Totalul afișărilor de pagină

duminică, 30 iulie 2017

Primarul XI



    Gheorghe Sprințaru era în libertate de mai mult de o lună de zile. Își reluase activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De la revenirea lui în primărie Manuela era mai distantă, mai rece în relația cu el. Nu era supărat, înțelegea că așa trebuie să fie, pentru a nu da apă la moară procurorilor. Vicele Arnăutu, când l-a văzut pe primar intrând pe ușă, s-a îngălbenit, graiul i-a pierit, din gât îi ieșeau niște sunete nearticulate și subțiri ca la oamenii castrați.
-Arnăutule, ăsta e biroul meu, ce cauți aici? -Gheorghe  era stăpân pe el și decis să-l timoreze pe vicele lui, care, nu se aștepta să-l vadă pe Sprințaru așa de repede, de emoție transpirase și tremura ca un pisoi scos din baie.
-Ți-am ținut locul don primar, acum gata, plec la mine!-Gigel Arnăutu, cu capul plecat, adus de spate, a părăsit, de-a -ndoaselea, biroul.
Primarul se autocontrola tot timpul, era foarte atent la fiecare cuvânt pe care îl folosea, știa că procurorul, deși îl pusese în libertate, nu se va lăsa păgubaș. De la reluarea serviciului a avut o relație corectă cu toți salariații. Fiind în pragul iernii nu mai aveau investiții de făcut, se lucra la rezolvarea problemelor curente. Privea cu suspiciune pe toți oamenii cu care intra în contact, mai ales pe aceia care veneau să-și rezolve diferite probleme, în fiecare dintre ei vedea un posibil provocator.
     Într-una din zile a intrat în biroul primarului o tânără la vreo 30-35 de ani, blondă, cu ochi frumoși și pielea mătăsoasă, îl privise languros, apoi se așezase cu fundul pe colțul biroului.
-Don primar, aș vrea să mă puneți în posesia terenului din valea Nichi, alea două pogoane care mi-au rămas de la bunicul.
-Cine ești fată dragă?-Primarul se uita la  femeie, cum se uită pisica la slănină.
-Sunt fata lui Gheorghe a lui Moșu? -Ochii fetei se dădeau peste cap când se uitau la Sprințaru.
-Da, știu despre ce este vorba, ai dreptul, o vom rezolva, vino spre primăvară!
-De ce, acum ce are?-Fata nu înțelegea de ce să mai amâne până la primăvară.
-Acum nu se poate intra pe teren, este moale pământul.
-Nu m-ați înțeles, nu mă interesează unde este pământul,  îl vând unui pakistanez, deja a cumpărat toate loturile din jurul terenului meu, mi-a făcut o ofertă bună, el va veni la dumneavoastră să-i arătați exact unde este poziționat, eventual să facă aia cum îi spune...-fata încerca zadarnic să-și amintească.
-Cadastrarea pământului-îi șopti bucuros primarul.
-Aia, așa mânca-ți-aș gura, că uitasem cum îi spune!
-De ce vinzi pământul unui străin, de ce nu-l vinzi românilor?
-Din două motive, nu m-a întrebat nici un român dacă vând, iar prețul dat de pakistanez e bun.
-Pământul încă nu a ajuns la prețul lui, peste câțiva ani ai fi luat de câteva ori mai mult.
-Auzi don primar, așa o fi! Dar ce-mi pasă mie de pământul ăsta, mi-a picat pleașcă, îl vând și gata.
-Da, dar bunică-tu s-ar mânia, dacă ar vedea ce prostie ești pe cale să faci!
-Poate, el s-a mâniat și când l-a dat pe gratis la colectiv, acum s-o mânia mai puțin că iau ceva parale pe el.
-Fie cum zici tu!
-Am auzit că ai avut ceva necazuri. –Fata l-a privit în ochi cu înțelegere.-Așa-i? Ai dracu nenorociți și pe mine m-au priponit șase luni, au zis că m-am prostituat. Nu am înțeles, de ce trebuie să mă aresteze pentru faptul că m-am culcat cu bărbații care îmi sunt dragi? Drept este că eu îi iubesc pe toți, indiferent de rasă, religie, sex , sau înălțime. Așa sunt eu,cu inima mare și dorință pe măsură. Nu am cerut bani nici unui iubit, este adevărat că ei puneau într-o cutiuță cât voiau, dar nu m-ai puțin de 100 de lei, așa scria pe capacul cutiei: „Lăsați câți bani vreți , dar nu mai puțin de 100 de lei”. Învinuirea a fost că nu mi-am făcut o societate pentru a plăti taxe la stat, auzi societate! Cum dracu să se numească ?”Păsărica nebunatică”? Trebuia să tai factură și chitanță de fiecare dată când făceam dragoste cu cineva? Eu fac  dragoste, nu sex! Aveam iubiți, nu clienți, asta nu au înțeles, ne-am împotmolit în semantică și mi-au tras un an de zile de închisoare cu executare, am făcut șase luni și iată-mă ca nouă. Apropo, îmi place mult de mătălică, dacă mă vrei, oricând te aștept pentru o partidă nebună de amor. Reține, nu fac sex! Femeia a ieșit lăsând în urma ei un miros plăcut de parfum bun.
