?-Mână-Lungă, un vlăjgan de vreo 35 de ani, cu o claie de păr roşcat şi o barbă nerasă, roşie ca focul, părea că nu are gene şi sprâncene din cauza culorii galben pal ca paiul de grâu copt, avea nişte ochi urâţi, albicioşi şi o uitătură crucişă. –Dacă ştiam că ai atâţia bani în buzunar îţi luam gâtul. Ăsta, pe care l-am ucis, nu avea decât trei sute de lei şi o batistă din mătase cu miros de parfum franţuzesc. Al dracu nenorocit,era îmbrăcat la patru ace, elegant şi pedant, credea-i că este burduşit cu mii de euro. Scârba! Nu am vrut să-l omor, doar să-i iau bani. M-a simţit , m-a prins de mână şi a vrut să mi-o rupă, noroc cu tovarăşul meu care era pe aproape, acesta l-a lovit cu bastonul pe la spate, dar de frică nu a dat tare, doar cât să-i distragă atenţia şi să slăbească strânsoarea, atunci am scos cuţitul şi l-am înjunghiat uite aici şi Mână-Lungă a arătat cu nonşalanţă locul unde îi înfipsese cuţitul. Sângele a ţâşnit direct pe faţa mea, l-am gustat, era puţin sărat, însă mie mi s-a părut dulce, eram bucuros că îl doborâsem.
Trei ore mai târziu eram arestat.-Nu se simţea nici cel mai mic regret, nici pentru faptul că luase viaţa unui om, nici pentru că ajunsese din nou în puşcărie.
   -Nu ţi-a fost milă să bagi cuţitul în el?-Tănjală, naiv, punea întrebări care îl puteau pune în pericol.
   -E simplu moşule! Dacă nu-l omoram eu, mă omora el, sau mă turna la poliţie.
   -Acum vei fi condamnat la ani grei de închisoare. –Senatorul nu înţelegea liniştea lui Mână –Lungă.
   -Se vede că eşti primar...
  -Nu, sunt senator! –A răspuns ritos Tânjală, i se părea jignitor să i se spună că a fost un amărât de primar.
-Nu ai înţeles! Bă, voi ăştia finuţi cu şcoală multă sunteţi tare proşti când ajungeţi în puşcărie. Primar, aici, înseamnă că eşti pentru prima dată închis.
-Da? Aşa? Aveţi dreptate!-Senatorul înţelesese că viaţa din interiorul arestului are alte valori decât cele din libertate.
   -Senatorule, am 35 de ani, şti câţi ani am fost liber până acum? Îţi spun eu, că nu şti. De la 16 ani de când am fost pentru prima dată la şcoala de corecţie, am stat liber, adunate  zilele şi lunile, cam trei ani, restul am fost în puşcărie.
   -Bine mă, dar nu vă învăţaţi minte ? Greşeşti o dată, de două ori, dar te potoleşti la un moment dat.-Tânjală, credul, încerca să le facă morală.
  -Spune-mi parlamentarule, câte legi ai făcut pentru a da o şansă celor care ies din închisoare să găsească un loc de muncă? Să-i apere de acuzaţiile nedrepte? Îţi spun eu: nici una. Eşti un ipocrit la fel ca toţi ceilalţi politicieni. Am ieşit din puşcărie de fiecare dată cu dorinţa de a găsi un loc de muncă, nu conta unde, putea fi la salubrizare , la spălat de maşini, cu ziua la sapă, oriunde, doar să nu mă mai întorc la bulău. De fiecare dată când îmi găseam un serviciu şi se afla că vin din închisoare, mi se înscena că am furat ceva de la locul de muncă sau mă provocau să lovesc pe vreunul dintre colegi. Eram dat afară. Ajungeam iar pe străzi, singur, fără bani, începeam să fur pentru a putea trăi, inevitabil eram  arestat. Intram din nou pe poarta de unde plecasem hotărât, să nu mă mai întorc. De aproape 20 de ani stau mai mult în detenţie decât afară. Acum m-am asigurat că voi fi încarcerat cel puţin 14-15 ani. Nu îmi este teamă, nu regret nimic, asta este steaua mea.
Prima dată am fost arestat la vârsta de 16 ani pentru tentativă de viol. Eram complet nevinovat. Mă întorceam de la antrenament, făceam box, când am auzit, seară fiind, ţipete dintr-un hol al unui bloc. Am intrat  temător înăuntru, am văzut trei tineri care voiau să violeze o elevă. Când m-au văzut, au sărit pe mine , iar unul dintre ei m-a lovit în cap cu o rangă, o ţeavă, ceva dur. Au fugit, în fuga lor au luat şi fata cu ei. I-au promis o sumă  mare de bani, dacă va declara că eu am vrut să o violez şi ei au salvat-o. Au ameninţat-o că în caz că nu va va face cum spun ei , o vor omorî, pentru că ei nu vor păţi nimic , părinţii lor fiind procurori, judecători şi mahări din poliţie.
La anchetă şi mai târziu în instanţă fata şi cei trei au declarat că eu am vrut să violez fata, aşa s-a întâmplat că dintr-un cavaler gata să scap pe Dulcineea din ghearele răilor, am ajuns în boxa acuzaţilor, apoi în şcoala de corecţie.
În şcoală am învăţat să fac tâmplărie, am fost un copil cuminte, gata să ajut, să învăţ pentru a ajunge mai repede afară la familie.
A doua lovitură am primit-o când, arestat fiind, mi-a murit tatăl, el era singurul care aducea bani în familie. Mama a rămas cu ceilalţi doi fraţi mai mici fără nici un ajutor.
Am suferit mult când ne-a părăsit tata, mama era bolnavă, avea o pensie de 300 de lei. Am refuzat  să mă mai caute  cu pachete, eu aveam ce mânca, dar ei, fraţii mei, ce mâncau, dacă mama îmi aducea mie? În sfârşit, m-am eliberat şi am căutat un loc unde să muncesc. M-am angajat în tâmplăria unui patron. I-am spus de unde vin, a zis:” bine, te angajez cu o jumătate de normă pe zi”. Adică mă ponta 4 ore, deşi eu lucram 8,9 şi chiar 10 ore pe zi. Pentru restul orelor mă plătea separat cu bani în mână fără să mai treacă prin statul de plată. Într-o zi am văzut  colegii mei cum vindeau nişte scândură, iar banii i-au băgat în buzunar. Din teama că ar putea arunca pe mine că am înstrăinat scândura, i-am pârât patronului. Acesta i-a chemat la el şi le-a pus în vedere să nu se mai întâmple asemenea fapte că îi dă afară. Colegii şi-au dat seama că eu i-am pârât şi s-au hotărât să mă piardă.
Câteva zile mai târziu au dat foc la o grămadă mare de rumeguş uscat amestecat cu talaş, chiar când eram eu la fumat. Cum locul de fumat nu era departe de depozitul de rumeguş, au aruncat pe mine că eu am produs incendiul. Focul s-a propagat cu repeziciune, au venit pompierii  cu maşinile şi au stins incendiul când focul ajunsese la stivele de scândură.
Din nou am fost arestat nevinovat. Eram un om ghinionist. În trei luni de la eliberare eram din nou priponit. Să o scurtez, după a doua eliberare nu am mai găsit de lucru, deja ajunsesem recidivist.
