Totalul afișărilor de pagină

luni, 23 octombrie 2017

Prizonierul II

  În marginea pădurii erau hăţişuri din măceşi  care se întindeau pe o suprafaţă de aproape 100 de metri pătraţi, părea de nepătruns prin acest zid natural gros de câţiva metrii, totuşi, exista o mică trecere cu o lăţime de un metru şi o înălţime de aproape o jumătate de metru, era greu de observat dacă nu o cunoşteai, prin acest minuscul culoar se ajungea într-un mic luminiş din mijlocul tufişului. Iarba era deasă, puţin înclinată ca şi cum ar fi fost călcată de curând, la rădăcina unui arbust, bine pitit de ochi străini, se găsea un belciug metalic, femeia a tras de el şi s-a ridicat  capacul, a coborât câteva trepte, apoi a lăsat uşor capacul jos având grijă să-l potrivească cum a fost. Un întuneric de iad a cuprins întreg tunelul, fără să bâjbâie prea mult, a luat dintr-o nişă un opaiţ şi l-a aprins cu ajutorul chibritului, s-a răspândit o lumină difuză, din beznă au apărut treptele line din scândură puse direct peste pământ. A coborât 40 de trepte, apoi a mers printr-un gârlici cam 5o de metri până în dreptul unei uşi groase din stejar întărită cu platbande din fier. Irina a deschis uşa şi a pătruns în camera subterană. Iohann a simţit-o, a tresărit uşor, era bucuros şi dornic să o revadă.
-Irina, unde duce uşa asta, e prima dată când o văd deschizându-se?
-Este un tunel de refugiu, a fost construit de bunicul socrului meu. Se spune că în acea vreme era un haiduc în aceste părţi care ajuta mult oamenii săraci, nu conta naţionalitatea lor, el îi ajuta pe toţi. Când se întâmpla ca haiducul să fie încolţit de jandarmi sau pur şi simplu voia să se odihnească, venea aici. Într-o zi am să-ţi arăt pe unde se intră în tunel. Galeria a fost săpată de bătrân împreună cu copiii şi cu haiducul, au săpat numai noaptea, pământul îl cărau cu desagii departe şi-l risipeau să nu lase nici cea mai mică urmă, nimeni nu a bănuit vreodată că ar exista un asemenea tunel. Pe aici te-am adus din pădure, mi-a fost greu să cobor cu tine treptele galeriei şi să te car prin trecerea îngustă până în odaie.- Femeia povestea relaxată, uitase de război şi de soţul ucis la Cotul Donului, era aici în cameră cu un bărbat, nu conta că e neamţ, că era din armata inamică, pentru Irina era important doar faptul că era bărbat. Femeia a tăcut pentru o clipă, a ascultat atentă, a dus degetul la buze pentru a-l atenţiona pe Iohann. -E cineva în curte, trebuie să ies repede de aici, să văd despre ce este vorba.
A pus broboada pe umeri, apoi a ieşit pe o altă uşă decât cea prin care intrase, a pătruns în pivniţă, iar de aici cu o cană mare de moare luată dintr-un butoi a intrat în casă. A lăsat borcanul pe masă, a deschis uşa şi, speriată s-a tras câţiva paşi în spate. Curtea era plină de soldaţi ruşi mai mult beţi decât treji. Un ofiţer, beat şi el, trăgea cu pistolul în găinile din curte. Orătăniile speriate cotcodăceau şi se zburătăceau prin toată ograda. Era o larmă generală, cei doi zăvozi  legaţi, lătrau fioros şi  săreau în lanţ gata să mănânce intruşii care făceau atâta hărmălaie. În grajd calul bătea din copite, iar un viţel legat la iesle zbiera ca din gură de şarpe.
-Potoleşte femeie câinii! Irina a privit cu coada ochiului la soldatul care vorbise, era îmbrăcat ca şi ceilalţi sodaţi ruşi, dar vorbea româna foarte bine, avea un uşor accent moldovenesc.
-Nu pot, atâta timp cât el trage cu pistolul. Opriţi-vă! Ce doriţi de la mine? Irina nu se speria uşor, mai fusese vizitată înainte de ostaşii germani până să fie alungaţi, pe toţi îi respinsese, doar un locotenent blond, elegant şi cu vorba dulce găsise căldură la pieptul ei. Trăise bine cu el, îi aducea tot ce avea nevoie, nu considera asta o trădare, românii erau aliaţi cu nemţii. După 23 august nu l-a mai văzut, nici nu a întrebat de el. Acum era un inamic. Privea cu teamă la soldaţii ruşi, erau beţi, tot timpul se temuse de bărbaţii băuţi, frica venea din copilărie, îşi amintea bătăile pe care i le aplicase tatăl ei când era copilă atunci când se întorcea beat de la cârciumă. Teama îi rămăsese întipărită în suflet, acum la vederea muscalilor care abia se ţineau pe picioare din cauza băuturii consumate, revenise în forţă frica.
-Ce doriţi? Vă pot ajuta cu ceva? Irina, deşi speriată, încerca să facă faţă situaţiei, ştia din celelalte experienţe că dacă o simt slabă, va pierde.
-Cu câteva zile în urmă în apropiere au avut loc lupte grele, câţiva soldaţi germani au fost împuşcaţi în pădure, a doua zi trupele române au revenit să ridice armamentul, nu a mai fost găsită nicio armă, nici măcar un glonţ, în plus lipsea şi un soldat german. Ai auzit sau văzut ceva care ne-ar putea ajuta? Mă gândesc că tu mergi des după vreascuri.
-Merg în marginea pădurii, îmi este teamă să mă afund în întunecimea ei. Sunt destule lemne chiar în jurul casei.
-Trebuie să ne dai câteva găini şi palinca pe care o ai, altfel nu răspund pentru faptele locotenetului pe care, de altfel, îl poţi vedea singură cât este de agitat. Translatorul avea o urmă de bunăvoinţă în glas.
-Găini vă dau, am 20, luaţi voi 10, palincă nu am, sunt femeie singură şi nu am mai fabricat, fructele le-am vândut să pot cumpăra gaz şi chibrituri. Am numa o sticlă, nu plină, dar mai este mult în ea, o ţineam ca medicament dacă se întâmpla cumva să răcesc. Asta am, asta vă dau.
-E bine să fii sinceră, soldaţii vor percheziţiona peste tot şi dacă vor găsi ceva ce nu ai spus te vor viola, toţi. Îmi este milă de tine femeie, mi-ar plăcea să te păstrez pentru mine, dar după ce te vor întina beţivii ăştia, nu-mi vei mai trebui.
-Puteţi căuta peste tot, nu am nimic ascuns. Irina era calmă şi sigură pe ea.
Translatorul traducea locotenetului tot ce vorbea cu Irina. I-ar fi fost teamă să nu traducă exact ce au discutat, ştia că în pluton mai era unul care vorbea româneşte, dar nu ştia cine este, era un secret.
Soldaţii s-au răspândit prin ogradă şi casă în căutarea de arme şi palincă, mai mult palinca îi interesa. Locotenentul a coborât în pivniţă sperând într-o captură. A căutat prin fiecare colţişor, prin lăzile cu făină şi mălai, doar , doar, va găsi o sticlă rătăcită, a ajuns şi la dulapul înalt plin cu borcane în care gospodina  conservase bureţi, ciuperci şi ghebe, dar şi dulceţuri din fructe de pădure.
Dezamăgit, voia să iasă din pivniţă când a văzut femeia care, timorată, îl privea cum răvăşea lucrurile bine organizate de ea pe rafturi. S-a apropiat, a prins-o în braţe încercând să o sărute, femeia s-a zbătut, fiind voinică a reuşit să scape din strânsoarea  brutei. Cu agilitate a urcat treptele pivniţei şi s-a refugiat în zona câinilor. Turbat, locotenentul s-a năpustit pe scări în sus, translatorul a încercat să-l potolească, l-a împins cu brutalitate, apoi a scos pistolul ţintind spre femeia care, speriată, luase câinele în braţe. Glonţul din pistol a plecat cu un pocnet urmat de un şuierat scurt, câinele a scheunat dureros, apoi s-a prăbuşit fără viaţă. Ofiţerul se pregătea să trăgă din nou când s-au auzit scrâşnetele unor roţi de maşină. Un „GAZ” fără prelată oprise în poartă, din el a coborât un colonel rus, s-a apropiat de grupul de militari s-a interesat de situaţia lor şi care le era misiunea. După ce locotenetul i-a prezentat un raport aproximativ, colonelul, privind la femeia care, speriată se refugiase în fundul curţii şi plângea moartea câinelui drag, a dat ordin ca plutonul să plece din ogradă şi să se prezinte la unitate.
Întâmplarea făcuse ca ofiţerul superior, să fie unul dintre puţinii ruşi care urau vodca, prin extensie şi pe cei care consumau tradiţionala băutură slavă.
Rămasă singură după plecarea militarilor, Irina a ieşit la poartă, a privit în lungul drumului de căruţe cu iarba crescută pe mijlocul lui, în depărtare se vedeau soldaţii ruşii care mergeau într-un aproximativ „pas alergător”, era un fel de joacă, un alergat haotic, cu împleticiri de picioare, râsete şi înghionteli.
  A legat bine poarta, de acum se aştepta ca translatorul să vină la ea la orice oră. Trebuia să fie prudentă. A dezlegat câinele rămas în viaţă, l-a lăsat liber, ştia că nu se va mişca de pe pragul uşii. Era devotat stăpânei, acum chelălăia de dorul tovarăşului său împuşcat de rus.
A mers în şopron, a luat un hârleţ şi o lopată, apoi în grădină a săpat o groapă adâncă unde a îngropat ciobănescul mort. Săpa şi plângea, lacrimile cădeau peste pământul reavăn, îi crescuse pe amândoi cu biberonul. Trecuse cu 10 ani în urmă o turmă mare de oi cu mulţi câini de pază , a doua zi după plecarea ciobanilor a auzit scâncete slabe de căţeluşi, îndrumată de glăsciorul lor i-a găsit într-un tufiş, erau nemâncaţi şi slăbiţi. I-a luat acasă şi i-a îngrijit ca pe copiii ei, mulgea caprele, iar cu o parte din lapte hrănea micuţii zăvozi. Era măritată de un an de zile, Dumnezeu nu o binecuvântase cu copii, aceste micuţe fiinţe îi umpleau sufletul în pustietatea în care trăia. Bărbatul îşi lua puşca-n spinare, traista pe umăr înşeua calul şi pleca călare să colinde pădurea în căutarea hoţilor de lemn. Ea rămânea singură, noroc că avea  20 de căpriţe, o văcuţă şi viţica ei, iar acum şi aceste două suflete mici şi nevinovate.
Căţeluşii s-au făcut căţelandrii, apoi nişte zăvozi mari care răspundeau doar la poruncile ei şi ale soţului. De când crescuseră teama din sufletul ei dispăruse, mult timp i-a ţinut dezlegaţi, liberi prin bătătura mare alături de pui, găini şi raţe. Se juca cu ei fără să strice vreunul, doar cocoşul cel bătrân cu pintenii mari şi ascuţiţi avea curajul să sară la ei. Îi bătuse şi când fuseseră mici, îl cam ştiau de jupân pe cucurigul roşcat cu pene negre.
Într-una din zile a intrat în curte, ne anunţat, un văr de-al ei de-a zecea spiţă, câinii l-au văzut dar nu au lătrat au stat tăcuţi. Din casă Irina a văzut musafirul, a ieşit în întâmpinarea lui, după schimburile de bineţe, pe nepusă masă, vărul a ridicat vocea la ea şi a început să o înjure pe motiv că bărba-su îi confiscase căruţa cu lemne. În momentul în care vărul ridicase biciul să o lovească, câini au sărit amândoi pe el, greu l-a scos femeia din gura ciobăneştilor. Avea muşchiul mâinii zdrobit, şi o bucată din pulpa piciorului aproape smulsă. După potolirea zăvozilor, a dezinfectat rănile bărbatului cu ţuică tare, le-a bandajat cu cârpe curate apoi l-a scos pe poartă afară. Vărul a plecat şchiopătând şi sprijinindu-se într-o cârjă improvizată dată de verişoară-sa.
Din acea zi a legat câinii, doar noaptea îi slobozea, avea siguranţă cu ei. După plecarea soţului pe front, ei erau singurii prieteni şi apărători. Acum şi-a îngropat unul dintre ei, o durea sufletul, odată cu moartea lui plecase şi o parte din ea. Plângea şi cu lopata  punea pământul peste mormântul proaspăt al câinelui mort.
  Târziu în seară a mers în ascunzătoarea lui Iohann, avea în mâini o cană cu pălincă şi într-un ştergar slană, pită şi ceapă roşie.
-Ce s-a întâmplat în curte? Am auzit focuri de armă, ai păţit ceva, cine erau?
-Nişte ruşi beţi mi-au împuşcat unul dintre câini. Am întârziat, a trebuit să-l îngrop, au plecat, dar e posibil să revină. Nu ştiu unde eşti tu, nu au mai găsit nici armele camarazilor tăi. Sunt îngrijoraţi din această cauză. Irina povestea şi privea într-o parte, se simţea vinovată.
-Ştii ceva despre arme? Le-ai luat de acolo? Iohann era îngrijorat, lipsa armelor putea provoca neplăceri, ruşii puteau face razii şi ameninţa populaţia civilă cu represalii, dacă nu se găseau armele. Irina, tu ai luat armele?
-Da, eu le-am luat, le-am pus la păstrare la loc sigur, în cazul în care se agită spiritele le voi duce în pădure unde au fost. Acum să lăsăm evenimentele să curgă. Mănâncă, aici ai palincă, bea să te refaci!
Trecuseră câteva zile de la năvala ruşilor, Iohann se refăcea, rana aproape se vindecase, începuse să iasă noaptea afară din ascunzătoare, se împrietenise cu câinele, nu numai că nu-l lătra, dar asculta orbeşte de el. Îl simţea ca stăpân.
  Dimineaţa de mult, tocmai terminase nişte lemne de aşezat, intrase în ascunzătoare, abia închisese uşa în urma lui când, afară, zăvodul începuse să latre puternic la picior de om. Era singur, a urcat pe nesimţite din pivniţă în casă şi a privit hoţeşte pe sub perdea, afară era un militar rus. A lăsat colţul perdelei apoi uşor ca o pisică a coborât în pivniţă, a deschis uşa secretă formată din raftul pe care se găseau borcanele cu legume conservate şi a pătruns în tainiţa lui. Era întuneric, nu a aprins nici o lumină, s-a strecurat până la pat, apoi s-a trântit aşa îmbrăcat cum era. Îl îngrijora prezenţa ostaşului sovietic în curtea Irinei, venise pentru arme sau pentru ea. Oricare dintre variante era proastă.
Faptul că soldatul era singur, însemna că nu venise pentru arme, ci pentru femeie. Afară cerul era noros şi umed, Irina plecase din noapte să cumpere din sat ce avea trebuinţă în casă. Înhămase calul la micuţa căruţă pentru a putea aduce proviziile acasă. O parte din banii îi dăduse el, dar spera să vândă şi  conservele ei pe un preţ bun.
Iohann era îngrijorat pentru siguranţa femeii, în suflet începuse să-l roadă gelozia, mugurii iubiri îşi făceau loc în inima lui.