”Ce a fost asta?” Gheorghe a rămas pe gânduri după ce a plecat fata, iar fi plăcut o partidă de dragoste, dar îi era teamă ca fătuca să nu fie trimisă de anchetatori și să-l tragă de limbă. A renunțat să se mai gândească la ea.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
    Acasă, primarul, fusese primit cu toată dragostea de către soție și cei doi copii. După ce s-a îmbrățișat cu Adrian, l-a îndepărtat puțin de el, în timp ce îl ținea de mănă, l-a măsurat din cap până-n picioare, așa cum face un geambaș când cumpără un cal de rasă, mulțumit de ceea ce a văzut, a remarcat:
-Dragul meu, ar trebui să-ți spun domnul inginer, ești stăpân pe tine, ai o meserie frumoasă, îți câștigi pâinea. Acum ești pe cont propriu, de acum încolo vorbele mele pot fi sugestii, în nici un caz ordine, poți ține cont de sfaturile mele sau nu. Eu nu mă voi supăra! Încă ceva, mi-a plăcut că ai personalitate, ai preferat să speli farfurii într-un restaurant decât să te umilești în fața mea. Dă-mi voie să te mai strâng odată-n brațe și să-ți urez succes în viață! Te poți căsători cu cine vrei, dacă vrei poți să-mi spui, dacă nu,nu! M-aș bucura totuși să mă anunți și pe mine, îmi doresc să fiu socru.
-Mă voi însura cu Crina!
-Crina să fie băiatul meu! Când faceți nunta?
-Dacă nu ai nimic împotrivă, aș vrea să facem petrecerea după sfântul Ion.
-Bine, mă voi ocupa de toate, va fi o onoare pentru mine! Orchestra o aduce Fărâmiță?
-Nu, nici nu vine la nuntă. I-am spus că renunț la casa de la tine, că îmi voi face împreună cu Crina casă nouă. Ar mai fi ceva, e sigur că mandatul tău de primar se va opri aici, el voia să fie cuscru cu primarul satului, nu cu unul care e posibil să ajungă-n pușcărie.
L-a auzul acestor vorbe, Sprințaru a pus capul jos, a oftat și nu a mai scos niciun cuvânt.
-Nu fi supărat, vom trece peste toate tată, vom fi o familie unită, Fărâmiță s-a exclus din ea, doar biată nevastă-sa, Maria, ea va sta lângă noi.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
     Deși zăpada începuse să se aștearnă  și mașinile se deplasau greu, treburi urgente l-au mânat pe Gheorghe la oraș, avea niște proiecte pentru primăvara următoare și nu știa în ce stadiu sunt. A urcat în biroul, din sediul Consiliului Județean, unde lucra Asudatu, cel care răspundea de proiectele de investiții.
-Bună ziua!
-Bună ziua primarule! Ai mai trecut pe la noi?-Asudatu era bucuros că îl prinsese pe primar în birou.-Spune don Sprințaru!
-Mă interesează  stadiul proiectului de investiții pentru drenarea cursului de apă de pe valea Cireșului.
-Ai făcut bună împărțeala banilor în toamnă?-Asudatu a pus întrebarea intempestiv.
-Care bani?-Gheorghe a înțeles că este o provocare și că de acum în colo el va fi principala țintă a procurorului.
-Nu face pe prostu nea Gheorghe! Banii pe care i-ai împărțit cu mine și Tânjală, banii restituiți dumitale de patronul Ioanci.-Asudatu începuse să se enerveze, trebuia să-l facă pe primar să vorbească, îi promisese procurorul că va scăpa cu o condamnare simbolică, poate doar cu amendă, dacă îi va da probe împotriva lui Sprințaru, Tânjală și șefii lui din Consiliu. Transpirația curgea abundent pe fața funcționarului.
-Dumneata ai tras ceva pe nas? Vorbești în dodii? Nu înțeleg ce vrei? Te rog să-mi spui cum stăm cu proiectul pentru anul viitor? Asta mă interesează!  Însă după cum te comporți nu cred că mai pot pune bază pe cuvântul dumitale. Am plecat! Bună ziua!- Gheorghe a ieșit pe ușă fără să mai privească înapoi. Zenobie vrea să-l prindă la înghesuială. Asudatu s-a vândut promisiunilor anchetatorului.
Se simțea încolțit, îi plăcea jocul, apărarea a fost cea mai bună armă a lui. Așa făcea și la șah, se lăsa atacat, apoi declanșa contraofensiva, îl lovea pe adversar când nu se aștepta. 