Casă nu aveam, viitorul îmi era sumbru. De fiecare cracă a pomului vieţii de care m-am prins s-a dovedit a fi fragilă,se rupea cu mine, cădeam în gol, eram într-un coşmar din care nu puteam scăpa. Îmi pare rău pentru tipul pe care l-am omorât, nu-l cunosc, nu ştiu dacă era vreunul dintre cei care îmi distruseseră viaţa sau era unul cu viaţa distrusă  ca a mea. Nu voi afla niciodată. Acum sunt un om rău, pentru câteva clipe am devenit patetic, nu te lăsa păcălit de vorbele mele, deşi adevărate, nu mai au nimic în comun cu mine, omul de azi. Nedreptăţile au făcut un animal din copilul naiv care am fost. Mână-Lungă a oftat din adâncul sufletului său, apoi privirea, care fusese blândă cât vorbise, devenise dintr-o dată fioroasă ca a unui animal sălbatic care stă la pândă, era încordat gata să sară asupra prăzii. Nu am prieteni, nici nu-mi doresc, lucrez singur, în puşcărie nu suflă nimeni în faţa mea.
   -Nu ai obosit băi, Mână-Lungă?-Gheară îl privea în faţă provocator.-M-ai plictisit, destul pentru azi, mi-ai face un serviciu, dacă până mâine nu mai scoţi nici un sunet.
  -Băi gulie, cu mine vorbeşti? Mână –Lungă se făcuse ca un rac fiert, ochii îi ieşiseră din orbite.-Tu vrei să o „frigi”cu mine?
-  Nu, nu vreau să te rănesc, îi răspunse zeflemitor Gheară.
  -Cum mă? Îţi este teamă că îmi strici moaca? –În timp ce vorbea, Mână-Lungă se ridicase de pe pat şi mergea spre Gheară cu mâinile în buzunare. Când a ajuns în faţa adversarului, roşcatul i-a zis:
  -Uită-te în ochii mei, spune-mi, ce vezi?
În următoarea clipă de neatenţie a brunetului, fără să scoată mâinile din buzunare Mână –Lungă i-a tras un cap în plină figură, Gheară a căzut ca un bolovan, în cădere s-a lovit cu umărul de marginea de fier a patului. A rămas întins pe ciment. Celălalt  arestat, care tăcuse până atunci, a încercat să-l ajute pe Gheară să-şi revină. Fulgerător dreapta lui Mână-Lungă l-a lovit cu un upercut în bărbie, i-au clănţănit dinţii în gură, din cauza loviturii, s-a clătinat pe picioare şi s-a prins în cădere cu mâinile de capul patului. Era ameţit, dar rezista pe picioare, deşi era posibil să nu fie pe deplin conştient.
Tânjală se făcuse mic într-un colţ al celulei, nu scotea nici un cuvânt, ar fi vrut să nu mai respire, i se părea că face un zgomot prea mare şi ar fi putut să-l deranjeze pe Mână –Lungă.
Au trecut minute bune de linişte. O linişte apăsătoare în care se simţea frica în toată hidoşenia sa.
Gheară începuse să mişte o mână, cu mare greutate a dus-o la cap. Şi-a pipăit faţa şi nasul din care se scurgea un firicel de sânge.
Blajinul, aşa se numea ce-l de-al treilea arestat, se aşezase pe pat şi privea tâmp spre Mână-Lungă, care, se uita fix într-un punct din perete , părea că nu vede pe nimeni, era într-o lume doar a lui.
Cu greu Gheară s-a ridicat de jos, s-a uitat cu teamă la roşcatul lui adversar, apoi a mers la chiuvetă şi s-a spălat de sânge.
  -Eşti bine?
  -Da stăpâne! De acum poţi să dispui de mine cum vrei, voi fi sclavul tău.
  -Senatorule, ai ceva de comentat? –Întrebarea era pusă de Gheară, gata să sară pe cineva pentru aş potoli furia.
  -Stai jos mă!  Să nu mai scoţi o vorbă până nu îţi spun eu! Clar? Iar de parlamentar să nu vă prind pe niciunul că vă luaţi! Înţeles?
  -Înţeles şefu, au strigat într-un glas cei doi.
  Sântion era binedispus, se vedea după  rânjetul larg  care împodobea gura lui puţin strâmbă rămasă în urma unei pareze faciale.
Fostul şef  DNA îl ţinuse numai în ciocul opincii , nu-l suporta  pe Sântion pentru că nu răspundea la comenzile politice. Când şeful lui a demisionat, mai mult a fost demis, în urma constatării că teza de doctorat a fost plagiată în proporţie de peste 4%, a fost cea mai mare bucurie pentru el.
Mereu se lăuda cu doctoratul lui şi cu handbalul practicat în tinereţe. Era un tip masiv, fostul lui şef, când călca, te aşteptai să iasă apă din asfalt. Plângeau scările când el cu toată greutatea urca treptele.
S-a dus bosul, odată cu el şi Zenobie, tâmpitul, ştia că este urmărit şi s-a mai lăsat mituit. A fost o pleaşcă pentru cei care nu-l sufereau. Acum e arestat, ţinut la secret.
  -Domnule Tânjală, cum a fost noaptea petrecută la noi?
Bietul senator încă mai era speriat de cele văzute în celulă. Nu închisese ochii de frica lui Gheară.
 -Ce vreţi să vă spun domnule anchetator? Sunt la mâna dumneavoastră, spun tot, spun şi laptele pe care l-am supt de la mama. -Într-un gest de umilinţă maximă, Tânjală a căzut în genunchi în faţa lui Sântion,  a prins mâna procurorului şi cu lacrimile şiroind pe obraji a început să o sărute.Procurorul nu şi-a tras mâna, îl excita noua situaţie, se simţea Dumnezeu, îl îmbăta puterea, fie şi asupra unui singur om. Ştia că de acum senatorul va fi o cârpă în mâna lui şi îl va stoarce ca pe o lămâie.
  -Ridică-te Tânjală, ai înţeles cine este Dumnezeul tău. Află că îţi sunt singurul prieten, un prieten adevărat, spune-mi tot ce ai făcut, spune-mi cum i-ai dat bani liderului de partid. Să nu mă minţi, să-ţi descarci sufletul şi conştiinţa, eliberează-te de toată mocirla acumulată, dă-mi-l pe mână pe bosul vostru, pe tine oricum nu te mai scapă nimeni, ia-i lângă tine pe toţi, cu menţiunea că tu, dacă vorbeşti, vei putea scăpa mai uşor.
  -Două ore a scris Tânjală, a scris tot despre afacerea cu Sprinţaru şi bonus tot ce ştia despre liderul de partid şi despre liderul grupului din senat. Nu avea dovezi, dar ştia despre actele de corupţie ale celor doi. Tânjală, laş de felul lui, a înţeles că trebuie să-i lingă picioarele procurorului dacă voia să scape ieftin. Ce-i păsa de şeful partidului, chiar dacă îl făcuse senator? Să plătească! La fel să plătească şi liderul grupului  din senat şi-l aminteşte cum îi striga pe holurile Parlamentului: „băi, să-mi aduci din Africa o bucată de fildeş, fiţe-ar ţânţarul al dracului”. Nu-i adusese, nu găsise de vânzare, negru de furie liderul îi ceruse bani : „dacă nu ai găsit fildeş, să-mi dai bani, auzi bani, voi vă plimbaţi şi eu să flămânzesc pe malul Mării Negre!














