Totalul afișărilor de pagină

duminică, 28 februarie 2016

Istoria așa cum a fost. Muncitorul II

In ziua de 15 septembrie l-a însoțit pe Florin la noua lui școala. Era o cladire veche, un fost palat boieresc  cu  multe  dependințe; toate au fost transformate in săli de clasa și dormitoare pentru elevi. Poarta de la intrarea în uriașa curte, era înalta de peste 2,5 metri, construită din fier forjat. De la poarta pâna la cladirea principală, era o alee pavată cu piatră măruntă. In castel se aflau cancelaria si birourile administrației.
O lista afisată pe un panou, indica fiecărui elev, clasa în care va învăța și căminul unde va fi cazat. Copiii s-au așezat in careu. Directorul școlii, însoțit de un instructor de la raionul de partid, a ținut un discurs elevilor despre condițiile de învățământ create de partid și de stat. Apoi, în aplauzele elevilor și cadrelor didactice a luat cuvântul instructorul de partid. In cuvântul lui, a subliniat politica partidului de a promova cadre de nădejde cu origini sănătoase, adică să provina din randul clasei muncitoare. Doar așa vor putea  lupta, împotriva celor care urmăreau sabotarea tinerei republici și a conducerii superioare a PMR. ”Voi, spunea activistul, veți fi cadre de nădejde în viitor. Trebuie să învățați, așa cum bine spunea marele V. I.Lenin :”învățați, învățați, învățați”. Partidul, timp de trei ani cât durează școala, vă va asigura hrana, îmbrăcămintea, cazarea, cărțile și rechizitele de care aveți nevoie. Totodată trebuie să activați în organizațiile de tineret pentru promovarea documentelor de partid. Când veți merge în satele voastre, să discutați cu oamenii de acolo despre bunele intenții ale partidului de a făuri o nouă Românie in care să dispară pentru totdeauna exploatarea omului de către om. Să avem o Țară, așa cum spunea  tovarășul Gheorghe Gheorghiu- Dej, în care toți oamenii să fie egali, să nu mai existe diferențe de clasă. Clasa muncitoare va fi clasa conducătoare a Țării. Partidul Muncitoresc Român, va fi far călăuzitor al luptei pentru prosperitatea tuturor oamenilor muncii, dar și pentru pacea în lume”.
Ion a plecat de la școala lui Florin, după ce s-a asigurat că băiatul a înțeles care va fi clasa lui, dar și căminul unde va fi cazat.
De la școala lui Florin a mers la școala generală unde se înscrise pentru clasa a VI-a. S-a interesat la cancelarie când încep cursurile. Un bărbat înalt, corpolent, cu părul grizonat l-a privit cu interes, apoi l-a întrebat ce dorește
-M-am înscris la seral pentru completarea studiilor, sunt în clasa a VI-a, mă numesc Irimia Ion.
-Bine tovarășul Irimia, să știți că dacă sunteți silitor, puteți ca în acest an să dați examene și pentru clasa a VII-a. Noi va ajutăm, dacă dovediți că aveți voință și o recomandare bună de la locul de muncă.
De mâine de la ora 4 după amiază să vă prezentați la cursuri. Vă doresc succes! Directorul strânse mâna lui Ion,acesta înclină ușor capul apoi plecă.
Serviciul nu îi crea necazuri lui Ion. La școala se descurca, era foarte atent la ore, iar acolo unde nu înțelegea ceva, ruga profesorul sa repete. De la un timp algebra, trigonometria și fizica începuseră să-i pună probleme.
Într-una din zile trecând pe lângă Ion, inginerul Popescu a văzut că e trist
-S-a întâmplat ceva băiete? De ce ești supărat? Ai probleme acasă?
-Nici vorbă, tovarășe inginer, m-am poticnit la matematică și fizică .