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
   Tânjală se descurca greu,  după ce Luluța a demisionat,fără un șef de cabinet , s-a plâns la partid că ar avea nevoie de o asistentă. Unul din liderii partidului a venit în întâmpinarea senatorului , i-a spus că a găsit o candidată. Acesta l-a întrebat dacă a găsit pe cineva să angajeze în locul fetei care demisionase din funcția de șef de cabinet. Senatorul a răspuns că încă nu a găsit și chiar se descurcă greu fără un asistent în teritoriu. Liderul l-a privit cu înțelegere și i-a recomandat o tânără pentru postul vacant de șef de cabinet. Fata era de față, senatorul s-a uitat atent la ea, înaltă , zveltă ca o trestie, cu ochii negri și focoși, cu sprâncene ca două semicercuri negre și perfect pensate. Sânii,  două balcoane rotunde, cu dantelă pe marginea decolteului generos, fusta scurtă lăsa să se vadă jumătate din pulpele interminabilelor picioare. Părul bogat, gri, ca fuiorul de cânepă, tot numai inele mari, cădea în valuri mai jos de umeri.
-Domnișoara este absolventă a două facultăți, științe politice și drept. A lucrat în ministerul dezvoltării ca referent, ar dori să facă practica pe lângă dumneata, a auzit că ai experiență politică. Ar vrea să-ți fie mai mult consilier, adică pe cât posibil să participe la toate întâlnirile dumneata cu factori de decizie din partid, dar și când te întâlnești cu reprezentanții altor partide. Este membră în formațiunea  noastră  politică, trebuie să o ajutăm să devină un fin politician, un cadru de nădejde al partidului.
Tânjală o sorbea din ochi, era năucit de frumusețea tinerei. A scuturat capul, cum faci când alungi o nălucă. S-a trezit din visul în care fără să vrea se cufundase, a privit la șeful lui pe linie de partid.
-Să-și facă formele de angajare, are aprobarea mea.
Decentă, Corina Dumbravă, a mulțumit senatorului cu o înclinare ușoară a capului.
-Vă mulțumesc domnule senator, sper să fiți mulțumit de prestația mea. –Deși vocea fetei era blândă, avea ceva rece, amenințător în ea. Un observator mai atent ar fi remarcat o anumită rigiditate în mișcările ei, era ca o actriță care încă nu își intrase în rol.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
    Ningea frumos, era o vreme minunată, fulgii ușori de zăpadă pluteau în drumul lor spre pământ, Crina îmbrăcată în rochia albă de mireasă, cu voalul alb dat peste față și cu  capă scurtă din blană albă, era parte din mirificul peisaj. Lângă ea, ginerele îmbrăcase un costum bleu ciel, cu papion fin grena și cămașă de mătase albă, păreau amândoi  aduși din cărțile de povești și puși pe ulițele satului Malu Plecat. Nașii, la fel de tineri și frumoși, îi încadrau , lângă nași o fată și un flăcău duceau lumânările de cununie. În spatele lor erau socrii mari, Gheorghe și Florica Sprințaru.
În urma socrilor mari, singură și cu lacrimi în ochi mergea Maria, mama Crinei, era bucuroasă pentru fata ei care se mărita cu bărbatul iubit, era bucuroasă pentru mulțimea de oameni care însoțeau mirii, însă plângea sufletul în ea că de aici lipsea tocmai tatăl miresei, Fărâmiță. Nu acceptase sub nici o formă să vină la nunta propriei fiice, rămăsese acasă. Toată săptămâna băuse, nu se trezise din beție.
 A vrut să-l pondereze, să-l facă să înțeleagă că Adrian este cea mai bună partidă pe care o putea avea Crina, în zadar, nu accepta căsătoria fiicei lor. Nicolae Fărâmiță, stătea pe buturuga pe care tăia lemne, era cu sticla-n mână din care băuse mai mult de jumătate, așa îl găsise Maria când a vrut să-l convingă să meargă la nuntă și să lase băutura. Bărbatul, cu o ochii tulburi din cauza alcoolului, s-a uitat în direcția nevestei, nu a zis nimic, doar a luat barda cu care cioplea aracii și a aruncat-o  în direcția ei, pe moment Maria a sărit cu picioarele în sus, a fost suficient să se salveze. Barda a trecut pe sub picioarele aflate în aer. Nevasta s-a uitat la Nicolae, a dat din cap a neputință, apoi a plecat, lăsându-l în plata Domnului.
    După cununia religioasă tot alaiul nupțial a intrat în căminul cultural pentru masă și dans.