sâmbătă, 21 octombrie 2017

3000 de oameni vor fi eliberaţi din penitenciare, vor avea locuri de muncă?

  În aceste zile, datorită unei legi care acordă o bonificaţie de zile ce se scad din fracţia de executare a pedepsei, în jur de 3000 de deţinuţi vor fi puşi în libertate. Nu discut dacă legea este bună sau nu. Altceva mă îngrijorează. Ce se va întâmpla cu toţi aceşti oameni odată ieşiţi pe poarta penitenciarelor? Mulţi dintre ei au familii care abia îi aşteaptă să-şi intre în rol şi să aducă pâine pe masă, alţii sunt singuri şi la fel de mult au nevoie de un loc de muncă. Puţini sunt aceea care au familii bogate şi îi pot întreţine fără să fie presaţi să-şi găsească un job.
  Îl întreb pe T. Toader dacă s-au luat măsuri pentru integrarea în societate a acestor năpăstuiţi ai sorţii. Domnul ministru îmi poate răspunde că nu este treaba dumnealui, e treaba doamnei Vasilescu, treaba lui a fost să le dea drumul. Eu cred că ar fi fost indicat să se indentifice toţi deţinuţii care urmau să se elibereze pentru a vedea ce posibilităţi reale există de aşa natură încât să poată fi încadraţi în  muncă.
  O trimitere a lor în masă în libertate, în condiţiile în care patronii( de multe ori pe bună dreptate) sunt reticenţi în a angaja oameni ieşiţi din penitenciare, nu va aduce nimic bun. Cei eliberaţi vor trebui să mănânce, să doarmă, să meargă la medic, etc. Unui om îi este foame azi, iar masa nu o poţi amâna pentru mâine, deci azi trebuie să mănânce, dar dacă nu are un mod legal de aş procura hrana, va cerşi, sau va fura, situaţie în care va ajunge iar după gratii, ca intern al statului pe casă, masă, intreţinere gratuită, pază şi altele. Mă tem că facem întotdeauna lucrurile doar de suprafaţă fără să pătrundem în miezul problemei. Se putea face un calcul simplu: cât costă întreţinerea unui deţinut în penutenciar şi cât ar costa statul să-l ajute să se integreze social. Aici mai trebuie să adaug şi liniştea de care s-ar bucura viitoarele posibile victime ale infractorilor.
  Toader se poate lăuda cu bifarea acestei legi, dar s-a întrebat în cât timp mai mult de jumătate dintre ei se vor întoarce în penitenciar? În ziua de astăzi a devenit aproape rentabil să fii deţinut, suferi ceva în detenţie, apoi vin banii. Ideea nu este să aglomerăm penitenciarele, ideea ar fi să facem multă muncă de prevenţie şi se poate face. Dar pentru asta trebuie să se caute cauzele sociale care determină oamenii să comită infracţiuni, aici mă refer la furturi care sunt majoritare, trebuie să se analizeze ce a furat, ce l-a determinat să fure? Dacă un om a furat o bucată de salam să ducă la copii, nu-l arestezi, îl pedepseşti cu muncă în folosul societăţii de aşa natură încât să poată avea grijă de familie.
Păi dacă la unul cu 5 găini furate îi dai 5 ani de puşcărie (au fost cazuri), ălora care au furat milioane de euro ar trebui să nu mai iasă din puşcărie, dar e invers, ăla cu milioanele care a ştiut să fure, fie îl pui ministru, fie îl mângâi pe cap şi îi dai un an de închisoare cu suspendare. Asta e dreptatea în România
  Revin, mă îngrijorează numărul mare de eliberări, nu ştiu dacă societatea este pregătită să le ofere un loc de muncă. Se puteau face programe cu integrarea acestor deţinuţi eliberaţi de aşa natură încât şi ei să aibă siguranţa zilei de mâine. Acum în prag de iarnă nimeni nu-i va angaja, nicio firmă nu mai are bani în buget pentru cheltuieli suplimentare cu personalul. Să ne gândim că vine iarna, cheltuielile sunt mari, dacă nu au bani, nu vor putea supravieţui şi atunci vor face ceea ce trebuie pentru a sta liniştiţi şi fără grijă, vor fura şi vor ajunge din nou în penitenciar unde de bine de rău au casă, căldură, apă caldă, spălătorie, hrană de 3 ori pe zi şi  despăgubire bănească pentru condiţiile inumane din penitenciare, toate astea  pe chetuiala statului, adică a noastră.
Prin reducerea pedepsei cu 6 zile la 30 de zile executate nu s-a rezolvat problema lor şi nici a noastră ca posibile victime ale lor.
  În România mulţi dintre oameni, datorită unor politici proaste de protecţie socială, au uitat ce înseamnă să munceşti, statul, pentru că el a dezvăţat oamenii de muncă,trebuie  să reînveţe oamenii cu munca. De aceea militez pentru condamnarea infracţiunilor fără violenţă la muncă în folosul comunităţi cu supraveghere strictă şi normă precisă.  


vineri, 20 octombrie 2017

Ipocrizie cât Himalaya, Udrea mai curată, mai uscată

   Rar mi-a fost dat să văd un monument de ipocrizie ca în interviul dat de Elena Udrea unui reporter de la A3. Spunea blonda lui Cocoş despre felul în care a fost lucrat Dan Voiculescu de către sistem, adică de către Kovesi şi Coldea, Băsescu „săracul” juca şeptica la Cotroceni şi habar nu avea ce se întâmplă.
  Emil Constantinescu, fostul preşedinte, declara la expirarea mandatului de preşedinte:”am fost învins de sistem”. În cazul lui Băsescu, acesta nici nu a văzut sistemul. El era un copil cuminte care venea sârguincios la serviciu, îşi bea whisky-ul la micul dejun, juca table cu consilierii, un şeptic, mai bea un pahar, apoi obosit pleca acasă seara. După spusele Elenei Udrea, care îl contrazice flagrant pe Băsescu când spune că el a creat un stat mafiot, fostul preşedinte nu ar fi participat la creearea statului mafiot, ci pur şi simplu s-a trezit cu el, cu statul, bătându-i în geam la Cotroceni:
-„Cine eşti? A întrebat nedumerit Traian B
-Sunt eu, statul mafiot.
-Şi ce cauţi aici în Palatul Cotroceni? Din acest loc se conduce eu conduc ţara...
-Ai  condus, acum o conducem noi...
-Care noi?
-Coldea, Dumbravă, Maior, Kovesi, L.Stanciu, etc.
-Mie de ce nu mi-aţi spus ce aveţi de gând să faceţi? Sunt Preşedintele României!
-Voi doi nu trebuia să aflaţi, adică tu şi cu Udrea E., voi sunteţi „incoruptibili”, dar acum nu mai aveţi ce face, iar dacă mormăi ceva, ai grijă să nu se întoarcă flota din morţi.
-Mă veţi ţine la curent cu ce veţi intreprinde voi?
-Dacă promiţi să fii cuminte şi să faci cum îţi spunem.
-Promit! A spus Băsescu pocăit şi cu teama dezgropării dosarului Flota”.
  Cam asta a spus Elena Udrea aseară la A3 (19 oct) încriminând cu mânie proletară pe Coldea şi acoliţii lui, dar având grijă să-l albească pe Băsescu. Albindu-l pe Băsescu, se albeşte pe ea.
Udrea a excelat prin spunerea unor jumătăţi de adevăruri, trăgându-şi cu inteligenţă (mereu am suspectat-o că este inteligentă) spuza pe turta ei. A manevrat atât de bine lucrurile că ea apărea mai vânată, oropsită şi prigonită decât toţi. Vorbea cu candoare, nu cu patimă, părea că spune o poezie tristă, dureroasă, cu seninătate. Se vedea că îşi pregătise bine textul, îl ştia pe de rost, nu se încurca.
În treacăt, în grădina lui Coldea i-a aruncat şi pe Ponta, Ghiţă şi alţi politicieni de prim rang.
  Nu am văzut pe Udrea care este acuzată că a luat milioane de euro şpagă, care a stat în arest fără sutien şi cu şobolanii grămadă pe ea, pe Udrea cu o căruţă de dosare penale, unele în curs de judecată, altele în cercetare penală. Am văzut o femeie ca în reclamele cu tampoanele Always, mai curată , mai uscată.
  Trebuie să stăpâneşti bine arta actoriei şi manipulării pentru a putea veni în faţa poporului, pe care, în guvernarea 2009-2012 l-ai furat la propriu, funcţionarilor de stat li s-au tăiat câte 25% din salariu, iar pensionarilor li s-a oprit în mod abuziv 40 de lei din pensie aproape doi ani de zile şi să le spui că din statul mafiot nu a făcut parte nici ea, dar nici T. Băsescu. Asta este o prostire pe faţă a oamenilor, nu E. Udrea, oamenii nu au uitat, nu-i poţi păcăli aşa uşor! Oricât te-ai spăla pe dinţi, îţi miroase gura a bani furaţi din bugetul statului. Sper să primeşti ce meriţi!
  Anchetele DNA de mai târziu au arătat şi instanţele au confirmat, că în perioada guvernării Boc-Băsescu, când E. Udrea era ministru, bugetul a fost devalizat de miliarde de euro. Prin urmare, tăierile de atunci din salarii şi pensii au fost pentru a avea ce fura miniştrii Sandu, Udrea împreună cu Băsescu, Blaga, Cocoş, Pinalti etc. (Băsescu, Blaga nu au fost condamnaţi, deci e posibil să fie nevinovaţi).
  Cât tupeu poţi să ai să vi în faţa naţiunii şi să arăţi cu degetul în altă parte, ca şi cum tu nu ai fi vinovat. Să fiu bine înţeles, nu este treaba Elenei să se autocondamne, asta este treaba organelor de anchetă, dar când şti că musca este mai mare decât căciula, stai în banca ta!
  Udrea face jocul lui Băsescu şi pe-al ei, înseamnă că Codruţa o va lăsa mai moale? Aici e problema. Adică eu nu pun problema dacă Udrea e vinovată, în sinea mea cred că este foarte vinovată, dar pentru stabilirea adevărului trebuie să se pronunţe o instanţă judecătorească.
  E bine că Parlamentul, prin comisiile sale, se implică în cercetarea fenomenelor de la vârful SRI-ului care au dus la cercetări abuzive şi încălcări de lege. Poate se va face cât de cât lumină.