joi, 24 august 2017

Primarul XIII

   Gheorghe Sprinţaru  începuse să uite, de acel nenorocit dosar în care era inculpat pentru dare de mită. Faptul că mai mult de şase luni nu îl mai chemase nimeni la anchetă, îi dădea speranţe că totul se aranjase. Se amăgea că  fusese un vis urât, un coşmar care nu îl lăsase mult timp să trăiască în linişte.
    Doar vicele Arnăutu îl sâcâia cu problemele lui unde, de altfel, singur intrase. Din dorinţa de a-l turna pe primar, nu a mai verificat dacă probele sunt împotriva lui Sprinţaru sau împotriva lui. Într-una din zile l-a abordat pe primar, avea tehnica de ascultare pe el, a intrat direct în subiect cu speranţa că acesta se va da de gol sau va lăsa să-i scape un mic porumbel:
-Don primar, acum nu mai recunoşti că dumneata m-ai pus să opresc din banii pe care trebuia să-i dăm sinistraţilor? –Arnăutu îl privea cu ochi răi.
-Ce prostie e asta omule, când ţi-am dat asemenea ordin?- Sprinţaru era calm, atent la cuvintele pe care le spunea, bănuia că vicele avea tehnică pe el.
-Atunci când au fost strânşi banii din sat şi au mai fost alocaţi şi de la Consiliul Local pentru ajutorarea sinistraţilor, nu dumneata mi-ai cerut să micşorăm sumele de bani care reveneau oamenilor în suferinţă, apoi să modificăm tabelele pe care urma să semneze bieţii oameni?
-Eşti bolând Arnăutule? Cum ai putut să faci aşa ceva, nu ţi-a fost teamă de Dumnezeu?- Gheorghe îşi râdea în barbă, îl avea pe vice la degetul mic. Îl va afunda cât va putea de mult, el umblase în viespar, să suporte înţepăturile.-Îţi dau un sfat, vezi cum ieşi din rahatul în care singur ai intrat. Nu mai încerca să găseşti complici, ai făcut-o singur, singur să o tragi!
-Ştii bine că am fost tovarăşi, tu, Sprinţarule, mi-ai spus cum să fac! –Arnăutu sărise în picioare, de pe scaunul unde şezuse până atunci ,gata să-l lovească pe primar. Cu dosul palmei şi-a şters un firicel de salivă ce se scurgea pe bărbie.
-Şezi blând băiete, nu te aprinde, nu căuta vinovaţi acolo unde nu sunt, puteai să stai liniştit, nu ai vrut, te-ai aruncat orbeşte cu capul înainte din dorinţa de a-mi face rău. Nu ai gândit înainte de a face pasul, cu ochii tulburi, ca un taur în arenă, te-ai aruncat asupra mea. Eşti ciut Arnăutule, nu ai cu ce răni, tu eşti plin de bube! Vindică-le! Sprinţaru s-a ridicat calm de la birou, a trecut pe lângă vice, acesta se ghemuise tot pe scaun, părea că are o criză de ulcer, l-a bătut pe umăr şi i-a aruncat în faţă : cine seamănă vânt, culege furtună!
-Nea Gheorghe, aşa pentru mine, recunoaşte că am dreptate!-Spuse Arnăutu cu un ultim efort.
Sprinţaru l-a privit peste umăr, cu un fel de milă amestecată cu dispreţ:
-Gigele, Gigele nu înveţi nimic de la viaţă…
Aşa ajunsese Sprinţaru să creadă că toate lucrurile se aranjaseră, mai ales că patronul, care-i dăduse banii pentru mită, murise.
   Într-o seară plecase de la primărie şi mergea agale spre casă, se bucura de aerul plăcut de afară, plouase, pământul se răcorise, mirosea a reavăn, din asfalt ieşea abur. Era fericit că putea merge liniştit pe drum, fără teama că este urmărit sau că un provocator va încerca să scoată informaţii de la el.
Mai avea o mică bucată de drum până acasă, deja simţea aromele plăcintelor cu brânză şi stafide şi a celei cu carne. De dimineaţă, când plecase la serviciu, Florica îi promisese că îi va pregăti pentru cină delicateţele preferate de el. Numai  gândul la bunătăţile calde şi aburinde îl făcea  să zorească pasul.
Cufundat în gânduri nu a simţit maşina care venea din spate şi a oprit în dreptul lui, o voce de bărbat s-a auzit prin geamul lăsat:
-Vrei să mergi cu mine până la procuratură? Nu stai mult, trebuie doar să ne lămurim asupra unui aspect al problemei noastre mai vechi. –Procurorul era amabil, ca un câine care întîi linge mâna şi apoi o muşcă.
-Mai am puţin până acasă, îi spun femeii şi merg. -Gheorghe era derutat, nu se mai aştepta să fie chemat la anchetă.
-Lasă, nu-i spune, că în două ore eşti lângă ea. Urcă , te rog!
Uşa din spate s-a deschis, acţionată de un agent de poliţie, gras, care ocupa jumătate din banchetă, a urcat în maşină, simţea că s-a rupt ceva în el, gândurile negre au reapărut, de acum îi era clar că nu scăpase de dosar.
Au ajuns în anticamera de la procuratură, procurorul era jovial, binedispus, cu un gest larg la invitat pe Sprinţaru să ia loc, asigurându-l că în cel mai scurt timp îl va chema în cabinet.
Neliniştit, primarul se plimba prin sală încercând să afle o secundă mai devreme ce putuse descoperi procurorul. Totul era rău dacă avea dovezi palpabile, reclamaţiile fără probe materiale în sprijin, erau slabe.
După o oră a început să se neliniştească, procurorul nu îl chemase. Se gândea la ce este mai rău.
După două ore şi jumătate de aşteptare a ieşit procurorul, din spatele lui a răsărit un agent de poliţie.
-Sprinţarule, nu mai am timp de tine în seara asta, rămâi la noi şi vorbim dimineaţă. Până atunci te gândeşti mai bine şi ne spui totul cum s-a întâmplat. Apropo, am găsit-o pe Luluţa, a dat declaraţii complete şi ne-a indicat locul unde a depozitat casetele cu înregistrările convorbirilor voastre. Bună fată! Nu am adus-o în ţară, însă, la nevoie, o putem aduce oricând. Nu este aşa primarule că ţi-am dat temă de gândire?! Noapte bună! –Apoi către agent-Ia-l! În celula “O”(zero) cu el!
S-a cutremurat, ştia de rândul trecut când fusese arestat ce însemna celula zero. Era cel mai groaznic loc din tot arestul. Era mică, trebuia să mergi într-o parte ca să te strecori pe intervalul dintre cele două paturi. Plafonul era la doar 1,80 metri. Era singura celulă fără WC, aici încă mai exista arhaica “tinetă”, adică o găleată din tablă cu un capac din placaj, aceasta o goleau arestaţii dimineaţa când erau scoşi la “program”. În mod oficial, adică în scripte, încăperea apărea ca magazie, nu ca celulă de detenţie.
Din câte îl cunoştea pe Zenobie era sigur că are probe împotriva lui şi încă ceva destul de puternic, este drept că îi dăduse câte ceva la ureche despre Luluţa, dar el nu ştia amănunte despre istoria cu asistenta lui Tânjală.
Nu s-a lipit somnul de bietul primar . S-a perpelit de pe o parte pe alta, i se păruse o noapte lungă, lungă, abia aştepta să se lumineze  pentru a  fi chemat la anchetă. Prin micuţa fereastră aflată la nivelul tavanului şi îmbrăcată în plasă deasă de sârmă pătrundeau mici raze de lumină, erau atât de firave că păreau nişte licurici, se crăpa de ziuă.
     La ora şase  şi jumătate zăvorul a fost tras cu zgomot , gardianul a intrat în celulă :
-Te cheamă procurorul la anchetă. Se simţea o schimbare în comportamentul paznicilor în raport cu el, îl ştiau de acum, nu mai încercau să-l intimideze.
-Ia loc don primar! Ai dormit bine?-Procurorul era bine dispus. Văzând că primarul tace a continuat-Ai dreptate nu este cea mai moale saltea şi nici toaleta cea mai luxoasă, însă pentru bandiţi, aşa ca tine, sunt destul de bune. Te-ai gândit? Ai ceva să declari? Fii atent Gheorghe, ai o ocazie unică, în clipa asta toate  aparatele de înregistrare sunt oprite! Spune-mi care a fost suma primită de la patron şi cât ai fi dispus să dai din ea, pentru a scăpa de dosar. Deocamdată toate documentele încriminatorii de la Luluţa sunt la mine. Nimeni nu ştie de ele. Dacă îmi dai jumătate din sumă, te fac scăpat.
-De unde, Doamne iartă-mă , să  îţi dau vreun ban, când nici eu nu am primit.-Gheorghe stătea în expectativă, nu ştia ce să creadă, îl încânta propunerea lui Zenobie, mai ales că era privit în DNA ca şpăgar şi  favorit al şefului.
-Nu ne înţelegem, îţi este teamă că fac joc dublu. Nu fac, am de terminat casa, nu mai am bani pentru învelitoare, uşi, ferestre şi să o tencui, başca apoi să o mobilez şi toate celelalte. Cred că 50.000 de euro ar fi suma care mi-ar trebui.
-Nu am atâţia bani, este o sumă uriaşă. –Pe o hârtie Gheorghe a scris : lăsaţi-mă 20 de zile să fac rost de bani, a arătat hârtia procurorului, când acesta a întins mâna să o ia, Gheorghe a mototolit-o şi a băgat-o în gură. Zenobie se uita calm la primar, în timp ce acesta înghiţea hârtia.
-Eşti liber, îmi dai un semn când te-ai hotărât să vorbeşti, apoi i-a făcut semn cu ochiul.
Sprinţaru, bucuros că scăpa şi de această dată a plecat spre uşă fără să mai privească înapoi.
Nu ştia ce să creadă despre propunerea procurorului, pe de o parte auzise că este un şpăgar, pe de altă parte îi era teamă că banii ar putea fi folosiţi împotriva lui, ca probă în încercarea de mituire a unui organ de anchetă penală, faptă foarte gravă. Era hotărât să aştepte. El avea o asemenea sumă de bani ascunsă într-un loc sigur. În parcul din spatele primăriei era un stejar bătrân care avea o scorbură mare ca un labirint, acolo pusese o lădiţă cu 100.000 de euro. Doar el şi Manuela, amanta lui, ştiau de ascunzătoare.
     Zilele treceau molcome şi mohorâte. Gheorghe era tot timpul neliniştit, pe de o parte se gândea că banii ar putea să-l scoată din belea, Zenobie fusese sincer când îi propusese târgul, pe de alta îi era teamă că ar putea intra mai adânc. Nu ştia dacă să accepte sau nu.