Gheorghe s-a întrecut pe sine în organizare, doi bucătari de top pregătise mâncăruri alese, fără a fi de fițe, mâncăruri românești cu care țăranul român este obișnuit. Nu au lipsit din meniu, toba, leberul, cârnații afumați și perpeliți pe jar, slana pe care o ținuse crudă trei săptămâni la sare, apoi o dăduse la fum de lemn și rumeguș de cireș. Nu lipseau nici sarmalele grase, fierte în zeamă de varză și cu felii de slănină afumată între ele. Cinci femei făcuseră  mămăligă în cinci ceaune mari din tuci, erau mămăligi auri, moi și bine fierte. Nu se zgârcise primarul, pusese sarmale destule în farfurie, alături era mămăliga și un ardei iute, verde, abia cules din ghivecele puse de cu vară la adăpost.
În afara localului, într-un spațiu special amenajat, sfârâiau, pe uriașele grătare, fripturile de porc și de pasăre, o aromă plăcută se degaja din carnea friptă. Bărbații care supravegheau grătarele, erau amețiți de mirosurile care le îmbiau papilele gustative, arome care proveneau din baițurile în care fuseseră ținute fripturile până au ajuns pe grătar. Se simțea cimbrul amestecat cu usturoi și grăsime încinsă.
Mesenii, bine ghiftuiți după primele feluri, își doreau să se mai întârzie cu servitul fripturii, pentru a face loc și următorului fel, al cărui miros îmbietor ajunsese și în salon, au ieșit cu toții la dans.
Lăutarii au simțit ce vor nuntași, au pornit să cânte muzică populară care face să sară și copilul din fașă, au cântat o horă lentă pentru încălzire, Sârba a ridicat ritmul și accelerat mișcarea picioarelor, apoi Ciobănașul, Breaza, iar cireașa de pe tort a fost Brâul pe șase. Era întrecere între perechile de dansatori, zburau picioarele, se legănau mâinile, transpiraseră, cămășile erau leoarcă, nu se lăsau, erau într-o întrecere cu ei înșiși. Simțeau că se eliberează de tot stresul cu fiecare dans. Chiar dacă picioarele oboseau, sufletul se ușura. Prin jocul  picioarelor într-un anumit ritm alunga necuratul care se cuibărise în sufletul lor. Dansau, transpirau, alungau duhurile, își ușurau sufletele, se scurgea toată răutatea din ei.
Toți dansau, mirele cu nașa mare, nașul mare cu mireasa, socrul mare cu nevasta, nuntașii cu nevestele lor, sau fiecare cu cine se nimerea. Doar Maria, soacra mică, la masă singură plângea. Plângea nu pentru că era singură, ci pentru că nu reușise să aducă, la nunta unicului lor copil, pe bărbatul ei. Plângea și de bucurie, când își vedea fiica râzând, fericirea Crinei, era fericirea ei.
Lăutarii începuseră să obosească, mesenii se trăseseră la mese, cântau o melodie lentă pentru a domoli sângele înfierbântat al dansatorilor. Pe această melodie odihnitoare, de instalare a păcii interioare în fiecare individ, Nicolae Fărâmiță a intrat în local, lăutarii l-au recunoscut, au schimbat imediat cântecul cu o melodie de primire, toți ochii s-au întors spre ușă, mesenii au început să aplaude, deși țigan, Fărâmiță era respectat în sat. Adrian, cu plosca în mână, a mers să-l întâmpine, Nicolae a luat plosca și și-a îmbrățișat ginerele:
-Iartă-mă dacă poți, am fost gata să fac o mare greșeală. –Din ochi lacrimile izvorau fără voie.
Orchestra a tăcut, lângă Adrian și Nicolae au venit Crina, Maria și Gheorghe cu Florica, toți și-au dat mâna, s-au pupat și și-au jurat că va fi pace între ei câte zile vor avea.
Fericit, ginerele, a dat ordin orchestrei să cânte și chelnerilor să aducă băutură. Petrecerea a ținut până-n zori când, obosiți și binedispuși nuntașii au plecat la casele lor.


-

joi, 27 iulie 2017

Primarul X



    În celula semiîntunecată a arestului, un bec chior arunca o lumina slabă și gălbuie, paturile erau suprapuse, două pe o parte, două pe cealaltă. Pe pat erau puse saltele umplute cu zegras tocat de îndelungată folosire, iar peste saltele erau cearceafurile care la origini fuseseră albe, acum aveau o nuanță tulbure, nedefinită cromatic, cu găuri mari și dese, deși nu fuseseră puse pe panourile de țintă unde gardienii se antrenau trăgând cu pistoalele, păturile subțiate de prea multă uzură, grele din cauza prafului cu care erau îmbâcsite, întregeau cazarmamentul. Culoarul dintre paturi avea cam un metru și jumătate lățime și aproximativ trei metri lungime. În partea stângă era cabina WC-ului turcesc, tot aici era și dușul. Când se deschidea ușa, din interior lovea un miros greu, de aer stătut și pestilențial. Locatarii groaznicei camere se acomodaseră cu toate aceste neajunsuri, nu mai simțeau nici miasmele, nici jena când foloseau toaleta, se obișnuiseră chiar să citească la lumina oarbă a becului din perete. Fereastra mică, prevăzută cu gratii și plasă din sârmă cu ochiuri mici ca de sită, era situată la nivelul tavanului, iar la exterior la nivel cu pământul.