-

miercuri, 18 octombrie 2017

Explicaţi-mi de ce am ajuns cerşetorii Europei şi mă fac liberal

   Sunt născut în timpul comuniştilor, m-am hrănit cu ideologia lor, mai mult decât cu pâinea care era pe cartelă, cel puţin până în 1962, apoi s-a liberalizat.
  Satul românesc în anii 50, atunci când eu am înţeles ce este în jurul meu era ca standard social în feudalism. Nici chiar chiaburii, ţăranii mai înstăriţi cu până la 50 de hectare de pământ, nu aveau prea multe. Casele oamenilor obişnuiţi erau construite din laţi de lemn cu pământ bătut între ei. În loc de tencuială erau lipiţi cu pământ amestecat cu balegă de cal apoi daţi cu var. Casele în general erau aşezate în curmezişul curţii, paralele cu drumul cu ferestrele spre sud. Sau perpendicular pe drum în funcţie de soare, ideea era ca soarele să bată cât mai mult timp în ferestre. Din curte se urca câteva trepte din lemn apoi se ajungea pe prispă, un fel de terasă din ziua de azi, prispa era lată cam de 1,5-2 m, de aici printr-o uşă aflată la jumătatea casei se intra în tindă, un hol cum am spune astăzi, iar din tindă prin două uşi opuse se intra în camera de zi, care pe timp de iarnă era şi bucătărie, iar dormitor tot timpul anului, vara mai dormeau pe prispă şi în fânul din fânărie, cealaltă uşă ducea în camera de „dincolo”, aici îşi ţineau lada de zestre şi celelalte lucruri bune.
  Comuniştii, care, după spusele multora de astăzi şi într-un fel chiar de ei recunoscut, nu erau oameni cu multă carte, sigur erau printre ei şi oameni rasaţi, au început reconstrucţia ţării, să nu uităm că România venea după o dictatură militară şi un război de aproape 4 ani , iar ţara suferise distrugeri însemnate în urma bombardamentelor.
Comuniştii, analfabeţi, răi şi cu "ură" faţă de intelectualii ca Pleşu, Patapievici, Dinescu, Liiceanu („floarea intelectualităţii române”) au reuşit să facă pământul pri cooperative să producă legume şi cereale industrial, să construiască uzine, dar şi blocuri de locuinţe pentru muncitorii care migrau dintr-o zonă în alta a ţării. În 25 de ani de la terminarea războiului în România nu mai exista şomaj, oamenii aveau în totalitate case, iar chiriile şi utilităţile erau modice. Învăţământul era gratuit, la fel şi spitalizarea, reţetele nu erau compensate, dar medicamentele nu erau scumpe.
După perioada de înflorire a urmat o perioadă de regres pentru populaţie, după 1982 s-a hotărât plătirea datoriei externe. Vreau să fac o paranteză. Discuţiile sunt multe pe această temă. Unii spun că FMI-ul ar fi cerut garanţii usturătoare cum ar fi minele de aur, alţii că aşa a dorit Ceauşescu, mi se pare că nu stă în picioare ultima. Cert este că plata datorie externe s-a făcut cu mari sacrificii din partea poporului. Singurele care au rămas neştirbite au fost salariul şi pensia, in rest s-au raţionalizat :alimentele, curentul şi gazele erau pe avarie, TV  aproape era inexistent. Frigul şi foamea guverna România. Nu s-a murit de foame, nici de frig. Eu locuiam la ţară, am simţit mai puţin asemenea lipsuri, dar ele au existat. La blocuri au început să apară sobe încălzite cu lemne, coşurile erau scoase pe geamul de la baie, sau bucătărie. Era tot o alergătură după alimente. Femeile nu mai ţineau cură, toate vorbeau despre nevoia de a face rost de hrană. Aşa a fost atunci. Ţara a plătit datoria externă cu sacrificiul propriu, iar N.Ceauşescu hotărârea luată a plătit-o cu propria viaţă. Despre moartea lui Ceauşescu sunt multe de spus, dar nu acum
  A venit revoluţia, nu discut cine a făcut-o, cum a făcut-o etc., ci doar faptul că sau dat speranţe oamenilor, aşa multe speranţe încât unii şi-au pus viaţa în joc şi chiar şi-au pierdut-o pentru ca noi ,supravieţuitorii, să o ducem mai bine.
  Ca fost comunist, vreau să devin liberal, dar nu cu ochii închişi, aşa cum au făcut foarte mulţi, ci înţelegând fenomenul. Nu are sens să punem în spatele PSD-iştilor toate relele pentru că guvernarea din 1990 până astăzi a fost jumătate-jumătate cu partidele de dreapta.
Din 1990 şi până în acest an au plecat peste graniţă peste 5 milioane de muncitori, oameni care nu au mai revenit în ţară decât în concedii, acum în câmpul muncii avem în ţară cca 5 milioane de muncitori (cifrele sunt aproximative, dar diferenţele nu sunt mari). Foarte mulţi în şomaj, asistaţi social sau neînregistraţi.
  Aş vrea să înţeleg, cum naiba în condiţiile în care a fost vândută toată industria românească, taote grajdurile, serele legumicole, complexele agro-zootehnice, petrolul, băncile româneşti şi în general toate activele economie, în loc să o ducem bine (pentru că România în 1990 ar fi trebuit să aibă un start bun, noi ne având datorie externă), am ajuns să ne târâim cu un sistem sanitar la pământ, cu o armată redusă, slab înarmată şi dotată tehnic, cu învăţământul în cea mai proastă stare de degradare şi în general cu toate instituţiile la pământ, în afară de una care prosperă şi dictează Procuratura Generală cu sub ramura DNA, dar cu nişte datorii acumulate externe de peste 100 de miliarde de euro.

  Populaţia ţării o duce mult mai rău decât în perioada comunistă, aici nu înţeleg, cum dracu nişte analfabeţi precum Ceauşescu, Elena, Dincă, etc. au putut face mai mult pentru România, iar doctorii în ştiinţe care ne conduc în ziua de astăzi, au dus ţara de râpă, au vândut-o bucată cu bucată. Suntem cerşetorii Europei, oameni dezrădăcinaţi, cu o ţară ajunsă colonie. Asta vreau să înţeleg, apoi mă fac liberal.

joi, 12 octombrie 2017

Tudose a trădat, Iohannis a câştigat. O remaniere făcută de DNA

   O criză politică venită de nicăieri a bulversat partidul de guvernământ.
Liviu Dragnea primeşte o lovitură puternică din partea celui de-al doilea premier uns de el. Aici, în cazul liderului PSD, se potriveşte cel mai bine proverbul cu câinele care muşcă mâna stăpânului. Nici Grindeanu şi nici Tudose nu au dat examene de premieri, ci pur şi simplu i-a scos Dragnea din căciulă, prin urmare ei nu au neapărat nişte veleităţi de mari conducători. Ei au ajuns să fie deştepţi pentru că erau premieri. Nu au fost premieri pentru că erau deştepţi. Numirile făcute de Dragnea cred că au vizat doi oameni pe care el îi vedea ca posibile păpuşi pe care urma să le manevreze. Cu alte cuvinte, atât Grindeanu cât şi Tudose trebuiau să fie un alter ego al lui Dragnea în guvern. Până la urmă nu era nimic rău, Dragnea împreună cu partidul îşi asumase programul de guvernare. Liderul PSD nu a luat în calcul puterea binomului, trinomului, sau ce dracu sunt, nu a estimat că atât Grindeanu cât şi Tudose sunt oameni cu anumite preocupări, unii spun că ar fi înstelaţi şi de aici ar putea avea dublă, sau triplă comandă. Dacă a ştiut că există această posibilitate ca cei doi să primească ordine şi din altă parte de ce i-a susţinut să ajungă premieri? Nu cumva Dragnea a fost obligat de către ocultă să numească şi să susţină în Parlament aceşti oameni? Dacă da, problema este şi mai gravă. Dacă a fost şantajat să-i numească trebuia să se aştepte la asemenea întorsături.
   Prezumţia de nevinovăţie trebuie să primeze şi în guvern şi oriunde, doar instanţa poate condamna, nu eticheta, ceilalţi ar trebui să-şi ţină gura până ce o instanţă nu dă o condamnare definitivă. Abia atunci omul este considerat vinovat.Motivaţia lui Tudose cum că cele două doamne nu ar fi bine privite la Bruxelles nu stă în picioare, ăia trebuie să discute cu cei pe care îi trimite guvernul român, nu au nici un drept să facă judecăţi.
  Şefa FMI d-na Christine Lagarde era urmărită penal când a fost aleasă directorul FMI. Nu s-a cramponat nimeni de acest fapt.
   Cele două doamne ministru conduceau două ministere care aveau rezultate bune, amândouă lucrau cu fonduri europene. Să fii deranjat pe cei de la Bruxelles deblocarea fondurilor făcută de Rovana Plumb? Sau pur şi simplu este o piedică firească pusă de DNA şi Iohannis în calea bunului mers al guvernării PSD? Încă o remaniere făcută de DNA şi Iohannis
  Mă intrigă vehemenţa lui Tudose de ori ori. Acesta a pus pe masa PSD demisia sa, dacă nu demisionează cele două ministrese. Dragnea s-a văzut încolţit, teama de a merge în faţa lui Iohannis cu a treia nominalizare l-a speriat şi s-a văzut nevoit să ceară demisia celor două ministrese. Nu trebuia să procedeze aşa, trebuia să accepte demisia lui Tudose. Cel care greşise din punct de vedere politic, a fost Tudose, el dacă avea o problemă cu Şhhaideh şi Plumb trebuia să meargă la partid să discute problemele ivite, apoi să iasă la presă. Tudose, de data asta, sigur că a primit ordin din altă parte, eu zic că de la Cotroceni, a executat ordinul primit, a ieşit la presă să ceară demisiile fără să se consulte cu partidul. Din acest moment Tudose s-a aşezat în afara partidului. Fiind un guvern politic premierul nu poate lua nici o hotărâre fără a se consulta cu forurile de conducere ale partidului. Forţat de Iohannis a cerut în presă demisia miniştrilor.
   În acest moment Dragnea trebuia să ia act de demisia sa. Apoi să facă altă propunere şi să meargă la Iohannis cu ea, de aici în funcţie de comportamentul preşedintelui putea lua măsuri în consecinţă.
Nu este nimic nou în spectrul politic internaţional ca într-un an de zile să fie mai multe guverne.
Dragnea a şovăit şi de această dată, premierul Tudose nu mai este al PSD-ului, este al părţii adverse.
   Din păcate partea adversă nu joacă pentru România, că altfel nu ar fi nicio problemă, partea adversă joacă pentru Klemm, pentru Merkel, pentru sine.


marți, 10 octombrie 2017

O nouă criză politică?