Cinsprezece zile mai târziu o veste a căzut ca un trăznet pe Sprinţaru. Zenobie fusese arestat pentru corupţie. Fusese prins în flagrant când lua mită 20.000 de euro de la Viorel Asudatu.
În dimineaţa acelei zile fostul şef DNA fusese destituit şi mutat disciplinar într-un mic orăşel de provincie, totul s-a făcut în linişte şi fără televiziuni. La ora în care şeful era destituit se aranjaze flagrantul să-l prindă pe Zenobie. Asudatu acceptase să colaboreze cu procurorii pentru demascarea procurorului corupt. Acesta reuşise să-şi facă o serie întreagă de duşmani printre colegii lui; era arogant, dispreţuitor, ironic şi zeflemitor, doar în faţa şefilor făcea sluj.
     A doua zi televiziunile anunţau că Senatul se întrunise de urgenţă în plen, după ce comisia juridică dăduse undă verde arestării lui senatorului Tânjală, cu o mare majoritate de voturi plenul a hotărât că senatorul Tânjală poate fi arestat.
     Gheorghe s-a văzut încolţit, ştia că nu mai are nicio scăpare. Nu mai avea poftă de nimic, deja se vedea condamnat la anii grei de temniţă. Umbla prin curte ca un lunatec, nu vedea, nu auzea pe nimeni, tresărea la cel mai mic zgomot. I se părea că norii plumburii de pe cerul întunecat se vor prăbuşii pe el, încerca să se apere cu mâinile goale de vârcolacii care pândeau în spatele negurei cereşti. Abia ciugulea câteva firimituri de mâncare, ca o pasăre care ţine regim alimentar. Slăbea văzând cu ochii, nici păhărelul de pălincă, altădată nelipsit de la masă, nu-l mai încânta. Privea pe deasupra oamenilor sau prin ei, oricum nu îi vedea.
Florica, îngrijorată de ceea ce se întâmplă cu omul ei, l-a întrebat ce se petrece cu el.
Gheorghe a privit surprins spre nevastă, acum o vedea după mult timp, uimit de frumuseţea femeii din faţa sa, a căzut în genunchi, i-a prins mâna şi a început să o sărute, apoi cu ochii plini de lacrimi şi cu vocea gâtuită de plâns a zis:
-Femeie iartă-mă! Sunt într-o mare încurcătură. Nu ştiu cum să ies din ea.
-Spunând adevărul!-S-a auzit glasul lui Adrian care tocmai intrase pe poartă şi se apropia de ei- Da tată, nu ai altă soluţie, decât să spui adevărul. Ne vom lupta în instanţă, probabil că nu vei scăpa necondamnat. Noi nu te vom părăsi, vom avea grijă  de mama, dumneata acolo să ai grijă să vii cât mai repede acasă. Va fi greu, nimic pe lumea asta nu este uşor, sper ca sprijinul nostru să te întărească. Într-un fel toţi din casă suntem complicii, pentru că şi noi am beneficiat de banii tăi, unii mai curaţi, alţii poate murdari, dar toţi aduşi de tine.
Gheorghe Sprinţaru s-a spovedit în faţa familiei la fel ca în faţa preotului, a spus tot, mai puţin povestea cu Arnăutu şi banii pentru sinistraţi. Simţea o durere în suflet pentru că îl lasă singur pe vice, dar, considera Gheorghe, că aşa îi trebuie pentru că a încercat să-l înfunde pe el, pe primar. Vicele voia să scape, de aceea îl reclamase pe Sprinţaru la DNA, apoi să-i ia şi funcţia de edil. Consiliul de familie a ţinut până noaptea târziu, nimeni nu aprinsese lumina deşi se întunecase de mult, era lună plină, razele de lumină se strecurau printre frunzele de liliac din apropierea geamului, vântul adia uşor, frunzele se mişcau, iar firavele fire de lumină se jucau ca într-un film mut.
Camera era într-o lumină difuză, Gheorghe se întărise, vorbea clar şi răspicat, le spusese adevărul asupra sumelor de bani primiţi de la patron şi împărţiţi cu Asudatu şi Tânjală.
-Tată eu cred că nu mai ai scpare, în plus nici nu poţi trăi într-un asemenea stres. Va trebui să faci o declaraţie completă, înainte ca ei să mai vină cu alte probe.
-Şi eu cred la fel Gheorghe, a zis Florica ştergându-şi lacrimile cu colţul baticului.
După discuţia deschisă avută cu famiia, Gheorghe a simţit o linişte în tot corpul. Faptul că familia era lângă el şi îl susţinea îi dădea încredere şi speranţă.
    A mers cu inima deschisă la DNA, în locul lui Zenobie, acum arestat, dosarul îl instrumenta un procuror în vârstă cu mustaţa albă, încruntat şi taciturn. Cum l-a văzut pe Sprinţaru, s-a prezentat, apoi cu un gest plin de silă, aşa cum priveşti un om murdar, zdrenţăros şi buburos, l-a invitat să ia loc.
-Mă, tu nu eşti conştient de situaţia ta? Ai ocazia acum să spui adevărul, dacă îl spui după ce eu îţi voi aduce probe indubitabile voi face tot ce pot să te condamne la ani grei de închisoare, în schimb, dacă scrii acum şi aici totul aşa cum a fost, voi susţine în instanţă că ai ajutat organele de anchetă în rezolvarea cazului. Tu decizi!
Din acel moment sub mustaţa procurorului buzele subţiri au afişat un zâmbet de dispreţ. S-a rezemat de speteaza înaltă a scaunului, cu ochii închişi şi palmele împreunate, părea că doarme, doar degetele mari de la mâini se roteau într-o morişcă continuă.
Cu hârtiile în faţă, Gheorghe  a început să scrie, a scris tot aşa cum s-au petrecut lucrurile, nu a omis nimic, ştia că Asudatu dădu-se declaraţii complete, la fel şi patronul înainte să fie omorât declarase câţi bani dăduse primarului. Îi venise rândul lui, se spovedise mai abitir ca în faţa duhovnicului său, părintele Sofronie de la Tismana, hârtiile erau pline cu scrisul lui frumos şi îngrijit, acum puţin tremurat.
După treizeci de minute terminase declaraţia, nu omisese nimic, scrisese totul cu lux de amănunte. A lăsat pixul jos ca la examen, foile cu depoziţia lui le-a împins spre procuror.
Anchetatorul îl privea printre pleoapele aproape închise, îi plăcea să urmărească astfel anchetaţii, se juca cu ei, cum se joacă pisica cu şoarecii. Îi studia atent, îl stimula, aproape orgasmic, când le simţea teama, când  îi vedea cum dau din colţ în colţ în faţa încriminărilor. Se simţea puternic când ancheta  parlamentari, miniştrii, funcţionari din înalta protipendadă, gata să-i sărute mâinile când simţeau zornăitul cătuşelor. De când era procuror, îşi trăsese seva din slăbiciunile oamenilor, din frica lor, din ipocrizia lor. Îşi amintea când avusese nevoie de ministrul de justiţie ,care la acea vreme era un tinerel,  pentru rezolvarea unei probleme personale. Săptămâni în şir a făcut anticamera, de fiecare dată şeful de cabinet, mai încrezut decât şeful lui, ministrul, îi spunea, ca unui câine jegos, că demnitarul nu are timp, este foarte ocupat. Pe atunci nu lucra la DNA, era la un parchet din provincie.
Ani de zile mai târziu, domnul fost ministru a ajuns ca inculpat în biroul lui de procuror DNA. L-a perpelit pe toate părţile pe domnul fost ministru, se uita cu dispreţ la el,  aproape că nu îi vorbea, l-a lăsat să se vaite, să scheaune, să miorlăie, să cotcodăcească, de ce îl vedea mai fricos, mai timorat, mai speriat de perspectiva închisorii, de aceea îl apăsa mai tare. Anchetatorul îşi freca mâinile de bucurie, atunci se simţea ca un Dumnezeu când judecă vii şi morţii. Îi plăcea puterea, se uita la inculpaţi ca la nişte gunoaie, se considera un atotputernic, folosea orice mijloc pentru a-i umili şi batjocori.
Procurorul a deschis ochii şi fără să spună vreun cuvânt a luat ultima filă din cele scrise de Gheorghe, după ce a citit-o l-a întrebat:
-Despre povestea cu ajutoarele pentru sinistraţi nu spui niciun cuvânt?
-Nu am ce declara, Arnăutu a făcut totul, el ştie cum şi de ce.
-Vicele spune că tu l-ai instigat să comită falsurile şi să sustragă din banii daţi nevoiaşilor.
-El poate declara orice, însă trebuie să şi probeze ce susţine. Domnule procuror, ce mai conta o găinărie în plus? Aş fi recunoscut dacă era adevărat. Vicele să-şi poarte crucea… Nu-l putea ierta pentru că instigase oamenii împotriva lui. Era hotărât să-l lase singur.
-Domnule Sprinţaru, mai aveţi ceva de adăugat? Anchetatorul bănuia că primaru minte în legătură cu banii daţi sinistraţilor ca ajutoare, însă pentru el nu conta prea mult, aşa cum spusese şi primarul era o găinărie. Era mulţumit că reuşise să rezolve dosarul în care avea peşti mari, aşa cum era senatorul şi chiar Asudatu.
-Dacă vă mai amintiţi ceva vă rog să mă contactaţi la numărul ăsta de telefon. Sunteţi liber, vă veţi judeca în libertate. Vreau să vă mai întreb ceva: ce v-a făcut recunoaşteţi fapta?
-Frica, stresul, tensiunea în care m-am găsit în toată această perioadă de timp, nopţile nedormite în care  aveam coşmaruri cu ochii deschişi, tresăream la fiecare jumătate de oră, aveam senzaţia că mascaţii îmi sparg uşa şi vor să mă aresteze, apoi şi nevoia de a scăpa mai uşor şi dacă vreţi, conştiinţa încărcată.Acum mă simt mai bine, voi vedea ce se va întâmpla cu mine, sunt pregătit să plătesc.
   După ce Gheorghe a părăsit biroul, procurorul Sântion îşi freca mâinile de bucurie, acum îl va ancheta pe senatorul Ion Tânjală. Avea destule probe împotriva lui, nu-i va arăta niciuna, dacă nu va recunoaşte din propria iniţiativă, îl va aresta. Deja îl vedea pe Tânjală în genunchi în faţa lui cerşind milă…milă de la el, ce glumă…!