Sprințaru uitase luxul de acasă, se obișnuise cu noua lui locuință, își impusese să se acomodeze, știa că sejurul lui va fi îndelungat. Cei trei tovarăși de cameră erau arestați pentru tâlhărie și viol. Erau recidiviști obișnuiți cu viața din arest și detenție. Nu ascundeau faptele pe care le comiseseră, din contră, făceau din acțiunile lor reprobabile, acte de eroism. Unul povestea, cu cinism, cum reușise, împreună cu alți doi „tovarăși”, aflați acum pe ”goană”( neprinși, în urmărirea poliției), să violeze o tânără studentă care se întorcea noaptea de la muncă. Nu actul sexual în sine îi mulțumise cel mai mult, ci neputința fetei de a se apăra, zbaterile și țipetele tinerii îi făcuseră să se simtă puternici, să se creadă dumnezei, să atingă paroxismul. Poveștile lor îl îngroziseră pe Gheorghe Sprințaru. Recidiviștii simțiseră că primarul nu este obișnuit cu viața din arest și pușcărie și încercaseră să-l terorizeze. Nu aveau nimic personal cu el, doar lipsa de ocupație și nevoia de adrenalină îi făceau să fie duri. Însă Gheorghe nu era un fricos, avusese de-a face de-a lungul timpului, când condusese primăria, cu tot felul de oameni, iar sângele țigănesc îi dădea un anumit tupeu. Cu tact și calm, dar mai ales  curajul pe care l-a afișat, a făcut ca recalcitranții să se potolească. Un timp a crezut că procurorul Zenobie nu era străin de șicanele provocate de recidiviștii lui colegi, încă mai credea acest lucru. Auzise că intimidarea, promisiunile și frica erau metode de a determina un inculpat să vorbească. De 25 de zile, de când fusese arestat, nimeni nu-l întrebase ceva, nu-l bucura acest fapt, bănuia că procurorul caută probe, face conexiuni, voia să-l condamne. Nici avocatul lui, angajat de familie, nu știa mai multe. Contrar obiceiului, nu transpira nimic din dosar în presă. Gheorghe trecuse de perioada de șoc, normală ca urmare a arestării, acum începuse să-și facă analize, să caute punctele slabe din activitatea lui. Nu dormise multe nopți, își fixase un punct în tavan, îl privea ore întregi fără să se gândească la ceva anume.
   Își amintise în lungile nopți din arest, când timpul se dilată, minutele devin ore, iar zilele sunt veșnicia însăși, ziua în care ajunsese primar al comunei. Era pe atunci un tânăr de 27 de ani, înalt, suplu și mândru, era un comunist destoinic. Își făcea treaba corect la locul de muncă, lua întotdeauna cuvântul la ședințele de partid, nu combătea, nu lăuda pe nimeni, vorbea mult fără să spună ceva concret, puncta doar atunci când secretarul BOB(Biroul Organizației de Bază al PCR) îi cerea în mod expres să critice pe vreun tovarăș de partid care călcase pe lângă linia directoare a PCR. În acele momente era pătruns de înaltele idealuri ale partidului, în fapt era un oportunist sadea, și îi plăcea să-l tragă de urechi pe vinovat. Tovarășii de la județ au văzut în el un cadru de nădejde și cu viitor, acesta a fost momentul în care a fost propus și ales primar.
Lucrurile au mers bine o perioadă până când, din cer s-au pornit ploile care au uitat să se mai oprească, apele s-au umflat și și-au părăsit vechile albii, au luat-o direct pe ulițele satului antrenând în drumul lor tot ce găseau, păsări, porci, cotețe, lemne, chiar și o casă care era mai în vale a fost dărâmată de apele învolburate. Oamenii se rugau la Dumnezeu și-și făceau cruci, urgia făcuse ravagii mari. Într-un târziu apele s-au retras, în urma lor a rămas un adevărat dezastru, casele erau pline de mâl, mobilele se umflaseră și se descleiaseră din cauza umezeli, jalea era pe ulițele satului. Bătrânii spuneau că nu văzuseră asemenea calamitate.
-Ne-a blesteamat Dumnezeu pentru răutatea noastră, spuneau femeile făcându-și cruci mari.