  O nouă criză în PSD mi se pare prea mult într-un răstimp relativ scurt. După o debarcare cu tam-tam, cu mult tam-tam chiar, a premierului Grindeanu şi instalarea guvernului Tudose speram că PSD-ul, mai precis Dragnea a învăţat o lecţie. Lecţia seriozităţii politice. În politică, în adevărata politică, interesele de partid sunt mai presus de orgoliile personale, aici trebuie să primeze programul partidului, care, trebuie dus la îndeplinire cu orice sacrificiu, chiar călcând pe ambiţiile personale, vanitate şi problemele de clan.
  Mă tem că PSD-ul trece printr-o criză, nu  are lideri înţelepţi. Are în conducere oameni cuprinşi de trufie şi paranoia, cel puţin Dragnea acest il lider maximo al PSD. L-am crezut pe şeful social democraţilor când  a retras sprijinul politic lui Grindeanu. Nu a fost un bun premier, a numit alt premier tot el, acum după patru luni de zile lucrurile scârţie, de ce? Nici ăsta nu este bun? Un ministru îl poţi schimba uşor, dar să tot trânteşti guverne pe motive puerile, mai ales când guvernele îţi aparţin în totalitate, e de rău augur, mai ales când există un program de guvernare aşa de ambiţios.
Dragnea nu poate fi prim ministru pentru că are o condamnare, că este corectă sau nu sentinţa dată, este altă discuţie, deocamdată ea este în vigoare şi îl ţine departe de scaunul de premier. Dragnea şi-a dorit de fiecare dată ca primul ministru să fie portavocea sa, să facă exact ce îi comunică el. Adică premierul să fie un fel de om de paie, acest lucru nu i-a convenit nici lui Grindeanu şi se pare că nici lui Tudose.
 Nu sunt de acord cu aceia care vor ca miniştrii urmăriţi penal să-şi prezinte demisiile, nu văd motivul, atâta timp cât nu sunt condamnaţi penal printr-o decizie definitivă, ei beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. S-au văzut multe cazuri, din păcate prea multe în care DNA-ul a ţinut oameni în arest, i-a hărţuit ani de zile ca mai apoi instanţele de judecată să-i declare nevinovaţi. Din acest punct de vedere nu susţin remanierea miniştrilor Plumb şi Shhaideh, dar dacă Tudose vrea remanierea unor miniştrii din cauza rezultatelor slabe ca manageri de ministere, atunci trebuie să o facă, el fiind singurul care răspunde de echipa guvernamentală şi pentru care poate plăti politic. Evident, fiind un guvern politic toate problemele pe care le are în cadrul guvernului trebuie să le discute în partid, pentru ca împreună să ia măsurile cele mai bune.
  Se mai poate întâmpla un aspect, acesta ar fi de nedorit, Tudose să dea anumite direcţii în guvern, iar miniştrii să le neglijeze, urmând deciziile luate de Dragnea şi transmise miniştrilor prin SMS peste capul lui Tudose. Sau pur şi simplu premierul este chemat la ordin de Dragnea şi acesta îi impune ce să facă, punându-l pe primul ministru în rolul unei păpuşi manevrate de păpuşar.
Se spune că Tudose ar fi fost la Cotroceni pentru a lua lumină în cazul remanierilor. Nu era rău gestul lui dacă pe tronul Cotrocenilor ar exista un lider care să vrea lucruri bune pentru România, sau un preşedinte care să nu fie un duşman declarat al PSD. Dar atâta timp cât Iohannis este un preşedinte care luptă din răsputeri împotriva guvernului, a coaliţiei de guvernare, drumul lui Tudose la Cotroceni poate fi considerat de PSD un act de trădare.
  Cel mai mare dezavantaj al unui partid care a câştigat alegerile este faptul că Premierul nu este şi preşedintele partidului, de aici toate aceste frecuşuri. Premierul desemnat de partid şi votat de Parlament tinde să aibă autoritate, să guverneze, să ia decizii, în acel moment intră în coliziune cu liderul partidului. Când premierul este o altă persoană decât liderul de partid, el trebuie să fie portavocea liderului, altfel riscă să fie lăsat fără sprijin politic.

  Chestiunea se putea tranşa printr-o demisie a lui Dragnea şi alegerea unui nou lider care putea ocupa funcţia de premier. Orgoliul a fost mai mare decât programul de guvernare. Păcat! Încă o şansă pierdută pentru România. 

duminică, 8 octombrie 2017

Felicitări Simona Halep!

   Ne-am obişnuit ca românii să înjure România, să o ponegrească ori de câte ori au ocazia, mai nou, am văzut că primesc lik-uri postări de genul :”urăsc România, urăsc să mă întorc în ţară”. Suntem într-un moment de  diluare al sentimentului de dragoste pentru ţară. De ce? Pentru că aşa zişii elitişti şi mulţi politicieni vânduţi consideră că a vorbi despre patrie, popor şi naţiune, contravine regulilor UE, al globalizării în general. Le convine acestor vânzători de neam şi ţară să fim colonie ne asumată de nimeni şi ghetoul Europei. Multe televiziuni îşi fac un titlu de glorie din difuzarea pe posturile lor a unor documentare tendenţioase şi ponegritoare la adresa Ţării noastre realizate de către ziarişti străini.
   Cetăţeanul de rând se vede abandonat în lupta lui pentru apărarea gliei străvechi, i se spune de către formatorii de opinie că sunt perimate cuvintele: patriot, patriotism, drapelul Ţării, imn naţional, vatra ţării, etc. Ce să înţeleagă alegătorul de rând când europarlamentari români trimişi la Bruxelles iau poziţie împotriva ţării care i-au trimis acolo să-i reprezinte. Când îl aude pe Stolojan cum critică România. Când vede pe Monica Macovei înjurând România. Când însăşi preşedintele ales al României, etnicul german Klaus Werner Iohannis, ia poziţie împotriva României.
România este ţara noastră, patria, mama noastră. Că noi cetăţenii am fost nişte copii răi şi ajutaţi de occident ne-am distrus propria ţară, trebuie să urâm România? Sau România trebuie să ne urască pe noi pentru că am adus-o în situaţia de acum?
  Ce să înţeleagă cetăţeanul român când îl aude pe ambasadorul SUA la Bucureşti, Klemm, care vorbeşte în numele guvernului american, spunând că: „România trebuie să mai cumpere rachete „Patriot” pentru că un atac aerian este iminent.” Apropo nea Klemm, cine ne atacă? V-aţi spurcat la bani româneşti? Nu vă ajunge de când vă îndesăm cu bani? V-a dat şi Boc destui, undeva peste 10 miliarde de euro, acum aţi păcălit iar România cu ruginiturile voastre. Ajunge!
Mai bine aceşti bani alocaţi armatei îi băgăm în industria noastră militară, că am avut rezultate foarte bune, dăm de lucru românilor şi ne producem şi armamentul de care avem nevoie.
   Aud doar statistici de genul: România este pe ultimul loc, sau penultimul la... şi sunt enumerate toate poziţiile care pot asigura românului un trai fericit.
Suntem şi pe primul loc în toate topurile distrugătoare: slabă natalitate, moarte infantilă, decese din cauza spitalelor prost dotate, medici slab pregătiţi. Mulţumesc occident pentru tot ce ne-aţi oferit. Corupţia tot de la voi am importat-o. Ipocriţilor!
   Uite că suntem şi pe primul loc. România a fost lăudată în toată lumea datorită marii ei tenismene Simona Halep. Steagul României a fost pe cea mai înaltă treaptă a turneului de tenis feminin de la Beijing. Simona Halep printr-o victorie uimitoare a înfrânt-o categoric pe Jelena Ostapenko.
FELICITĂRI SIMONA HALEP!
Un copil frumos şi minunat care nu datorează nimic statului român, dar care aduce bani frumoşi la bugetul statului din veniturile ei (din tenis şi din afacerile pe care le-a deschis în România). Simona un ambasador minunat al Ţării noastre în întreaga lume. Locul unu mondial pe care îl ocupă în acest moment, face ca lumea întreagă să vorbească frumos despre România. Datorită acestei minunate fete, pentru un timp Ţara noastră nu va mai fi oaia neagră a Europei şi SUA. Sper că nu ne va trage de urechi Klemm că nu am retras pe Simona din turneul din China. Dar, mai şti? Ce nu au reuşit Iohannis şi ministerul de externe a reuşit acest copil minunat. Şi nu este singulară, avem şi gimnastica feminină, masculină, handbalul feminin şi multe alte sporturi şi olimpiadele pentru elevii de aur ai învăţământului românesc care prin rezultatele lor la concursurile internaţionale reuşesc să mai şteargă din noroiul aruncat de politicieni şi elitişti asupra imaginii României. Nu toţi intelectualii îşi denigrează Ţara, avem şi oameni cu un înalt simţ patriotic, dar de teama de a nu fi etichetaţi, stau ascunşi.
   SIMONA HALEP un nume ce va intra în istoria noastră, prima femeie româncă ajunsă pe primul loc mondial în tenisul feminin profesionist. Turneul din Beijing a fost pentru româncă un galop de sănătate, cum altfel se poate numi după ce a învins-o pe Maria Şarapova cu scorul de 6-2,6-2, iar în finală a învins-o pe Jelena Osapenco cu scorul de 6-2, 6-4.