Felictări domnule Tudorel Toader!

    Tudorel Toader a vorbit şi a vorbit bine. Ieri, 23 aug 2017,într-o conferinţă de presă domnul ministru al justiţie, Tudorel Toader, a explicat intenţiile sale cu privire la modificările pe care le vizează la legile privind statul judecătorilor şi procurorilor. Am să fac referire doar la câteva modificări care mi se par a fi de o importanţă crucială.
În primul rând preşedintele României, care este un factor politic nu va mai avea nici o atribuţiune în numirea şefului DNA, DIICOT şi a Procurorului General, toate aceste numiri trecând în sarcina CSM. Este o modificare foarte importantă, rămânerea în post a unui şef cu mari carenţe profesionale nu mai poate fi la latitudinea unui politician, ci va fi la latitudinea CSM care este formată din specialişti. Asemenea şi numirea şefilor  parchetului general şi ale celor două departamente.
Sigur că preşedintele României nu priveşte cu ochi buni faptul că în viitor nu va mai fi un factor decident şi de ingerinţă în activitatea ministerului public. Ultimii doi preşedinţi au demonstrat cu vârf şi îndesat cât de periculos poate fi acest lucru. Băsescu a dirijat justiţia în ansamblul ei după bunul plac, iar Iohannis i-a călcat cu voinicie pe urme. Dacă şefii celor două departamente ale  procuraturii generale nu erau numiţi de Iohannis, poate la această oră exista un dosar penal pentru fals şi uz de fals în dobândirea casei din Sibiu pentru care a fost declarat cumpărător de rea credinţa şi actul de vânzare-cumpărare anulat.
Răspunderea magistraţilor . Procurorii şi judecătorii vor răspunde material pentru erorile judiciare, iar statul prin ministerul de finanţe se poate îndrepta împotriva lor cu somaţii pentru recuperarea unor pagube materiale.
     Procurorul general a avut de obiectat asupra acestor prevederi. Mă întreb şi îl întreb pe don Lazăr care este problema? Procurorii şi judecătorii, mai mult chiar decât doctorii, se joacă cu viaţa oamenilor. Mi se pare absolut corect, uman şi de bun simţ ca atât judecătorii cât şi procurorii să fie foarte atenţi, atunci când formulează acuze şi când hotărăsc sentinţele judecătoreşti, că de decizia lor depinde viaţa unor oameni. De aceea hotărârea judecătorească trebuie să fie una în litera şi spiritul legii, bazată pe probe materiale indestructibile. Dacă lucrurile vor fi astfel făcute nu vor avea de ce să se teamă.
De altfel trebuie ca toată lumea să fie responsabilizată şi să-şi asume hotărârile pe care le iau.
Dacă un strungar rebutează o piesă o plăteşte, dacă un doctor greşeşte o operaţie plăteşte. De ce nu ar plăti şi judecătorii, dar şi procurorii care induc în eroare în mod deliberat şi intenţionat un complet de judecată.
     Deasemeni s-a luat în discuţie înfiinţarea unei direcţii în cadrul Procuraturi Generale care să se ocupe de anchetarea procurorilor care au fost reclamaţi că ar fi comis acte de corupţie sau de alte încălcări ale legii. Această direcţie nu va avea nimic în comun cu DNA-ul actual.
Lazăr nu era de acord pe motiv că s-ar induce ideea că ar exista corupţie în rândul procurorilor. Domnule Lazăr  mai uşor cu pianul pe scări că se dezacordează şi va cânta la fel ca dumneata, adică fals. Oricât de mult aţi ţinut capacul pe oala cu ciorbă alterată tot au sărit stropi din oală. Nu dau exemple de procurori corupţi că îmi trebuie mult de scris, dar, slavă Domnului aţi avut destui şi încă mai aveţi.

     În ce priveşte Inspecţia judiciară, ar trebui să fie autonomă. Nu cred că subordonarea ei faţă de Ministerul justiţie poate rezolva problema, ci doar inflama şi mai mult pe cei care vor rămâne fără cuţit şi fără pâine în mâinile lor murdare.

luni, 21 august 2017

Chiar ne dorim refugiaţi şi imigranţi?

     Recent, într-o declaraţie de presă, domnul preşedinte, cred că al României, Werner Klaus Iohannis, spunea că Ţara, al cărui funcţionar suprem este, se angajează să primească peste 7000 de refugiaţi şi emigranţi. De curând, domnul Meleşcanu, ministrul de externe probabil tot al României, declara că România este gata să preia din Grecia şi Italia 1942 de refugiaţi, pe lângă cei 700 existenţi deja în România. Tot excelenţa sa , domnul Meleşcanu, spunea că România va trimite 800.000 de euro ajutor Coaliţiei pentru lupta împotriva statului Islamic. 340.000 de euro vom trimite în Siria ca ajutor pentru oamenii care suferă din cauza războiului. Deasemeni mai urmează o contribuţie care nu este încă stabilită pentru Fondul Uniunii Europene pentru ajutorarea refugiaţilor din Siria aflaţi în Turcia la ora actuală.
     Să le luăm pe rând. Până în urmă cu 15-16 ani lucrurile erau în regulă în toată zona orientului mijlociu, inclusiv Siria, Irak, Libia. Odată cu războiul din Irak, s-a destabilizat toată regiunea, mai mult decât atât, s-a deschis o cutie a Pandorei, bine ţinută în frâu de Sadam Hussein, s-a dat frâu luptei făţişe şi deschise între suniţi şi şiiţi şi a dus la autoproclamarea statului Islamic la graniţa dintre Irak şi Siria.
     Din toată povestea asta, noi ca ţară am pierdut aproape 2 miliarde de dolari pe care Irakul ni-i datora şi care nu au mai ajuns la noi din motive cunoscute de toată lumea, dar împotriva economiei României.
     Siria se află în centrul unor lupte de uzură şi de distrugere a ţării bucată cu bucată, bloc cu bloc, casă cu casă, şosea cu şosea. Aici şi-au dat mâna cele două mari puteri, evident aflate în tabere opuse, pentru a distruge o ţară care putea genera stabilitate. S-a spus că Bashar al-Assad, este un terorist care asupreşte propriul popor, probabil, acum dacă războiul va continua în acest ritm nu va mai ava popor, fie emigrează, se refugiază din calea morţii, fie vor fi victimele colaterale ale unui război nenorocit care se duce între vreo trei, patru tabere, fiecare revendicând faptul că dreptatea e de partea lui.
Germania, Franţa, SUA, Rusia, Emiratele Arabe Unite etc., au exportat armament de miliarde de euro în Siria către părţile aflate în conflict.
    Este absolut normal ca acele ţări care au un câştig în urma unor nenorociri să-şi asume şi rezultatul acţiunilor sale. Este clar că armamentul de când a fost fabricat s-a ştiut că folosirea lui aduce moartea, asta înseamnă că marile puteri ar trebui să-şi asume consecinţile faptelor lor, adică a exportului de arme care lor le-a adus profit, iar cumpărătorilor moartea.
Când am intrat în UE toată Europa se îngrozea la gândul că ţiganii din România vor emigra în vest, vai Doamne ce se vor face aceşti simandicoşi când vor veni extratereşti români.
Acum nu se mai îngrozeşte nimeni de milioanele de refugiaţi, mulţi, foarte mulţi, conserve teroriste.
      Departe de mine gândul de a condamna civili, oameni nevinovaţi, victime ale unei politici haotice de arătarea pumnului, de jandarm global al unui stat care va plăti odată şi odată pentru tot sângele nevinovat care s-a vărsat şi continuă să se verse. În mod sigur cetăţenii paşnici, aceşti refugiaţi şi emigranţi nu au cerut ca în ţările lor să fie războaie, şi-ar fi dorit să trăiască conform culturii şi religiei lor pe locul în care au trăit moşii şi strămoşii lor. Nu au fost lăsaţi, moartea care îi pândea la fiecare pas pe care îl făceau, la fiecare colţ de stradă sau în propria casă i-au determinat să ia drumul pribegiei.
     Dacă exista voinţă politică şi înţelegere la nivel înalt între marile puteri toate aceste războaie puteau fi aplanate. Ni se incubă ideea că noi trebuie să privim cu îngăduinţă şi împotriva propriei conştiinţe, ceea ce vedem şi percepem nu este realitatea, adevărul este acela pe care ni-l spun  nişte ziarişti vânduţi gen Radu Tudor şi alţii. Bieţii americani vor să aducă pacea, dar nu au pe unde din cauza ruşilor care le stau în cale. Nenorociţii! Doamne, ce frumos ne explică Gâdea şi ai lui cât de umani sunt copiii Unchiului Sam, cât au pătimit ei din cauza indienilor, din cauza negrilor şi a altor popoare colorate! Acum nimeni nu-i înţelege pe yankei când vor să împartă democraţie la toţi islamicii. Este adevărat că au mers cu tunuri, tancuri şi puşti automate, dar astea doar ca recuzită, pentru a fi cât mai convingători.
    În  Siria câştigă SUA şi Rusia, iar sirienii mor pentru că aşa s-a hotărât la Washington şi Moscova. Statul Islamic este o realitate, dar nu a apărut peste noapte, el a fost năşit de marile puteri care îl alimentează cu armament contra petrol, altfel ar fi dispărut de pe hartă. Migrarea şi refugiul islamicilor fac parte dintr-un plan complex şi secret, noi nu suntem părtaşi la beneficiul planului, ci doar contribuant la întreţinerea lui.
     Concluzia: abia avem ce să mâncăm noi, nu pentru că am fi o ţară săracă, ci pentru că este prost administrată, nu numai acum, ci de 27 de ani. Prin urmare, nu noi am contribuit la desrădăcinarea acestor oameni, nici nu trebuie să ne asumăm întreţinerea lor. Statele care au avut de câştigat din aceste războaie să-şi asume şi întreţinerea refugiaţilor şi a emigranţilor.
     Avem problemele noastre, nu ne trebuie altele. Cetăţenii noştri i-am izgonit peste graniţă, acum repopulăm România cu popoare străine de cultura şi religia noastră?




sâmbătă, 19 august 2017

Concluzii în urma internării în secţia de Recuperare Medicală a Spitalului Orăşenesc Pucioasa