A cerut militari să ajute oamenii să-și curețe gospodăriile, i s-au dat. Era nevoie de bani pentru ajutorarea oamenilor, a mers la județ la tovarășul secretar care se ocupa cu problemele rurale. A găsit înțelegere, i s-a aprobat cererea. Problema a fost când a ajuns mai jos la depozitele cu materiale. Era plimbat pe motiv că nu au în stoc cherestea, deși el vedea foarte bine stivele cu scândură, s-a supărat nu știa cum să procedeze. A doua zi a luat o damigeană plină cu 10 litri de țuică și a plecat la depozit. Miracol, țuica a descuiat ușile care ieri erau închise, iar scândura a apărut pe stoc.
A înțeles cum merg lucrurile, de atunci când avea nevoie de ceva pentru sat, sau pentru el, umplea portbagajul Daciei 1300 cu brânză, țuică, vin cu o găină grasă din bătătură și pleca la oraș la depozitele de mărfuri sau la șefii din structurile de partid care se ocupau de repartiția materialelor.
După revoluție lucrurile au luat-o razna, noile organe de conducere ale județului, parlamentarii și politicienii în general erau lihniți de foame. Nu mai mergea cu câțiva litri de țuică pentru ca primăria să primească ajutor, trebuia să dea cotă parte din suma care se cheltuia pentru investiție. La început se mulțumiseră cu câteva sute de lei sau mii de lei, cu trecerea timpului pretențiile sau ridicat la procent din lucrare.
    A avut un moment în care a vrut să renunțe la funcție, era prea târziu, au apărut șantajările, intrase în joc, trebuia să continuie. Mai avusese de-a face cu procuratura, însă de fiecare dată a găsit omul potrivit care să ”ungă ușile care scârțâiau” la procuratură. Acum părea a fi altfel. Zenobie nu mințea, nu el era ținta, nici măcar senatorul, trebuia „legat„ unul puternic, poate chiar primul ministru.
    Problema banilor dați sinistraților nu-l privea, iar vicele nu avea probe împotriva lui, din contră, putea chiar el să-l acuze pe Arnăutu.   
O problemă spinoasă rămâneau banii pe care îi primise de la Ioanci și pe care el îi împărțise lui Asudatu și lui Tânjală, dar nici aici nu sunt probe directe împotriva lui. Acuzația patronului cum că i-ar fi returnat o parte din bani nu se suținea cu probe materiale, erau vorbe aruncate în vânt.
Se hotărâse să tacă, dacă anchetatorul venea cu probe pe care nu le va putea nega, va recunoaște, dacă nu, nu se va da singur legat.
    A tresărit când a auzit zgomotul zăvorului, s-a întors cu fața spre ușă, un gardian înalt, slab, având tot timpul țigara în colțul gurii,a țipat la el:
-Ce te zgâiești mă? Marș la anchetă!-Apoi a tras puternic din țigară,fumul ieșea din gură și nas în reprize, mergea și pufăia, în urmă rămâneau cercuri din fum ca niște mici covrigei.
Nu-l mai deranja limbajul vulgar și grosolan al gardienilor, devenise imun.
S-a uitat spre pat, de parcă avea toată averea acolo, era o canadiană veche cu mesadă, o ceruse special soției să o aducă pentru zilele și nopțile mai reci, apoi a ieșit după gardian.
-Hai mă odată, nu am toată ziua la dispoziție!-Agentul își dădea importanță.
A ajuns în dreptul biroului lui Zenobie, se aștepta să-l lase să facă anticamera, însă cum a auzit că a sosit, procurorul a făcut semn să intre.
-Băi, dar ce puți! Ce dracu sunteți nesimțiți? Nu vă spălați? Vreau să terminăm repede că nu suport duhoarea ta. Îl vreau pe Tânjală și tu mi-l vei da! –Zenobie îl urmărea cu coada ochilor pe Sprințaru, acesta nici măcar nu a clipit la toată vorbăria lui.-Ai înțeles Sprințarule?
-Da, am înțeles!
-Vorbește! Ce te uiți la mine ca vițelul la poarta nouă!? Fața slabă a procurorului făcea diferite grimase, cea mai folosită era aceea prin care își arăta disprețul.
-Ce să spun?
-Cum i-ai dat banii lui Tânjală! Apropo, să-ți spun una tare! Senatorul a fost la tine acasă, apoi ghici unde s-a dus? Ai ghicit, la Manuela! Băi, spunea baba, ști care babă, aia care i-a dat casa Manuelei, că nu a plecat până dimineața de la iubita ta! Ce dracu o fi făcut acolo toată noaptea? Al dracului Tânjală!
-Apără-l! Mâine poimâine merge la Florica, apoi la Ema, de Manuela nu mai spun, de atunci tot are treabă la oraș, s-o fi spurcat la domni, nu mai vrea un biet primar, acum în pușcărie, vrea senator!?
Gheorghe simțea că nu mai are aer, nu mai suporta măgăriile lui Zenobie, știa că nimic nu este adevărat și cu toate acestea șarpele îndoielii se  strecurase  în sufletul lui.