    Felicitări Zână a tenisului feminin!

miercuri, 27 septembrie 2017

Prizonierul I

  Plouase o săptămână de zile, fusese o ploaie mocănească cu picuri mici, deşi şi reci ca gheaţa, vremea se răcise, drumurile se desfundaseră. Tunurile armatei române bombardaseră zile în şir un regiment de infanterie german amplasat într-o vale largă cultivată cu porumb. Sătenii culeseseră în fugă ştiuleţii  de frica frontului care se apropia, doar cocenii rămăseseră în picioare, foioşi şi înalţi de peste doi metrii erau o bună ascunzătoare pentru germani. Nemţii nu se mişcau din teama de a nu fi văzuţi, stăteau pitulaţi la rădăcina plantelor, erau murdari şi nemâncaţi. Au vrut să se retragă spre sat, însă mişcarea cocenilor a atras atenţia armatei române care a pornit un foc nimicitor. O grupă de ostaşi germani, condusă de un sergent, năucită de forţa loviturilor primite, a luat-o la fugă spre liziera pădurii care se afla la circa un kilometru de locul unde se găseau ei. Alergând în zig-zag, unul în spatele celuilalt, cu focul pe urmele lor, după un efort chinuitor au reuşit să intre la adăpostul pădurii. Copacii erau deşi cu coroanele înfrăţite, frunzele erau ţesute, razele soarelui strecurate printre ele păreau mii de licurici. Era un semiîntuneric plăcut. Cei opt soldaţi, coordonaţi de sergent, cu pistoalele automate în bandulierele atârnate pe piepturi, atenţi la cea mai mică mişcare, au intrat în inima pădurii.
  O poeniţă cu iarba înaltă, umedă şi rece i-a îmbiat cu liniştea ei să facă popas. Era o tăcere adâncă, nefirească pentru codru, nu se auzea trilul nici unei păsări, nici măcar un ţârâit de greier. Era o acalmie apăsătoare, soldaţii simţeau că sunt în rai după bubuiturile tunurilor. E drept că ele, bubuiturile, se auzeau şi aici, destul de estompat, chiar se întrebau dacă mai trăgea artileria sau urechile lor încă mai percepeau un zgomot auzit cu ceva timp în urmă.
Discutau liniştiţi, spuneau glume, era o descătuşare după dansul morţii la care luaseră parte. 
Franţ, un zdrahon de soldat cu ochii blânzi şi umezi ca a unui ied rătăcit de mamă, povestea despre nevasta şi cei doi copii ai lui care au fost omorâţi în nimicitorul bombardament asupra Hamburgului care a ţinut din 24 iulie până pe 3 august de anul trecut (1943 nota aut). Atunci Churchill declarase că : „dacă nu pot fi distruse uzinele, să fie omorâţi muncitorii” şi au fost omorâţi peste 45.000 de civili şi alţi 37.000 au fost răniţi.
-Băieţi, am pierdut războiul încă de la Stalingrad şi Cotul Donului, Hitler cu gaşca lui ne mână în luptă, deşi ştiu bine că suntem învinşi. Ar trebui să înţeleagă că murim degeaba, moartea noastră nu va ajuta nimănui. Românii împreună cu ruşii mai au puţin şi ne aruncă peste graniţă  în Ungaria. Camarazii noştri din zi în zi sunt şi mai tineri şi mai slab instruiţi. Asta înseamnă că avem pierderi uriaşe, au început să înroleze tineri de 18 şi 19 ani, îi instruiesc sumar în centrele de instruire, apoi îi trimit pe front carne pentru tunurile inamice. Iohann, adică don sergent, sunteţi cel mai în vîrstă dintre noi, aveţi 30 de ani, uitaţi-vă la copilul ăsta, -Franţ s-a întors cu faţa în dreapta lui unde era un soldat îmbrăcat cu nişte haine largi, cu faţa mică, bălaie şi spână, doar sub nas, deasupra buzei cărnoase, mustăcioara roşiatică începuse să mijească, avea ochii verzi cu căutătura blândă şi sinceră. -Herman, câţi ani ai?
Surprins, băiatul a căutat cu privirea spre uriaşul Franţ, cu un curaj pornit din teribilismul vârstei a rostit ca atunci când dă onorul:
-Am 18 ani împliniţi!
-Bine, nu este nevoie să fii atât de oficial, suntem între noi, nu avem ofiţeri în apropiere. I-a spune, tu ai cerut să te înrolezi?
-Au venit la liceul unde învăţam, eram în ultimul an, un general milităros, elegant, cu o vorbire aleasă împreună cu o femeie ofiţer frumoasă şi tânără, asta când vorbea îşi dădea ochii peste cap într-un mod provocator şi lasciv, ne făcea să credem că pe front vom întâlni numai femei ca ea de frumoasă şi gata să ne îndeplinească orice dorinţă sexuală. Exaltaţi, mulţi dintre colegii mei, s-au înscris, mai rămăsesem eu şi cu unul pirpiriu cu nişte ochelari cu dioptri mari, acesta s-a uitat la mine, cu ochii mijiţi, prin lupele ochelarilor, apoi la femeia-ofiţer şi a strigat din toţi bojogii:”merg şi eu”. Generalul l-a privit , l-a studiat bine, apoi i-a strâns mâna şi a zis: „mulţumesc domnule elev pentru curajul dumitale, dar ţara are nevoie de dumneata ca civil, nu te poţi înrola”. Rămas singur, am făcut un pas în faţă şi, resemnat, am spus : „mă înrolez!” Am fost duşi într-un centru şi instruiţi trei săptămâni, erau şedinţe intense şi prelungite, epuizante. După trei săptămâni am depus jurământul şi am fost repartizaţi pe front, aşa am ajuns aici.
-Soldaţi, când se înserează o luăm spre vest, să ţineţi aproape unul de altul, de ceva timp nu s-au mai auzit tunurile, asta înseamnă că ai noştri fie s-au predat, fie sunt morţi. Sergentul i-a îmbrăţişat cu privirea, îi simţea ca pe fraţii lui, îi ştia pe fiecare în parte, le cunoştea poveştile şi viaţa, doar Herman era proaspăt venit. O lacrimă s-a scurs din ochii lui albaştri din care dispăruse bucuria de a trăi, grozăviile văzute în cei trei ani de când era pe front îl transformase într-o maşină de ucis. Acum, după mult timp, au reapărut sentimentele umane, sentimente rămase prin tranşeele mocirloase şi pline de fecale amestecate cu sânge. Iohann , sergentul, îi privea şi lăcrima, râuri de lacrimi s-ar fi scurs din ochii lui dacă ar fi avut timp să plângă. Nu avea, el era comandantul, în mâinile lui era viaţa lor, de el depindea ca ei să trăiască, de el şi de... hazard. –Ar trebui să plecăm, începe să se însereze, Franţ tu mergi înainte, eu rămân ultimul, urmăreşti busola şi ţii drumul vest-vest-nord. Să ne strângem mâinile şi să ne urăm noroc!
- Cred că ar fi bine să mâncăm întâi, dacă pornim la drum nu vom mai avea timp.
-Bine zici Franţ, scoateţi şi mâncaţi, aveţi 15 minute la dispoziţie! Au tăiat conservele şi după o scurtă rugăciune spusă de sergent, au început să mănânce. Mâncau aşezaţi în cerc, se priveau şi zâmbeau, erau bucuroşi să ştie că încă sunt vi. Deodată, liniştea poeniţei a fost spartă de lătratul unei mitraliere, soldaţii nu au avut timp nici să-şi scoată armele, au murit instantaneu cu dumicatul de pesmet în gură. Apoi s-a aşternut liniştea, o linişte de mormânt, era liniştea care însoţea moartea, brutală, urâtă, o moarte fără sens. Era moartea care nu mai prididea să adune suflete de români, ruşi , germani, englezi, americani, japonezi, italieni, o moarte care încă nu obosise luând zilnic mii de suflete de oameni tineri.
  Hitler hotărâse să fie război, el, printr-un singur gest deschisese uşile hadesului. Cu o fluturare de mână trimisese milioane de tineri să moară într-un război fără noimă, într-un război care până la urmă avea să-i aducă şi lui moartea. Hitler nu avea copii, nu ştia ce înseamnă să creşti un copil, să-l veghezi noaptea când e bolnăvior, să-l înveleşti când îi este frig, să-l înveţi să ţină creionul în mână, să te bucuri ca părinte de fiecare zi petrecută alături de el, să-l vezi cum creşte, cum se maturizează.   Orice tată adevărat şi-ar dori ca fiul lui să se însoare, să aibă copii, pentru ca el la rândul lui să se bucure de nepoţi. Hitler nu avea milă de copii pentru simplul motiv că nu avusese copii şi nu cunoştea dragostea pentru copii. De aceea a putut să-i trimită la moarte fără să clipească. Cine hotărăşte să fie război, ar trebui să fie acolo, în linia întâi, în mocirla tranşeelor, printre gloanţele duşmanilor şi cu păduchii ca singuri prieteni fideli.
A deschis ochii, era întuneric, nu ştia unde se află, a încercat să asculte, era linişte deplină. Întunericul era dens, putea fi tăiat cu cuţitul feliuţe, feliuţe. A încercat să se mişte, o arsură a simţit-o în spata stângă, a pus mâna în locul cu pricina, era bandajat, asta însemna că nu era singur. Nu îşi amintea decât lătratul mitralierei, apoi a simţit o arsură, din acel moment nu mai ştia nimic. Nu realiza unde se află, ceva îi spunea că nu este prizonier. A închis ochii, voia să mai doarmă, ar fi vrut să se trezească când s-ar fi terminat războiul, se săturase de mizerie, de moarte, prea multă moarte, unde privea era moartea, mergea tot timpul cu ei, aproape că nu se mai ferea, era peste tot, la popotă, în tranşee, în furgonetele sanitare. Venea în cele mai ciudate momente, nu atenţiona, nu bătea la uşă, pur şi simplu venea şi pleca, era nesimţită, indolentă, nu se uita la vârsta celui care urma să moară, nici la sexul lui, îi lua la rând aşa cum le era destinul.
După un somn scurt s-a trezit, lumina din încăpere l-a făcut să tresară, nu vedea bine, lampa era prea aproape de ochii lui.
-Te-ai trezit?
Iohann a auzit un glas  de femeie, vorbea româneşte, înţelegea foarte bine limba, chiar o vorbea, deşi stâlcit, se putea înţelege cu românii. Trăise trei ani alături de ei, venise în România la începutul verii lui 1941 când Germania alături de România trecuseră Prutul pentru a ocupa marele colos de la răsărit, URSS. De atunci nu mai plecase în Germania decât în cele trei scurte concedii date de armată. Avusese şi o iubită româncă, era sanitară, infirmieră, îl îngrijise când fusese rănit în picior la Odessa, se aprinsese un foc al iubirii între ei cum numai războiul îl poate provoca. Se iubiseră cu ardoare, cu nesaţiu, făcuseră dragoste pe unde apucaseră, în cortul răniţilor între două paturi ai căror ocupanţi tocmai muriseră, în spatele ambulanţei, într-o căpiţă de fân din curtea unui evreu bogat de pe valea Nistrului. Totul fusese frumos până în ziua când, un glonţ rătăcit i-a găsit inima, odată cu infirmiera murise şi ceva din el. Acum este din nou rănit şi tot o româncă este la căpătâiul lui.
-Da, unde sunt? –Iohann era temător, nu ştia unde se află şi cine este femeia.
-Stai liniştit, eşti în spatele frontului, camarazii tăi, nemţii, au fost izgoniţi din România, frontul este în Ungaria.
-De cât timp sunt aici?
-De trei zile, ai fost între viaţă şi moarte, am reuşit să-ţi scot glonţul, acum eşti bine, ieri am crezut că te pierd...
-Cum să mă pierzi? Ce s-a întâmplat? –Iohann a vrut  să se ridice, o durere sfâşâietoare l-a făcut să-şi înăbuşe un strigăt.
-Ai avut febră mare, atunci m-am decis să-ţi scot glonţul. A fost greu, pe tine am experimentat, nu am mai făcut niciodată asemenea intervenţie. Deşi erai leşinat, tot ai ţipat de durere, nu m-am lăsat până nu am isprăvit. Recunosc, dacă era un medic care să-ţi scoată glonţul şi avea scule potrivite, poate făcea o gaură în omoplatul tău la o treime din ce am făcut eu. Acum eşti bine, am cusut gaura şi ţi-am turnat o jumătate de sticlă de palincă pe ea.
-A mai rămas puţină? –Iohann a înghiţit în sec când a auzit câtă bunătate  de alcool pusese pe rana lui.
-Mai am, uite  aici, a luat sticla şi a turnat într-o cană de tablă care se afla pe o mică mescioară improvizată.
Femeia a pus cana pe măsuţă, apoi l-a ajutat să se ridice şi să se sprijine de perete.
- Bea uşor să nu îţi facă rău. Femeia, îi vorbea cu blândeţe.
Bărbatul a băut cu înghiţituri mici, simţea alcoolul cum îl încălzea până în măduva oaselor şi până în vârful degetelor de la picioare, o căldură plăcută urmată de moleşeală, de relaxare se răspândise în întreg corpul, pălinca era mai tare decât snapsul lor.
-Cum te cheamă femeie?
-Irina, dar pe tine?
-Iohann. Cum am ajuns aici? Unde sunt ceilalţi camarazi ai mei? Întrebările se succedau, bărbatul era avid să afle veşti despre băieţii lui.
-Toţi sunt morţi, doar tu ai deschis pentru o clipă ochii, atunci am văzut că trăieşti, am încercat să te mişc, nu am putut, nu te-am abandonat, ţi-am dat apă să bei, atunci ai încercat să te ridici, imediat te-am sprijinit, aşa am reuşit să te aduc acasă. Locuiesc aproape de marginea pădurii, casa este a grofului care este stăpânul pădurii. Bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească, a fost pădurar aici până a început războiul, apoi l-au luat pe front, a murit la Cotul Donului. Boierul nu m-a dat afară din casa pădurii, a zis să o stăpânesc eu şi neam de neamul meu, pentru că socrul meu a fost pândar aici şi tatăl socrului şi tatăl tatălui socrului meu au fost paznici pădurii, din acest motiv m-au lăsat liniştită în căsuţa asta.-Ochii femeii erau negri şi păreau să arunce flăcări când povestea. Era înaltă, trupeşă, cu sânii plini, bine ascunşi sub rochia din diftină cu înflorituri închise la culoare, avea o frunte lată, luminoasă, deasupra unor sprâncene negre, bine conturate. Buzele roşi şi cărnoase formau o gură mică, plăcută şi ispititoare. Nu părea să aibă mai mult de 30 de ani, era singură şi văduvă de doi ani, nu avusese copii, deşi tare îşi dorise.
-Sunt izolată de lume, merg rar în sat, doar să cumpăr gaz şi chibrituri, am şi amnar, dar e bine să fie şi câteva beţe de chibrituri. Ţi-o fi foame şi eu pălăvrăgesc într-una. Femeia s-a ridicat şi-a şters din obişnuinţă mâinile pe şorţul pe care îl purta de dimineaţa până seara, apoi a dat să plece.
-Eşti sigură că nu mai este niciunul în viaţă? Te-ai uitat bine la ei? Frederich vorbea înecat, gata să izbucnească în lacrimi, o piatră de moară o simţea pe inimă, nu credea că pot fi morţi, se gândea la Herman, era un copil, se uita la Irina cu o firavă speranţă că îi va da veşti bune.
-Din păcate toţi erau morţi. –femeia a privit spre bărbat, a dat din cap cu compătimire, apoi a urcat scările spre ieşire.
Rămas singur Iohann se gândea la camarazii lui, la fraţii lui cum le spunea în gândul lui, niciodată în faţa lor, soldatul nu trebuia să-i vadă slăbiciunea şi nici să fie familiar cu el. El era sergentul, comandantul lor, acum doar el era viu, ceilalţi sunt morţi. Nu trebuia să le permită să mănânce, dacă ar fi plecat când  hotărâse el, poate scăpau.E greu să păcăleşti destinul, se strecoară pe furiş şi acţionează când nu te aştepţi. Nu, nu ar fi avut nicio şansă, moartea pândea pe după copacii din jurul poieniţei, doar ce deschiseseră conservele cu cârnaţi şi fasole, rupseseră cu greu o fărâmă din pesmetele cazon tare ca piatra, atunci s-a auzit rafala, se trăsese din apropiere. Nu ştia cine îi omorâse, avea un nume generic-inamicul. Îi omorâse nişte oameni pe care nu îi cunoştea, cărora nu le făcuse niciun rău niciodată, poate cu unii dintre ei de-a lungul timpului se împrumutaseră de ţigări. Cât de groaznic este războiul! Dacă i-ar fi văzut el primul pe inamici, acum ei ar fi fost cu ţărâna în gură, nu băieţii lui.
Erau ca nişte pit -bulli pe care stăpânul îi asmute pe cine vrea el. Trebuiau să omoare, ăsta era cuvântul de ordine: omoară!.  Războaiele de-a lungul vremurilor nu aduseseră nimic bun pentru popor, el, poporul fusese împins de politicieni să pornească cu război împotriva altor neamuri. Ce rău făcuse Polonia sau Cehoslovacia, Germaniei? Nici unul. Nici Belgia şi Olanda nu fuseseră obstacole în calea progresului german. Franţa, Marea Britanie şi Germania erau duşmani, duşmănia lor venea din vremuri  vechi şi părea a nu se găsi uşor o cale de împăcare, erau ca trei fraţi şi o singură coroană regală, doar unul putea să se încoroneze, în cazul nostru Europa era coroana. Germania nu putuse digera înfrângerea  din 1918, nu putea uita umilinţa suferită în faţa Franţei la Verdun. Germania voia să fie superioară Franţei aşa cum fusese la Sedan în 1870, când însăşi împăratul Franţei Napoleon al III-lea fusese luat prizonier.
Pentru satisfacerea orgoliilor politicienilor germani şi mai ales ale dictatorului Hitler, a fost declarat măcelul general. Oamenii îmbrăcaţi în uniforme militare din toată Europa, fără a  cunoaşte motivul pentru care sunt trimişi unii împotriva altora, au început să se omoare între ei. Olandezii, belgienii, francezii, se apărau, un duşman venise peste ei şi împărţea moartea- maşina de război germană.
Şi el omorâse, îşi amintea Iohann, nu ştia pentru ce omoară, ştia doar atât: se afla în faţa unui inamic înarmat, dacă nu trăgea el în inamic pentru a-l elimina, trăgea inamicul în el. Îi era frică, de aici izvora  instinctul de conservare care îi ordona să acţioneze. Ordinul era clar: „omoară, să nu fi omorât!”.
   Irina a coborât treptele având în mâini pâine, slană afumată de la Crăciunul trecut pe care o ţinuse agăţată de grindă în beciul adânc şi rece, o ceapă mare, roşie şi un ardei gogoşar, toate puse  pe un ştergar vărgat din bumbac ţesut în casă. S-a apropiat de pat cu grijă, să nu-l trezească dacă ar fi dormit. Se schimbase de haine, îmbrăcase o ie cu florii mari, cu petale galbene şi  mijlocul roşu, la guler şi la manşetele mânecilor creţe avea cusute râuri albastre, pe piept ia se încheia cu două şnururi până aproape sub bărbie, acum era descheiată două trei găuri, doar cât să se vadă pieptul luminos. Nu purta sutien, sânii, de femeie care nu născuse, erau fermi, cu sfârcurile bine conturaţi prin materialul subţire din borangic din care era făcută ia. Fota cusută cu fir galben şi negru legată la cingătoare cu un brâu roşu completa îmbrăcămintea frumoasei gazde.
A pus uşor mâna pe braţul sănătos, el a avut o tresărire, s-a uitat buimac la ea, apoi faţa i s-a destins într-un zâmbet larg. Era fericit că nu mai era pe front, chiar dacă aerul din încăpere mirosea a umed şi a mucegai tot era un lux faţă de condiţiile frontului.
-Vrei să mănânci? –Dintr-o dată femeia a uitat că este un inamic, a început să-l privească cu drag, era       singurul bărbat care-i intrase în casa de când soţul îi plecase pe front.
-Unde mă aflu? Parcă aş fi într-un beci? Nu văd nicio ferestră. Iohann începuse să aibă încredere în femeie. O vedea ca pe o zână, una bună care l-a salvat de la moarte.