     Era într-o luni de dimineaţă, căldura toridă deja se făcea simţită, un august fierbinte şi secetos ne pârjolea de mai bine de-o săptămână. Pregătit cu tot ce îmi trebuia pentru un sejur de 12 zile în secţia de Recuperare medicală a Spitalului Orăşenesc Pucioasa, am plecat cu maşina din Târgovişte spre locul unde trebuia să găsesc remediu artrozelor  mele bine aşezate în încheieturile oaselor.
Am intrat în Pucioasa pe soseaua aflată în reparaţie de o veşnicie, cu greu am trecut de porţiunile unde circulaţia era restricţionată, apoi am ţinut drumul drept spre munţi. Am trecut de spital , am virat pe prima ulicioară la dreapta, cu coada ochiului am apucat să văd unicul cerşetor al oraşului postat în acelaşi loc de ani de zile, este posibil să aibă carte de muncă la primărie şi să iasă la pensie când nu va mai putea cerşi . Sper că nu este vreun agent secret, deghizat în cerşetor şi are ca sarcină să urmărească vizitatorii care intră în muzeul de etnografie care se află în spatele lui, în sfârşit, nu este treaba mea, eu ne lucrând la SRI..Am continuat drumul spre dealul, care, măreţ se  vedea în faţa noastră, când, deodată, a apărut, pe lângă impunătoarea Biserică Catolică  “Sf. Luca”, un drum îngust la stânga care se înfunda exact în secţia de Recuperare Medicală  a Spitalului. Nu am băgat în seamă sediul Procuraturii de pe lângă Judecătoria Pucioasa care este aşezată  în spatele Bisericii. 
    Cu bagajul în mână am urcat “voiniceşte”, atât cât mă lăsau “ruginiturile” de la încheieturi, fiecare pas pe care îl făceam, pentru a avansa  pe scara din ciment , abruptă, prevăzută  cu o bară de sprijin, făcea să se audă un trosnet ca de fiare neunse.  Cu greutatea în mâini, adică bagajul  şi plumbul din picioare, din cauza formaţiunilor calcaroase depuse haotic,  am reuşit să ajung în salonul trei de la etaj. Nu-mi doream,  decât, să mă întind în pat într-o cameră răcoroasă, nu a fost să fie. Cum am deschis uşa am observat că geamurile nu au jaluzele sau draperii care ar fi putut estompa din căldura nemiloasă a soarelui arzător de lună august cu foc de luna lui cuptor. Ferestrele erau aşezate spre sud, căldura a fost, pe tot timpul  celor 12 zile de internare, un adevărat coşmar. Erau 30 de grade Celsius, în mod frecvent, în salon, saună în toată regula, blestemam  faptul că sunt contemporan cu schimbările climatice. Până la urmă, noi, cei cinci pacienţi internaţi în salonul trei, eram singurii oameni de pe Terra responsabili de încălzirea globală? Dacă nu eram, de ce naiba trebuia să dormim în seră?
Sper ca Managerul Spitalului să stea o zi şi să doarmă o singură noapte într-o asemenea încăpere, 

poate aşa îşi aduce aminte că nu este bine să risipească toţi banii, nu spun cum, ştie dânsul şi este bine să aplece urechea la cererea minunatei şefe de secţie, vorbesc aici de energica doctoriţă Mihai Liana şi să doteze saloanele dacă nu cu aer condiţionat, cel puţin cu protectoare antisolare.
    Dar secţia de Recuperare Medicală  are şi personal, nu numai  ferestre fierbinţi şi paturi încinse.
Am  urmărit activitatea personalului cu ochi critic şi cârcotaş, spre bucuria mea nu am ce reproşa unui colectiv  bine condus.
Asistenta şefă, o tânără care îşi face bine treaba, fără să se facă remarcată prin ţipete, isterii şi alte lucruri din recuzita asistentelor şefe  care ţin cu tot dinadinsul să te facă să înţelegi, că ea este bosul.
Infirmierele, tăcute, respectuoase, cu bun simţ, îşi fac treaba, asta se vede din curăţenia de pe secţie, saloane, baie, WC-uri , cabinete, săli de procedură.
Asistentele, atât cele de pe secţie cât şi cele din cabinetele de proceduri  sunt atente la suferinţa pacienţilor, ajutând, dacă este cazul, bolnavul acolo unde nu poate (să se aşeze pe pat, să se ridice, să facă anumite mişcări, etc), sunt calde,umane, şi profesioniste. Nu vreau să menţionez niciun nume din teama de a nu uita pe cineva. Felicitări tuturor! Felicitări doctoriţei Mihai Liana!
Cazarmamentul  din saloane este nou şi curat. Se observă o schimbare datorată noii şefe de secţie, am înţeles că este de doar două luni. Succes!
     Hrana, veşnica poveste, am mai scris despre asta în 2013, PROASTĂ.
Mâncarea pregătită în doru leli, adică fără simţ de răspundere, asta presupune că nu controlează  nimeni bucătăria, bucătarii şi aspectul mâncării. Am căutat să fiu înţelegător, nu fac discuţia de carne, de mărimea porţiei. Apropo, de unde naiba or fi luând pulpiţele de pui? Încă nu am văzut altele atât de mici. Dar, am promis că nu voi face caz de mărimea sau inexistenţa porţiei de carne, mă voi referi doar la conţinutul mâncării din farfurie. Mâncare de fasole verde, ei bine, mă aşteptam să găsesc fasole verde, eventual ceapă, morcov, ardei, roşii, etc., în farfurie era sos rămas de la 9 martie, atunci când se fac mucenicii, cine nu ştie, este un sos alb din apă şi făină îngroşat până la limita curgerii, în care puseseră, probabil pentru decor, câteva teci de fasole verde. Pe acelaşi principiu era pregătită şi mâncarea de cartofi , dar şi spanacul acru din conservă numai bun pentru o indigestie de toată frumuseţea, care, putea abate atenţia de la căldura din cameră.
Nu vreau să fiu nedrept, sunt zile în care mâncarea este pregătită cu atenţie, atunci se simte şi gustul şi aspectul şi aroma, toate de toată lauda. Am mâncat ardei umpluţi cu carne având  un sos ca la marile restaurante, asta înseamnă că nu de bani se duce lipsa în bucătărie ci de bun simţ şi poate, de faptul că, bucătăria are prea mulţi abonaţi la cazanul cu carne dintre aceia care nu ar trebui să treacă pragul bucătăriei ,decât, pentru a face control .
    Dacă trec peste micile, marile , neajunsuri extra medicale, pot spune că la plecare am coborât cu bagajul mult mai uşor, este drept că dispăruse mâncarea din troller, oasele nu se mai văitau, nu mai trosneau, iar eu puteam să merg ca un om de 66 de ani care nu are probleme, mari, medicale.
Vreau să spun că tratamentul de care am beneficiat  a fost eficient.
     Mulţumesc pe această cale tuturor asistentelor de la fizioterapie, kino-terapeutului, asistentelor de pe secţie şi infirmierelor . Am nominalizat doar asistentele cu care am lucrat, pe celelalte nu le cunosc şi nu am vrut să fac aprecieri, fie şi laudative, fără să le ştiu.
     Mulţumesc doamnei doctor Mihai Liana!
     