-Nu am nevoie de tine, dă-mi pe Asudatu și pe senatorul Tânjală, apoi mă ocup de senator să spună și țâța pe care a supt-o de la mă-sa și ție îți promit minimum de pedeapsă. Patronul Ioanci a spus că ți-a dat 200.000 de euro, din care a oprit TVA-ul plus impozitul, uite al dracu că nu mi-a spus suma exactă de bani, de aici încolo povestește tu, spune Gheorghe ce ai făcut cu banii, sunt la tine?
-Care bani?
-Nu face pe prostul! Banii pe care ți i-a dat Ioanci.-Procurorul începuse să fie nervos. Se ridicase în picioare și se plimba în jurul biroului, din când în când se oprea în fața lui Gheorghe și-l privea în adâncul ochilor, spera să afle acolo ce nu-i spunea primarul. Ochii lui Sprințaru erau reci ca ai unui pește, nici nu clipeau când Zenobie se uita fix , îi susținea privirea ca unul care nu are nici cea mai mică pată pe conștiință.
-Nu știu de nici un ban dat de patron, am achitat factura, se poate verifica în bancă. Factura este conform proceselor verbale de recepție a lucrărilor și a certificatelor de garanție.
-Sprințarule, mă iei de prost?!-Zenobie striga la primar, vocea lui se auzea până în sala de așteptare. Era spartă, fără rezonanță, o voce a disperării, glăsuită de un disperat. Ochii negri se bulbucase, privea la primar și nu înțelegea cum de se întărise, la început părea că va fi ușor cu el, în colțul gurii îi apăruse un firicel de spumă. Îl irita calmul lui Gheorghe.-Omule, nu ești conștient că vei face pușcărie până îți va crește barba până la genunchi?!
-Dacă așa mi-o fi scris, ce pot să fac?- Gheorghe vorbea egal, fără nuanțe, era cuprins de un fel de fatalism.
-Să vorbești Sprințarule! Să vorbești! Asta trebuie să faci!
-Domnule procuror, nu am nimic de declarat, în plus, față de ceea ce am spus! Aș vrea să mă întorc în celulă, nu-mi place aerul de aici din acest birou.
-Bine!
Agentul s-a înființat imediat, cum a auzit soneria
-Ia-l! Primarul a părăsit biroul cu capul sus, era bucuros că procurorul nu avea probe directe împotriva lui.
Luluța s-a întors acasă cu o greutate pe suflet, de unde se așteptase să jubileze pentru înfrângerea lui Tânjală, avea o inimă grea. Nu era mulțumită de comportamentul ei, se simțea murdară, nu-și ierta ce făcuse. În cap îi veneau amintiri de demult, de când începuse să lucreze pentru senator. Întâi îi fusese secretară la firmă, apoi o luase cu el la cabinetul senatorial, erau îndrăgostiți, el se purta cu ea tandru, afectuos și cu multă iubire. Îi făcea cadouri scumpe, iar contul ei era burdușit cu banii dați de Tânjală să nu ducă lipsă de nimic. Este adevărat că peste ani, focul iubirii lui se mai stinsese, o „împrumuta” lui Guriță oricând avea acesta poftă. Nu se văita, mitocănia băiatului era plătită în aur de tată. Da, a fost jucăria sexuală a grangurilor de la București, însă cadourile lor erau valoroase, îi dădeau chiar și sume de bani, licitau pentru ea, cât de frumos era! Regreta că nu mai avea parte de astfel de jocuri. Apăruseră altele mai tinere, noroc că fusese econoamă și-și pusese bani deoparte, știa că frumusețea nu dăinuie o veșnicie. Regreta ce făcuse, se simțea ingrată și lipsită de recunoștință. Înțelesese încă o dată că oricât de frumoasă ar fi viața, ea are murdăria ei.Voia să repare ce se mai putea repara, nu-l putea vinde pe acela cu care se culcase din iubire și care o răsplătise din plin. A hotărât să-l sune pe senator, voia să-l informeze despre mârșăvia făcută.
O oră mai târziu Ion Tânjală era în fața Luluței. Omul era împietrit, de ceea ce făcuse secretara lui în care avusese atâta încredere.
-Ce ai de gând să faci?
-Nu știu, vreau să mă opresc, am făcut o greșeală. Nu am dat nicio înregistrare la procuratură, urmează să le duc zilele următoare.
-Fata mea, vrei tu să mă termini pe mine? Poate am greșit față de tine, îmi cer scuze! Dar să mă distrugi? E prea mult! Am bani, îți dau câți vrei, dispari, mergi peste graniță, dacă tu nu ești, nu mai au probe. -Vrei?!
-Da, acum plec, pun câteva boarfe într-un geamantan și urc în mașină. Nu știu unde merg, mă hotărăsc pe drum.-A luat un mic troller de pe șifonier, a aruncat în el câteva schimburi, pe fundul geamantanului a pus casetele cu înregistrările făcute în biroul senatorial.