marți, 26 septembrie 2017

Călătorul Iohannis

   Iohannis este preşedintele României ales prin vot direct de către cetăţenii României şi nu numai.
Din momentul alegerii ca Preşedinte a dat dispoziţii ca Vila Lac 3, unde urma să locuiască pe timpul mandatului, să fie modernizată după dorinţele cuplului prezidenţial. Guvernul a alocat milioanele de euro cât a costat redecorarea Vilei. Până la urmă Vila este proprietatea statului, după terminarea mandatului Iohannis va pleca, iar acolo va locui următorul Preşedinte.
  Mă aşteptam ca Preşedintele împreună cu soţia să locuiască în această somptuoasă Vilă. Nu a fost să fie, Preşedintele locuieşte singur, până vineri dimineaţă, în Vila Lac 3, apoi "vineri la prânz împreună cu tot alaiul de maşini SPP, poliţişti motociclişti, SRI, ambulanţă cu medic şi asistenti medicali şi cu tot ce mai trebuie se deplasează pe ruta Bucureşti-Sibiu, oprind, evident, toată circulaţia pe unde trece convoiul de maşini.
Pe toată perioada cât preşedintele stă în Sibiu  însoţitorii domniei sale rămân în oraş pe cheltuiala statului, cazare, masă, diurnă, zilele plătite dublu cu regim de zile de sărbătoare." (citat din naţionaliştii.ro)
Cred că este singurul preşedinte din lume care supune bugetul unor cheltuieli atât de mari fără sens. Trump locuieşte la Casa Albă, Elisabeta a II la palatul Bukingam, doar preşedintele nostru parcurge câteva sute de km  săptămânal cu un întreg alai de maşini însoţitoare şi agenţi de pază pentru a petrece weekend-ul alături de soţie. Eu cred că putea merge soţia săptămânal la Bucureşti şi costa a 5 parte din cheltuielile lui Iohannis.
Aceste deplasări ale Preşedintelui Iohannis sunt făcute în mod intenţionat, pentru a umili încă odată poporul român prin oprirea traficului de maşini aflate mers la trecerea lui, prin efectuarea unor cheltuieli fără noimă şi prin darea cu tifla tuturor. Eu sunt Iohannis şi fac ce vreau!
  Personal cred că în mod artificial s-a dat preşedintelui foarte multe gărzi, nu cred că au de ce să se teamă, chiar dacă l-ar răpi cineva nu are codul de la valiza nucleară.
  Şeful Marelui Stat Major al Armatei deţine toate secretele militare şi are un aghiotand şi şofer, şefii serviciilor secrete la fel. Domnul Iohannis ce ştie în plus? Poate codul de intrare în vreo vilă din Miami al cărui proprietar este încă secret.
  Să fim serioşi, România în forma de acum nu prezintă nici un pericol pentru nimeni, prin urmare nici locatarul de la Cotroceni nu este în nici un pericol. Prea multe facilităţi create unei funcţii care este mai mult onorifică, fără rezultate palpabile. Dacă are rezultate pe plan diplomatic, în relaţiile externe, sunt gata să îmi cer scuze.
Dar, am o singură rugăminte, nu veniţi cu vizita de la Washington când Trump la bătut pe umăr şi el a dat bacşiş câteva miliarde de euro, nici cu vizita lui Macron care ne-a costat ceva mărunţiş de ordinul milioanelor de euro. Să aud că a făcut o mărgică constructivă pentru ţară. În urma vizitelor lui în diferite ţări au venit în ţară câteva zeci de investitori strategici care au făcut o infuzie de capital în economia românească. Dacă aflu asemenea lucruri, zic: Băi, merită! E mare tipul! Dar când d-l Iohannis pleacă să se plimbe, apoi vine să se odihnească, nu ştiu pentru ce are atâtea facilităţi. Hai să aducem regalitatea, îl punem rege, desfiinţăm pe Duda cu Margareta că şi ăia cheltuie, dracu, degeaba o grămadă de bani.
Ca o paranteză, Iohannis chiar poate în nume propriu angaja România fără aprobarea Parlamentului? Dacă da, legea trebuie mintenaş modificată. Discuţiile Preşedintelui pentru angajarea Ţării în diferite afaceri cu armament trebuie să aibă loc abia după ce are o împuternicire de la Parlament. Altfel desfiinţăm Parlamentul îl numim dictator pe Iohannis şi conduce ţara prin decrete-lege.
  Domnule Iohannis, vă rog frumos, lăsaţi aroganţele astea cu plimbatul Bucureşti –Sibiu şi retur, costă prea mult, banii trebuie în prea multe locuri, în plus vă înjură naibii şoferii de câte ori sunt traşi pe dreapta, să vă facă loc să treceţi! Rugaţi consoarta să vină la Bucureşti, aveţi tot confortul. Nu este cazul să mai umiliţi cetăţenii cu toate aceste extravaganţe. Dacă stau şi mă gândesc bine, ar putea să vă fie imputate aceste cheltuieli pentru că ar zice unii cârcotaşi, eu sunt de acord cu ei, că deplasările nu sunt în interesul serviciului. Domiciliul dumneavoastră pe timpul mandatului se află la Vila Lac 3.
Nu vă pasă, nu-i aşa, de ceea ce zice poporul? Dumneavoastră sunteţi deasupra lui şi deasupra legii.