sâmbătă, 5 august 2017

Primarul XII

    Venise primăvara, pământul mirosea a reavăn, din ogoare ieșea abur, se încălzea, apăruseră primii mugurii la pomi, ghioceii deja înfloriseră, erau ca niște mici clopoței dantelați pe margine. Păsărele cântau o muzică veselă, ritmică și melodioasă.
Ion Tânjală își vedea liniștit de treburile curente de la senat și din teritoriu. Noua asistentă s-a dovedit a fi o femeie destoinică, profesionistă și serioasă. Era atras ca un magnet de Corina, însă niciodată nu a spus un cuvânt care putea avea o conotație cu înțeles sexual.
Într-o seară, după ce susținuse un discurs foarte apreciat în fața studenților de la științe politice, era împreună cu asistenta sa, Corina Dumbravă, într-un local discret dintr-un cartier rezidențial.
-Mulțumesc Corina, discursul scris de tine a avut un real succes...!
-Da, dar, patosul și elocința dumneavoastră i-a dat strălucirea! -Corina pentru prima dată,era provocatoare și cu un zâmbet cuceritor în colțul buzelor senzuale.
Ion, o privea lacom, era, ca un animal care pândește prada, pregătit să atace, toate simțurile erau încordate și gata să răspundă dacă se ivea ocazia.
-Am apreciat la dumneavoastră, domnule senator, faptul că, deși ați  văzut că sunt tânără, frumușică și mai ales că serviciul pe care îl am, vi-l datorez, nu ați tăbărât pe mine, așa cum s-a întâmplat la ultimul loc de muncă,acolo, din prima seară directorul m-a invitat la hotel să dau „probă de lucru” îi spunea el. Adică, să mă culc cu el. Nu am vrut la început, dar a fost așa de tandru, așa frumos s-a purtat, atât de bine a știut să mă poarte pe culmile extazului, că nu am mai renunțat eu la el. Mă îndrăgostisem, nu el a fost primul bărbat cu care m-am culcat, el a fost primul care m-a ridicat din rândul muritorilor și m-a așezat printre fericitele femei care au cunoscut voluptatea. După un an de fericire a fost arestat, iar eu a trebuit să-mi caut alt job, acolo nu mai puteam lucra. Vă mulțumesc că mi-ați întins o mână de ajutor!
-M-a impresionat sinceritatea povestirii, puține femei ar fi spus adevărul. Mă bucur  că ești o femeie sinceră, directă și fără prejudecăți. Ai fost pe cale să-mi descri și modul în care vă iubeați.-Tânjală se aprinsese la față, dorința ajunsese la o intensitate maximă, nu-și mai găsea cuvintele.
Ca din întâmplare, sub masă, piciorul Corinei se lipise de piciorul senatorului. Ea vorbea, povestea o întâmplare din copilărie, Ion nu mai auzea nimic, mâna femeii a cuprins mâna bărbatului, degetele ei tremurau ușor.
-Corina, în seara asta aș fi vrut să mai lucrăm, mai avem multe lucruri de pus la punct, te las să mergi acasă să te odihnești, voi lucra singur.
-Nu se poate, merg cu dumneavoastră, trebuie să lucrăm împreună.-Corina înțelegea ce urma,  provocase totul intenționat.
După ce senatorul a plătit, au plecat cu mașina spre hotelul unde Ion era cazat gratuit, plătea Senatul chiria.
-Mergi în baie, fă-te comodă, apoi vino să lucrăm! Vei găsi un halat din mătase roz, îmbracă-l!
-Mulțumesc!
Femeia a intrat în baie, puțin mai târziu s-a auzit apa la duș curgând cu presiune. Ion își imagina cum trupul gol este biciuit de picurii de apă, cum curge în râuri mici pe pielea fină, ar fi vrut să fie acolo, să o mângâie, să privească întregul spectacol. L-a smuls din gânduri un glas venit din baie:
-Nu aveți prosoape?
-Ba da, vezi că sunt în sertarul de la lavoar.
-Nu sunt, veniți și îmi arătați!
Ion, privind într-o parte, pentru a nu comite o împietate, a intrat în baie și din sertar a scos un prosop mare pe care i l-a întins fără să o privească.
-Vă rog să mă ștergeți pe spate! -Corina se juca cu el, îl stârnea, îl făcea să o dorească și mai mult.
Ion a înțeles că femeia îl vrea, s-a apropiat de ea, a șters-o pe spate, pe sâni și pe pulpele picioarelor, Corina i-a mulțumit cu un zâmbet, l-a cuprins pe după gât și l-a sărutat pasional. Cada s-a dovedit a fi prea mică pentru pofta lor de joacă. A luat-o în brațe și a dus-o în dormitor, aici a așezat-o ușor pe pat, apoi a început să se dezbrace. Târziu, în noapte, s-au liniștit, cu țigările în mână și ceștile de cafea în față discutau ca doi îndrăgostiți. Cearceafurile mototolite și întinse  pe jos, hainele lui Ion aruncate prin toată camera, erau mărturii ale serii de dragoste trăite de amândoi.
-M-ai făcut fericită, după experiența trecută nu credeam că se poate mai mult, tu ai dovedit că nu există limite în modul de a face dragoste. Mulțumesc iubitule! Nu te supăra că îți spun așa, spun ce simt, însă în lume vom vorbi în mod oficial
-De mult nu am mai trăit o asemenea iubire, sunt fericit pentru tot ce mi-ai oferit, zână a iubirii, tu ești Afrodita și Venus la un loc. Am reușit să mă eliberez de toate problemele, de tot balastul pe care-l căram după mine de luni bune de zile.
-Vrei să vorbești despre asta, pentru a te elibera definitiv? -Corina pentru o clipă l-a privit într-un mod ciudat.
-Nu sunt multe de spus, am fost acuzat de procurorii că aș fi primit mită de la un primar câteva zeci de mii de euro. Nu m-au chemat niciodată, primarul e al dracului, nu au scos nici un cuvânt de la el. Era să o pățesc cu fosta asistentă, dar asta este o altă poveste. -Tânjală s-a oprit brusc, era pe cale să spună mai mult decât și-ar fi dorit.
-Dacă nu vrei să vorbești este în regulă, la tine mă  gândeam, nu este rău să te descarci, anumite secrete te îmbolnăvesc, de aceea s-a inventat spoveditul, pentru ca omul să se poată elibera de fapte care îi apasă conștiința. În cazul tău nu este vorba de conștiință, mita ,ca formă de existență, la noi în țară este un fapt aproape banal, cotidian, singurele diferențe fiind zerourile din care este format numărul de bani primit sau dat mită.
-Ai dreptate, mă anchetează pentru niște amărâți de euro, câteva zeci de mii, iar pe alții care iau milioane îi ocolesc. Cum dracu vine asta?!
-Liniștește-te!-Corina a început să-l sărute și să-l mângâie.
Ion a răspuns mângâierilor femeii, cu îmbrățișări tandre și sărutări lascive. Femeia se lăsa pipăită, mângâiată și sărutată, trăia momentele, când a simțit că bărbatul este destul de încins l-a întrebat cu o mutriță nevinovată:
-Fosta asistentă unde este, te-a părăsit nitam -nisam? Cum s-a îndurat de tine?
-Este o poveste aici, nu voia sărăcuța să plece, lucra de mult cu mine. Nu am avut ce face, am trimis-o în străinătate, acum trăiește la Nisa.
-Biata fată, are din ce trăi?
-Are, i-am dat  bani destui, plus că îi trimit, ori, de câte ori am ocazia. O duce bine, lucrează la un român care are o firmă acolo, nu știu exact ce face, dar nu se plânge.
-Vino iubitul meu, pune capul pe sânii mei și odihnește-te!
-Lasă-mă mai bine să-i sărut și să strâng între dinți sfârcurile astea maronii și tari.
-Ce vrei tu să faci, sunt a ta, acum și ori, de câte ori mă dorești. Spune-mi ,Luluța, parcă așa o chema, era la fel de „bună” ca mine?
-Nu vreau să vorbesc despre altă femeie în faţa ta, fiecare are părțile ei bune și frumoase. Întreabă-mă altceva!
-Bine, te admir pentru asta. Atunci de ce ai trimis-o peste graniță? -Întrebarea a venit odată cu un sărut al femeii pe pieptul lui păros.
-Făcuse prostia să înregistreze momentul în care Sprințaru mi-a dat banii. Apoi spusese la procuratură tot ce știa. Nu avea numai acea înregistrare, avea zeci de înregistrări. Atunci m-am hotărât să o trimit în străinătate! -În timp ce el vorbea, Corina îl săruta, părea că nici nu este atentă la ce îi povestea el.
-Iubitule, nu-mi spune dacă nu ai încredere în mine, sinceră să fiu, nici nu ar trebui să ai, în ziua de azi nu ști cine te înregistrează și te dă apoi în gât.-Corina vorbea cu vocea afectată, ca o pisicuță care toarce.
-Am încredere în tine, cum să mă vinzi, după o seară de basm ca asta pe care o trăim?!