-Te aștept la ieșirea din oraș, îți dau bani cash și un card, cardul este pe numele lui Guriță.
-Bine! Ne întâlnim acolo! Luluța era agitată, intrase într-un joc periculos. Trebuia să pună bine casetele. Le va ascunde în nișa de la cavoul mamei ei. Cât timp va fi în posesia casetelor, viața ei va fi sigură.
Ioanci parcase mașina, mult mai departe de restaurantul unde fusese convocat de fiul primarului, voia să coboare din autoturismul de teren când a fost lovit pe neașteptate în cap. Lovitura puternică l-a trimis în lumea viselor. Cei trei haidamaci mascați l-au tras jos din mașină și l-au lovit cu picioarele. Când s-au convins că nu mai suflă, l-au abandonat, lăsându-l într-o baltă de sânge. Au mers grăbiți circa 100 de metri, apoi s-au urcat într-o mașină care îi aștepta cu motorul pornit și au plecat liniștiți într-o direcție necunoscută.
Totul s-a făcut la adăpostul întunericului din acea parte a parcării, nimeni nu văzuse nimic, totul desfășurându-se într-o viteză uluitoare.
    Procurorul, cu telefonul în mână, apelase de trei ori cabinetul senatorial, de fiecare dată intrase robotul. Secretara parcă intrase în pământ, nu era de găsit, trebuia să-i aducă înregistrările, fără aceste probe nu putea cere prelungirea mandatului de arestare pe numele lui Sprințaru.
Începuse să se plimbe agitat prin birou cu mâinile la spate, vorbea singur, se certa că nu o însoțise în acea seară acasă pe Luluța pentru a intra în posesia casetelor. Simțea că toată afacerea îi scapă printre degete. 
     Telefonul fix de pe birou a început să sune, bucuros, spera să aibă vești de la Luluța, a alergat să răspundă, de la celălalt capăt al firului un coleg îl anunța că patronul Ioanci decedase la Spital, intrase în stop cardio respirator în urma unor lovituri primite cu o seară înainte. Zenobie s-a prăbușit pe scaun cu telefonul în mână, ultima speranță se spulberase, mâine Sprințaru va fi liber.
-Sunteți chemat la șefu. -Secretara l-a anunțat sec. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet.
Puțin adus de spate, Zenobie a intrat în biroul „tiranului”, cum îi spuneau ei pe la spate boss-ului, pe care se pare că îl uitase Dumnezeu și cei de la putere în fotoliul de șef DNA. Era un fel de zeitate necontestată de nimeni, iar cine îndrăznea să vorbească împotriva lui, fie o făcea cu voce stinsă, după ce își luase toate măsurile că nu va fi înregistrat, fie o spunea cu voce tare și atunci dispărea din peisaj. Despre dispărut apăreau a doua zi, la știrile de la ora cinci, vestea că a fost reținut de DNA pentru o infracțiune făcută în urmă cu zeci de ani.
-Să trăiți!
-Spune-mi cum merge dosarul cu primarul, l-a dat în gât pe senator?
-Încă nu!
-Ce probe ai? -”Tiranul! îl privea pe Zenobie cu dispreț.- Recidiviștii trebuiau să-l chinuie seară de seară, să-i facă viața grea, să-l aducă la exasperare, să caute o ieșire, te-ai purtat cu mănuși, ai pierdut, Sprințaru s-a obișnuit în arest, nu va vorbi. Trebuie să-l pui în libertate și să-l urmărești cu foarte mare atenție. Montează tehnică în casa Manuelei și în casa lui. Provoacă-l pe Tânjală, fă ceva, te-am susținut destul, a venit timpul să faci treabă, dacă nu ești în stare, pleacă! Ți-am spus că vreau să ajungi la șefii lui Tânjală. Trebuie să te miști cu inteligență, tu ești greoi Zenobie, ești greoi, nu cred că vei ajunge un bun anchetator. Trimite o curvă în patul senatorului, fă-l să vorbească dracului odată!
-Am înțeles! Mâine îl voi pune în libertate pe Sprințaru, nu-l mai pot ține în arest, dar voi fi umbra lui.-Zenobie se cocoșase de tot în fața șefului, îi venea să se arunce la picioarele lui, să-i sărute pantofii. Îi datora multe, până să-l aducă boss-ul la DNA era un obscur procuror la un parchet de pe lângă o judecătorie dintr-un mic orășel de câmpie, fără industrie, doar cu câteva magazine mai răsărite. Soarta lui ar fi fost pecetluită, dacă șeful nu l-ar fi chemat la București. Din prima zi când a pus piciorul în sediul DNA, boss-ul i-a spus:
-Eu îți spun cui să-i faci dosar! Chiar dacă ai informații și probe despre un infractor, până nu primești OK-ul meu, nu faci nici un pas în cercetarea posibilului vinovat!