Dacă nu ar fi aşa, ministerul de finanţe vă executa până acum pentru sutele de mii de euro datoraţi statului ca bani încasaţi ilegal de pe urma imobilului pierdut în instanţă şi unde aţi fost declaraţi cumpărători de rea credinţă. Se mai vorbea în acel dosar şi de fals şi uz de fals, nu v-a deranjat nimeni cu întrebări, nu-i aşa? Băieţi finuţi ăştia de la procuratură, nu deranjează ei pe ditamai preşedintele, sau pe Iohannis pe persoană fizică, dar nici pe Doamna Carmen, cuminţi băieţi! Să aveţi grijă de ei don Preşedinte, că de, şi ei vă acoperă!

duminică, 24 septembrie 2017

Dragnea, insula şi cele două fete

   Daniel Dragomir de la SRI tindea să ţină toate paginile media. DNA a contraatacat printr-un dosar în care sunt implicate două doamne importante din PSD, Rovana Plumb şi Sevil Shhaideh, una ministru, cealaltă viceprim ministru şi ministru. Bomboana de pe tort este Victor Ponta care pare a fi denunţătorul conform unor ştiri din anturajul DNA. Nu cred, dar toate acestea converg spre distrugerea definitivă a imaginii lui Ponta. Nu-i vorbă că şi el luptă din răsputeri la dărâmarea propriei statui, a încrederii populaţiei în el.
Că aceste doamne sunt sau nu vinovate nu ştiu, nici DNA-ul nu ştie, asta ne va spune instanţa de judecată, dacă se va ajunge acolo.
  Sevil Shhaideh, un politician cuminte până în dec 2016 când a fost propusă ca prim ministru şi refuzată de Iohannis pentru nişte motive care nu stau în picioare. Altfel, să ne ierte Dumnezeu, dacă soţul lui Sevil avea legături cu Bashar al –Assad, nu ar fi trebuit să ocupe nici postul de viceprim ministru şi ministru al dezvoltării(cel mai bogat minister). Doamna cu pricina a fost respinsă de Iohannis pentru a testa rezistenţa noii alianţe care câştigase alegerile. A văzut reacţia slabă a PSD-ALDE, asta i-a dat posibilitatea lui Iohannis să preia conducerea ostilităţilor şi să determine ca luna ianuarie să fie aproape neguvernată. Să ne amintim de discursul ţinut de preşedinte în faţa manifestanţilor din stradă, dar şi de momentul jenant când s-a adresat Parlamentului.
Revin la Sevil, neacceptată de Iohannis, nu abandonează lupta, rămâne alături de Dragnea care a trădat-o în primă instanţă. Atunci Dragnea a pierdut bătălia şi avantajul în faţa lui Iohannis, a făcut exact ca Ponta când a semnat coabitarea. Dacă era un politician stăpân pe el, Dragnea revenea cu prima propunere, apoi îl suspenda pe Iohannis şi preşedintele Senatului ajuns preşedinte interimar desemna pe Shhaideh cu formarea guvernului. Nu conta ce spuneau străini cu ambasadele lor, până la urmă doar  bărbaţii adevăraţi sunt respectaţi, cei care se târâie, au viaţă de târâtoare. Alianţa avea susţinerea populaţiei, şovăiala lui Dragnea a costat startul guvernării şi costă şi în prezent. Vioara întâi este Iohannis şi instituţiile de forţă. Deci Sevil în mod inexplicabil rămâne lângă Dragnea. Asta presupune cel puţin două lucruri, poate trei.
1)                 Sevil este ahtiată după putere şi a făcut totul să ajungă măcar viceprim ministru
2)       Sevil este foarte devotată partidului şi a rămas, fiind conştientă că este singura care poate implementa angajamentele luate de partid
3)                Sevil este datoare lui Dragnea pe persoană fizică şi a acceptat funcţia de viceprim ministru pentru a deveni ecoul lui Dragnea în guvern.
În speţa asta Rovana Plumb şi Sevil Shhaideh sunt suspecte într-un dosar penal, însă procurorii vor avea grijă ca ele să devină repede învinuite şi chiar inculpate. În dosar este vorba despre cedarea  în 2013, prin hotărâre de guvern, a unei părţi din insula Belina din patrimoniul statului către Consiliul Judeţean Teleorman. Ei şi? Consiliul Judeţean e pe persoană fizică? Consiliul judeţean aparţine Preşedintelui acelui CJ? Atunci vorbim de adevăraţi baroni care au CJ ca domeniu privat, adică sunt stăpâni pe persoană fizică asupra judeţului. Suprafaţa orcărui judeţ este proprietatea statului aflată în administrarea Consiliului Judeţean.
Ponta, nu ar trebui să fie martor, ar trebui să fie alături de fete, ca prim ministru el a girat hotărârea de guvern. Eu cred că se vrea două lucruri : capul lui Dragnea, deşi acum asta mai mult l-ar ajuta politic pe fostul baron de Teleorman şi compromiterea definitivă a lui Ponta prin lansarea ideii că este denunţător. Personal eu nu cred, dar asta este altă discuţie.
    Dar cel mai mult vor să dea o altă temă de discuţie care să o acopere pe cea a lui Daniel Dragomir şi a scandalului SRI-DNA versus România, cu politicieni, civili şi în general toţi cei care, într-un fel sau altul, au incomodat sistemul mafiot.
Se pare că două politiciene vor fi suspendate din jocul politic, că aşa e-n tenisul DNA.
    Şi asta e posibil pentru că în decembrie 2016 Dragnea a jucat slab, nu a fost un bărbat politic, nu a putut, avea în spate o condamnare, fie ea şi nedreaptă.
DNA continuă să-şi facă jocul. Aici este o hotărâre de guvern, parcă CCR spunea că procurorul trebuie să se oprească la uşa guvernului. Doar dacă se dovedeşte că un ministru a favorizat o persoană, fizică sau juridică.
    Există şi o  parte bună a acestor anchete, lumea a aflat de insula Belina. O publicitate garantată, sper ca patronii insulei, indiferent cine sunt, să profite din plin. În rest, va fi un dosar care se va dilua fără a se ajunge la condamnări.



sâmbătă, 23 septembrie 2017

Patriotismul lui Iohannis!

   Ucraina, stat creat artificial, dar care acum se bucură de susţinerea occidentală, inclusiv SUA, a făcut o lege a învăţământului prin care elimină minorităţile. Cum? Simplu! Desfiinţează şcoliile cu predarea în limba etnicilor români, unguri, etc. De ce a făcut acest lucru? Fiindcă a putut, deoarece fiind o ţară mare şi cu potenţial, dar mai ales în râcă cu Rusia, SUA şi celelalte state satelite SUA , o gâdilă la ouă, o mângâie pe cap şi mai ales o asmute împotriva Rusiei.
Cred că ambasadorul SUA la Kiev a felicitat guvernul ucrainian pentru încercarea de uniformizare a populaţiei, aşa cum este în SUA, unde, toţi copiii învaţă în limba engleză, limba maternă este opţională. 
    Anemicul nostru ministru de externe, mult prea diplomat, a zis ceva despre această problemă, dar în surdină şi într-un limbaj mult prea elevat pentru diplomaţia ucrainiană.
Toţi ochii românilor s-au îndreptat asupra liderului român, omul care ascultă imnul naţional cu mâna la inimă, de crezi că a făcut un atac de angină pectorală şi eşti gata să suni la 112, cum spuneam, toţi aşteptam de la Iohannis soluţii. Ei bine, când s-a întâlnit pe culuarele ONU cu preşedintele ucrainian, Petro Poroşenko, i-a aruncat în scârbă: „bă, vezi că nu mai vin cu muierea în vizită la voi, nu meritaţi”, în replică liderul ucrainian a zis :”stai vere aşa, aşa îşi zic şefii de state între ei, ce te-ai supărat”? Al nostru, înalt cât Piatra Craiului, s-a uitat la el, apoi a plecat în drumul lui, lăsându-l pe Poroşenko mofluz.
Părerea mea, ca nespecialist, este că, Iohannis a şocat prin gestul lui. Nu trebuia să taie punţile negocierilor, ale discuţiilor. Din contră, trebuia să meargă în vizita din Ucraina aşa cum fusese stabilită vizita, că doar nu eram în stare de război, şi, acolo, să discute calm, argumentat despre motivele care au determinat Ucraină să dea acea lege de interzicere a învăţământului în limbile minorităţilor. În funcţie de rezultatul discuţiilor, putea lua o hotărâre radicală.
   Fiind un fin negociator şi diplomat, un mare politician, don Iohannis putea întoarce lucrurile.   Calităţile scrise de mine despre Iohannis, mi-au fost transmise de el, îmi spune mereu  că le posedă cu siguranţă  când ia cuvântul undeva. Altfel nu am cum să înţeleg modul dispreţuitor în care critică Parlamentul, deşi nu a fost niciodată membrul al acestei uriaşe instituţii, ministerul de externe, guvernul în ansamblul său. Nu critică instituţiile de forţă, să fie din cauza imobilului pierdut cu cântec de fals şi uz de fals? Aşa zic cârcotaşi că, din cauza acelui imobil dobândit cu rea credinţă lui Iohannis i-ar cam tremura ismenele. Ştie Luluţa mai bine!
Cine dracu l-a sfătuit să oprească dialogul cu Ucraina, când avea atâtea lucruri urgente şi grave de discutat cu partea Ucrainiană? Putea discuta despre Ţinutul Herţei, despre Bucovina de Nord, despre sudul Basarabiei, toate fiind teritorii româneşti, pe care, în mod abuziv le stăpâneşte Ucraina. În 1991 când s-a dezmembrat URSS, aceste teritorii trebuiau de drept să treacă o parte R. Moldova, o parte României, pentru că Ucraina nu a ocupat niciodată aceste teritorii, ele au făcut parte fie din imperiul rusesc, fie din URSS. În mod arbitrar şi pe plan de organizare internă a fostului URSS teritoriile mai sus menţionate au fost date în administrarea Ucrainei din considerente politice, ca şi Crimeea de altfel.
Astea ar fi fost pentru diplomaţia română, personal pentru don Iohannis, temă de dezbateri şi negocieri. Ar fi avut ocazia să producă o mărgică, una mică mititică, dar decât contre şi piedici puse unora şi altora în interior, mărgica asta externă putea fi ceva. Poate că nu ajungeau la niciun rezultat, dar era pusă pe tapet, era o temă de negociere în viitor. Doar că don Iohannis este mare şi tare aici în România, unde este susţinut de ambasadele străine, pentru că nu este aşa, şi el este un minoritar, un străin, de ce naiba s-ar zbate pentru o ţară care nu este a lui? Să facem un joc: Ion este trăitor şi cetăţean al unui stat străin, acel stat se întâmplă să aibă un război cu România, cu cine ar trebui să ţină Ion? Dacă ţine cu statul de adopţie, este un trădător pentru România, dacă ţine cu România este trădător pentru statul de adopţie. Asta da dilemă, Iohannis a ieşit din ea cu fruntea sus, ţine cu ţara mamă. E de condamnat? Nu, acolo îi trăiesc părinţi, prin urmare acolo îi sunt rădăcinile, are vreun copil care să-l lege de România? Nu! Are nişte case ca orice rentier străin. A pus el pistolul la tâmpla vreunui român să-l aleagă Preşedinte, nu! Prin urmare nu are nici o obligaţie. El a zis aşa într-o doară, alegeţi-mă! Nici el nu credea, dar românii, bine manipulaţi l-au ales, aşa ne-am trezit cu el Preşedinte.     Aşa s-a trezit şi el preşedinte. E de prisos să mai amintesc de serviciile române şi străine.
Cred că omorârea lui Ceauşescu în ziua de Crăciun ne urmăreşte ca un blestem, altfel nu puteam avea preşedinţii pe care i-am avut, clasa politică pe care am avut-o şi o avem.