-Glumeam iubitule! Nu te feri de mine, sunt iubita ta. Eu sunt Dalila, tu ești Samson. Ești cel mai puternic!-Corina îl privea pieziș, după zâmbetul dulce afișat de senator, era clar că nu cunoștea legenda. Aici femeia nu mințise, era Dalila lui.
-Doar primarul și  Luluța mă pot distruge, altfel sunt un om curat. Gheorghe Sprințaru e om puternic, iar pe Luluța cine să o găsească la Nisa?
-Ai dreptate! Vino să te sărut, ești un dulce! Poate viața ne mai hărăzește odată o seară ca asta.-Femeia se uita meditativ la el, o răceală străbătuse din ochii ei, fulgerele s-au oprit brusc, Ion nu a observat schimbarea suferită pentru puțin timp de chipul femeii.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Primarul tânjea de dorul Manuelei și al copilului, ar fi mers la ea, îi era teamă că este urmărit, încă nu aflase cine puteau fi urmăritorii. De unul era sigur, vicele Arnăutu, dar ceilalți care erau?
Într-o seară călduță de primăvară, când întunericul căzuse lin peste sat, primarul, atent la cel mai mic zgomot, mergea spre locuința Manuelei, a ocolit casa și a intrat prin grădină, în lătratul disperat al câinilor, în curtea femei. Nu se vedea nimeni, cămăruțele babei, care erau aproape de drum, au rămas în întuneric, fie nu auzise nimic, fie urmărea pe după perdea ce se întâmpla în curte.
O bătrână singură care locuiește cu o femeie tânără în aceeași ogradă, nu poate face altceva, decât să fie atentă, la cel mai mic semn din care să reiasă că un bărbat intra la Manuela în casă. Deși un străjer remarcabil, cu vederea încă ageră, după arestarea lui Sprințaru nu a mai văzut pe nimeni intrând în casa femeii tinere. O intriga acest lucru, nu întârzia niciodată de la serviciu, venea direct acasă, se ocupa de copil , mâncare și curățenie. Ieșea pe poartă dimineața când, din nou pleca la lucru. Gherghina era contrariată, nu înțelegea unde și când Manuela avea o aventură amoroasă. Era sigură că are, dar nu știa unde. Se interesase discret la femeile de la primărie dacă pleacă undeva în timpul serviciului, toate au spus că nu părăsește clădirea și, cel mai important lucru pe care l-a aflat, a fost faptul că, se pare că s-au rupt relațiile dintre Manuela și primar.Asta o rodea, trebuia să raporteze la procuratură tot ce făcea Manuela, primise bani pentru asta, era nemulțumirea ei ca femeie, cum adică, chiar sub ochi ei o  femeie să facă sex cu un bărbat, sau mai mulți și ea să nu poată afla? Era bolnavă, a stat nopții întregi, fără să închidă ochii, atentă la cel mai mic zgomot, degeaba, dimineața, Manuela odihnită și proaspătă o saluta cu bunăvoință când pleca la serviciu, câteodată făcea și câte o remarcă răutăcioasă :”sunteți tare obosită, așa cearcăne aveți!? Ori, Doamne ferește, sunteți bolnavă!?” Gherghina bombănea ceva drept răspuns, apoi mergea în casă să pună capul jos să se culce, era obosită după o noapte albă.
În seara în care Gheorghe a mers la Manuela, Gherghina a simțit câinii lătrând, dar oricât demult s-a uitat pe geam nu a văzut nimic. A avut o bănuială, ori a intrat vreunul prin grădină în curte, apoi pe geamul din spate în casă, ori au fost pisici care au stârnit javrele de câini. A ieșit tiptil din casă să asculte dacă se simte vreun zgomot prin casă. Era liniște, nici o ușă, niciun pat, nimic nu făcea zgomot. A plecat din teama de a nu fi descoperită de Manuela dându-i târcoale casei.
Pe de altă parte, Manuela avea și ea un post de observație foarte avansat, ajungea până în dreptul casei Gherghinei. Casa iubitei primarului era așezată cu fața spre drum și se prelungea sub forma de „L” cu o bucătărie și o magazie de alimente până ajungea în dreptul casei babei. Din dormitorul ei, Manuela, putea merge prin interiorul casei până în cămară, iar de aici de la circa patru metri să o poată supraveghea pe babă.
Când a considerat că baba s-a liniștit, a aprins veioza din camera care da spre grădină și a cărei lumină nu putea fi văzută de babă și și-a primit musafirul așa cum își dorea de amar de vreme.
-Iubitul meu, nu credeam că voi mai fi iar în brațele tale, strânge-mă, așa strivește-mă cu forța ta, ce dor mi-a fost de tine.
-Și mie mi-ai lipsit mult. Îți mulțumesc că nu ai scos nici un cuvânt...-în acel moment Manuela i-a pus mâna la gură, iar degetul ei l-a dus la buze, făcându-i semn să tacă. Pe o hârtie a scris: ”vorbim despre ce vrei, nu despre arestarea ta, nu despre bani, fără nume, nu vorbi tu, am să vorbesc doar eu și pentru tine, tu să dai din cap dacă mă aprobi sau nu”.Primarul a dat din cap în semn de înțelegere.
Au vorbit puțin, de fapt doar femeia vorbea, el nu a mai scos nici un sunet, în schimb s-au iubit mult. Femeia s-a dezlănțuit, a lăsat liberă toată iubirea strânsă în ea, încătușată de luni de zile. S-a manifestat zgomotos, a cheltuit energie cât în toate serile în care a tânjit după el, a țipat, s-a bucurat, a plâns, a râs,  chiar cu riscul de a trezi băiatul care dormea într-o cameră îndepărtată de a lor.
Cu mult înainte de cel de-al treilea cântat al cocoșilor care avea să anunțe venirea unei noi zile, primarul și-a luat la revedere de la iubita sa, apoi a plecat spre casă, pe același drum pe care venise. Somnul greu al dimineții ce urma să vină în scurt timp prinsese și câinii care nu l-au mai simțit, când, tiptil Gheorghe a ajuns în ulița satului.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-Domnule senator, îmi pare nespus de rău că ați fost nevoit să veniți la noi, sper să rezolvăm repede lucrurile, pentru a vă lăsa să mergeți la treburile dumneavoastră, evident mult mai importante, decât ale noastre. De la început vreau să vă spun că sunteți audiat în calitate de martor. Un primar dintr-o obscură comună a delapidat o sumă importantă de bani, sunteți în măsură să mă ajutați să-l aduc în fața justiției.
-Mă tem că nu vă pot ajuta. -Tânjală era stăpân pe el, afișa un zâmbet superior, din vorbele procurorului înțelegea că nu sunt probe împotriva primarului.
-Asta nu este bine, noi, DNA, ne pusesem mari speranțe în dumneavoastră, ne gândisem chiar să nu facem demersuri pentru a o aduce pe fosta șefă de cabinet în țară.
-De unde să o aduceți?-Senatorul devenise atent-eu chiar nu știu unde se află.
-Lăsați, că știți dumneavoastră bine! De Nisa ce ziceți? Deja s-a pus problema să luăm legătura cu Interpolul, motivul? Tăinuire de probe și obstrucționarea justiției, poate nu este chiar asta infracțiunea, dar până se dovedește că nu este vinovată, ne va da casetele cu înregistrări. V-am făcut curios?
-Ca scenariu de roman polițist pare a avea logică, în rest, nu am ce să vă spun.
-Domnule senator, vă anunț în mod oficial că aveți calitatea de inculpat în acest dosar denumit ”primarul”. Vom face formele ca Senatul să ne permită percheziționarea dumneavoastră și eventual arestarea, sper să nu fie cazul, sigur, dacă ne veți ajuta, nu vă vom reține.
Seara în cabinetul senatorial Tânjală era foarte abătut, Corina își pusese toate farmecele ei la bătaie pentru a reuși să-l bine dispună




miercuri, 2 august 2017

Când vreodată a apărat SUA România?

     Sunt cel mai are adept al sancțiunilor aplicate Rusiei, de către UE, pentru faptul că și-a luat Crimeea înapoi. Jos Putin, jos Rogozin, moarte .... Moarte cui? Și mai ales de ce?
Rusia este un stat cotropitor pentru că și-a luat înapoi Crimeea care a ajuns accidental alipită statului Ucraina? Dar Ucraina care ne-a prins la înghesuială în vremea lui Constantinescu și am cedat acesteia o parte din Insula Șerpilor ce este? Este un stat deștept care a știut să fructifice nepăsarea proștilor.
Mi se rupe sufletul de grija Ucrainei, când mă gândesc la cât a suferit în urma războilului cu separatiștii. Dar aceeași Ucraina pe care noi o legănăm în brațe, îi pansăm rănile, îi ștergem lacrimile, stăpânește o parte din teritoriul românesc fără a avea vreun drept istoric. Provinciile Bucovina de nord, Ținutul Herței sunt pământuri românești, ocupate vremelnic de imperiul habsburgic, nicidecum de ucrainieni. Partea din sudul Basarabiei, ocupată de Ucraina, tot pământ istoric românesc , nerevendicat vreodată de Ucraina, acum se află în stăpânirea Ucrainei.
În aceste condiții  Ucraina, în raport cu noi, este un stat cotropitor. Deține uriașe întinderi de pământ românesc cu populație cu tot, iar românii din Ucraina sunt marginalizați.
      De ce trebuie să ne punem rău cu imperiul rusesc, care în aceste momente nu deține nici o palmă de pământ românesc și să fim prieteni cu acela care deține cu anasâna în proprietate provincii românești?
      Am văzut la televiziuni atacuri furibunde la adresa Rusiei. Pot fi taxat oricum, nu-mi pasă, mă interesează doar securitatea și independența țării, atâta câtă mai este.
3 rachete patriot și 5 avioane F16, nu ne apară granițele, mai ales că și astea sunt cumpărate second-hand, e posibil ca la nevoie cu focoasele rachetelor abia să poți aprinde o țigară, iar avioanele să pornească tractate.
      Ce dracu ne mână în atacuri fără sens la adresa unui asemenea colos? Cred că era cel mai bine să căutăm piețe de desfacere a produselor noastre, Rusia este o piață uriașă și nepretențioasă ca UE.
Cum să te cerți cu ăla care îți dă gazul?
      Admitem cazul, ferească Dumnezeu!, că ne atacă Rusia, crede vreun filo american că NATO va porni război împotriva Rusiei pentru a apăra România?
Puțină minte trebuie să aibă cel care crede așa ceva. Cum să lupte nemții împotriva rușilor când ei au afaceri mari în Rusia, Franța este ombilical legată de Germania, celelalte nu vor mișca un deget. Ungaria are relații bune cu Rusia, mai repede ne va ataca pe noi. Polonia va sta în espectativă.
SUA? Ar însemna să declanșeze în mod real ultimul război mondial, așa că vor sta cuminți. Da, vor da comunicate de presă prin care, vor condamna faptul că Putin, implicit Rusia, au atacat o țară liberă (pe dracu) membră NATO și atât, nici un glonț nu vor trage.
      Când a apărat SUA România? Poate la Ialta când Roosvelt a fost de acord cu propunerea lui Churchill, ca URSS să aibă 90% influiență în România, sau poate la Malta când Bush și Gorbaciov au pus la cale omorârea lui Ceaușescu.
Sau poate acum când ne-au obligat să ne distrugem armata, să nu avem cu ce ne apăra, să distrugem industria de armament pentru a cumpăra armament la mâna doua de la americani. Sau poate când au făcut scutul de la Deveselu, făcându-ne țintă sigură pentru ruși.
       Nici SUA, nici Rusia, nici China, nici o altă putere nu va apăra România, România, dacă vrea să mai existe ca stat pe harta lumii, trebuie să se apere singură, evident în cadrul unor alianțe. Suntem în alianța NATO, dar e greu să speri că va veni vecinul să-ți apere casa, dacă tu singur nu ai cu ce.
Marile puteri luptă pentru propriile interese, iar pentru atingerea acestor deziderate se vor folosi de țări a căror politică externă și de apărare este slabă. Noi oricând putem fi victimele colaterale din cauza ciocnirii titanilor.
      Zic: să lăsăm dracu arătarea mușchilor fleșcăiți Rusiei și să ne vedem de Victor Orban ce face pe la Tușnad, ce mai spune și cere Tokeș, sunt lucruri mult mai grave decât Aeroplanul lui Rogozin.