miercuri, 20 septembrie 2017

Asanarea morală a societăţii

  Cine conduce România? Conform Constituţiei, Guvernul se ocupă cu partea administrativă a problemelor ţării. Parlamentul legiferează, iar Preşedintele României este mediator între instituţiile statului.
Ce observ de câţiva ani de zile? O nouă instituţie, mai exact o secţie a unei instituţii, se ridică deasupra tuturor celorlalte instituţii, este un fel de dictator din umbră, este cel care face guverne, aranjează alegerile, dictează asupra libertăţii indivizilor şi ca să nu mai prelungesc suspansul vă spun despre cine este vorba, despre DNA, sprijinită ilegal de SRI.
Au fost oamenii din interiorul sistemului care au vorbit despre implicarea SRI-ului în activitatea de cercetare a unor persoane, prin filaj, interceptări audio-video în baza unor multe, foarte multe mandate emise pe siguranţă naţională, care presupunea activitate de terorism şi spionaj. Toate aceste mandate care au costat foarte mulţi bani, au dus la condamnarea unor cetăţeni pentru delicte civile, sau pentru delicte fabricate. Se vorbeşte de foarte multe dosare fabricate în cadrul DNA, procuroarea Morar spunea în cadrul audierii de la CSM-secţia procurori despre mulţimea dosarelor fabricate, însăşi procurorul şef DNA dădea indicaţii-ordine să se ajungă la primul ministru Grindeanu cu urmărirea penală.
  Colonelul Dragomir povesteşte despre lucrurile murdare care se făceau în SRI din ordinul lui Coldea şi Maior.Despre modul fraudulos în care colabora SRI-ul cu DNA-ul şi cu instanţele de judecată.
Dealtfel şi fostul preşedinte Băsescu ne vorbeşte despre aceste lucruri când spune cu subiect şi predicat că a construit un stat mafiot. Şi în susţinerea celor spuse de el aduce ca argument numirea Cameliei Bogdan ca judecător în procesul lui Voiculescu, după ce judecătorul Mustaţă fusese arestat în drum spre sala de judecată. Nu ar fi dezvăluit acest lucru dacă Camelia Bogdan nu s-ar fi legat de cineva din familia lui, a lui Băsescu, asta l-a deranjat, nu condamnarea la ordin a lui Voiculescu. Nu ştiu dacă Voiculescu e vinovat sau nu. Dar când observ că procurorul care a instrumentat cazul Telepatia mă refer la Emilian Eva, este arestat pentru corupţie, judecătoarea Camelia Bogdan este suspendată pe motiv de incompatibilitate, mă întreb dacă aceste persoane au fost corecte, una când a întocmit dosarul de urmărire penală, cealaltă când a dozat pedeapsa în cazul Voiculescu et. Co.
Cazurile sunt multiple în care DNA a ţinut persoane în arest ca apoi să fie achitate de instanţă, cine plăteşte suferinţa acestor oameni, un exemplu este Dan Radu Ruşanu? Toni Greblă este un alt caz de abuz şi dosar făcut la comandă se ştie motivul pentru care i s-a întocmit dosar penal.
Dacă anchetele ar fi corecte în România, Carmen Iohannis nu ar avea cum să scape fără a fi anchetată în legătură cu falsul şi uzul de fals folosit în dobândirea imobilului pierdut ulterior în instanţă printr-o hotărâre definitivă. Deasemenea K.Iohannis ar fi somat de Ministerul de finanţe să restituie sumele de bani încasate din închirierea unui imobil dobândit în mod fraudulos.
Despre DNA şi relaţia cu SRI-ul a vorbit şi Ghiţă, ca un om din interiorul sistemului, declaraţiile lui Ghiţă au dus la demisia lui Coldea, dar nu şi a lui Kovesi.
  Cel mai tare mi se pare de departe Gelu Vişan, acest ţuţăr al lui Băsescu şi Elena Udrea. Omul ăsta nu ştiu de unde îşi ia informaţiile, cu cine lucrează, ce grad are, dar un lucru e sigur, este foarte bine informat, cu informaţii atât de proaspete că eşti tentat să crezi că el le fabrică, el este cel mai mare critic al DNA-ului şi SRI-ului, deşi legătura organică între ele s-a produs în timpul preşedenţiei lui Băsescu. Trebuie să fii ipocrit precum Băsescu T sau Gelu Vişan pentru a critica ce ai construit.
S-a constituit în cadrul Parlamentului Comisia pentru anchetarea alegerilor prezidenţiale din 2009. D-na Kovesi a fost invitată la comisie pentru a da unele lămuriri, ce a făcut şefa DNA? A dat cu tifla invitaţiei comisiei, deşi CCR printr-o hotărâre spunea că onor doamna procuror şef DNA este OBLIGATĂ să se prezinte la comisie. Ei şi?
 Toate aceste ieşiri în presă ale unor persoane avizate din interiorul binomului DNA-SRI care condamnă modul abuziv în care s-au făcut dosarele de urmărire penală, ar trebui să se lase cu anchete în care persoanele incriminate să fie audiate pentru a se stabili adevărul, altfel societatea se prăbuşeşte definitiv, DNA va fi perceput ca un instrument de forţă aflat în mâna preşedintelui republicii şi a-l şefei DNA. Tot de aici vin semnale că alegerea completului de judecată era de cele mai multe ori făcut cu dedicaţie, nu prin alegere aleatorie.
   Întrebarea sau întrebările care se pun sunt:
-Dacă lucrurile stau aşa, înseamnă că mulţi oameni au fost condamnaţi pe nedrept, asta presupune o revizuire a hotărârilor judecătoreşti.
-Parlamentul, prin impotenţa de care a dat dovadă faţă de aducerea în faţa unei comisii parlamentare a unui şef de instituţie, s-a compromis. Tot Parlamentul trebuie să vină cu o lege prin care să o aducă pe Kovesi în interiorul legi, acum aceasta se poziţionează în afara ei, prin ignorarea cu bună ştiinţă a acuzelor formulate împotriva ei de către subordonaţi şi colabolatori, dar şi prin ignorarea citării în faţa unei comisii parlamentare.
  Trebuie să se producă o asanare morală a societăţii prin tragerea la răspundere a celor care au comis abuzuri şi au încălcat legea pentru a fabrica dosare penale la ordin politic sau la ordinul unor şefi de instituţii.


marți, 19 septembrie 2017

Ura! Au venit americanii!

   Istoria, nouă românilor, ne-a jucat un renghi. Din 1945 şi până în 1989 am aşteptat americanii să vină să ne elibereze de sub jugul sovietic, mai accentuat până în 1964. SUA le-a păsat de România în condiţiile în care se putea folosi de ea, pentru aş atinge propriile obiective. Când nu a mai fost de folos, s-a lepădat de ea ca de un ciorap murdar. A venit mult mai târziu, dar nu pentru a ne ajuta, ci pentru a ne ocupa, sigur, o ocupare elegantă, doctrinară, în numele unei democraţii mult trâmbiţate şi puţin respectate.
   SUA pozează în România, ca un stat democratic din Manhattan până în Harlem. Bravo lor! Doar că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Corupţia este la ea acasă şi la New York ca şi la Chicago, sau în alt oraş al americii. Nu există stat imaculat, toate au probleme, până şi ţările nordice au început să aibă carenţe de administrare.
   Elevi americani s-au împuşcat între ei sau şi-au omorât profesorul şi exemplele pot continua. Dar nu asta mi-am propus. Îmi doresc să se vadă că România nu este nici mai rea nici mai bună decât celelalte state din lumea asta. Că străinii au interese în a subjuga economic şi administrativ România, îi înţeleg, aşa procedează marile state în raport cu cele mici. Dintotdeauna cel mare l-a înghiţit pe cel mic. Altceva nu am înţeles, de ce noi românii şi nu numai politicienii, ne facem un titlu de glorie din a defăima România? Bun, am înţeles că este de porc să spui că iubeşti România fiindcă  este patria ta, drace, cuvântul patrie o mai fi în dicţionar?Că eşti patriot, că imnul ţării este mobilizator, că drapelul României înălţat în afara graniţelor te emoţionează până la lacrimi, dar cel puţin ar trebui să avem bunul simţ şi să nu o defăimăm. Spunea Iohannis : „România este cel mai mare duşman al ei în privinţa intrării în Schenghen”. Cum dracu don Iohannis să fie România? Poate nişte politicieni gen Monica Macovei, K.W Iohannis să fie împotrivă, dar nu România în ansamblul ei.
  Mulţi români au părăsit graniţele ţării, mulţi şi-au căutat o bucată de pâine în afara graniţelor înfruntând umilinţa şi muncile istovitoare. Se spune că rata şomajului este de 5-6 % da, este adevărat, dar dacă îi adunăm şi pe cei 4 milioane de români plecaţi peste graniţă, cât va fi procentul?
Dar despre venirea americanilor voiam să povestesc.
După decembrie 1989, mă aşteptam ca reprezentanţii Unchiului Sam să fie prezenţi, să ne înveţe cum să construim capitalismul. Nici vorbă, nici nu au vrut să audă de noi, abia după ce ne-am târât în genunchi în faţa lor, au catadixisit să ne dea „Clauza Naţiunii cea mai Favorizată”, doar că, au avut grijă ca schimburile noastre comerciale să fie cât mai mici, iar clauza era mai mult simbolică.
America ne-a primit în NATO abia după ce ne-am distrus industria militară şi armata, în această situaţie fiind ca frunza-n vânt. Cu o armată de 80.000 de oameni, tot personalul, nu putem vorbi de o posibilitate de apărare a graniţelor ţării.
Singurul nostru duşman care nu oboseşte să ne urăsca şi să-şi dorească teritoriu din trupul României este Ungaria. Cum armata română în 1919 august pusese opinca românească pe Parlamentul de la Budapesta şi apoi în 1944 trupele române treceau din nou victorioase prin Budapesta, face ca Ungaria să fie un inamic pe care să nu-l luăm în serios, SUA în marea sa dragoste faţă de România ne-a inventat un nou inamic, unul de clasă, de top, unul catre trebuie luat în serios- Rusia cu Putinul ei.
Politica americană a prins, România aproape că a rupt relaţiile comerciale cu marele vecin de la răsărit.
  Dacă Washingtonul în vreo zi uită să ne spună cât de duşman este rusul pentru noi, cum Ivan se culcă numai cu gândul cum să  cucerească România, cum să ne supună şi să ne fure industria siderurgică, nu uită A3 prin cei trei corifei R. Tudor, M. Gâdea şi D. Grecu. Cel puţin Tudor ne poveste despre dragostea americanilor pentru noi materializată în bazele militare instalate şi în sistemul antirachetă de la Deveselu, uitând să ne spună şi că prin aceste sisteme România a devenit o ţintă pentru ruşi.
  În sfârşitul au venit americanii! Ce bine ne simţim sub ocupaţia lor! Nu ne este teamă de nimeni! De ce să ne fie, în curând în România vor rămâne câţiva bătrâni care sunt legaţi de glie prin neputinţa de a putea părăsi ţara, restul vor fi pe meleaguri străine. În România nu se va mai striga la sf. Paşti: „Hristos a înviat!” Se va striga Allah Akbar- Alah e mare! Şi Dumnezeu să binecuvânteze america!