-Măi Ioane, când ai astfel de probleme să vii la mine, o scoatem noi la capăt. Ia zi cum este la școala, ai stat de vorbă cu conducerea?
-Da, am discutat, mi-a spus directorul școlii, că dacă mă duce capul, pot face doi ani de școală într-un unul . Știu eu ce să zic?
-Ioane, vreau să te ajut cu matematica și fizica, vreau  să le înțelegi, cine știe, poate vreodată îți vor folosi. Spune-mi, îți place la școală?
- Tovarășul inginer, mie mi-a plăcut școala, doar că, așa erau vremurile, cinci clase s-a considerat că sunt arhisuficiente. Să vă spun o întâmplare de la școală. Eram la ora de franceză, profesoara, o tinerică frumoasă, întreabă un cursant cum se spune în franceză: ”sunteți o femeie frumoasă”, elevul, un om mai în vârstă care auzise de limba franceză pentru prima dată la școală, îi răspunse : ”zi tălică înainte, că zic și eu după tălică” .(tălică=mătălică). Cam așa se desfășoară orele la noi la școală. Insă eu vreau să învăț, să pot face calcule ca tehnicianul Popa.
Ion, ajutat de inginer, a reușit să dea examenele pentru clasa a VI-a și a VII, a susținut cu brio și examenul de absolvire a 7 clase elementare.
Și-a invitat prietenii să cinstească un pahar de țuică. Printre invitați, la loc de cinste, a fost inginerul Popescu., acesta l-a felicitat pe Ion în fața prietenilor, pentru voința și sacrificiul de care a dat dovadă. Pe tot parcursul anului școlar, Irimia a mers acasă la familie doar în vacanțe. O dată la două săptămâni, sâmbăta,  nevasta venea cu provizii la el și ramanea până luni dimineață. Când pleca acasă, punea salariul lui Ion în batistă apoi o înnoda și o punea în sân. De fiecare dată Stana îl bombănea pe bietul Ion : ”asta-i trebuia lui școală! E om bătrân, are 38 de ani, la ce îi folosește?”. ”Taci făi femeie, încerca bărbatul să o liniștească, ai să vezi tu ce domn mă voi face eu.”
Reușise să se califice la locul de muncă, era destoinic și ascultător. Nu se opunea niciunui ordin, indiferent că era dat de șeful de echipă, maistru, sau inginer. Maistrul Boboază,secretarul de partid, îi purta sâmbetele, pe unde-l vedea, îl apostrofa. Nu zicea nimic, strângea din dinți și mergea mai departe.
Odată cu incheiere anului școlar și-a luat o săptămână liber, avea nevoie să meargă acasă. Îi era dor și de praful de pe drum. Mare bucurie a fost pe cei mici când l-au văzut. Le adusese bomboane și câteva lucruri de îmbrăcat. Duminică, după ce s-a spălat și bărbierit, a ieșit în sat să vadă ce s-a mai întâmplat. Îi plăcea să fie văzut de către sătenii ce bine a ajuns. Era frumos îmbrăcat, cu cămașă albă, călcată și apretată, șapca nouă cu cozoroc tare, pantaloni din stofă cu dungă fină. Ajuns la cârciumă a salutat pe toată lumea.A dat mâna cu câțiva care au fost în drumul lui, apoi la bar a cerut un rom. Oamenii s-au uitat cu invidie la el. Unul a răbufnit :
-Nu mai e bună țuica Ioane?
-Ba da Marine,dar m-am obișnuit cu romul. Și tovarășul inginer tot rom bea, așa m-am obișnuit și eu. Am stat mult împreună cât am fost la școală. M-a meditat la matematică și fizică. Altfel nu terminam școala.
-Ce bă acum ai făcut și școală? Băi, voi auziți mă, ce spune Ion? Mâine, poimâine auzi că ajunge vre-un ștab.
-Lasă bă să ajungă dacă e deștept. Tu stai ca prostu la colectiv, lucrând pe zile muncă. Cât ai luat mă acum o săptămână, când te-au plătit ăștia pentru primele trei luni, i-a spune:
-Am luat 500 de lei și 4 saci cu porumb. Ce, nu e bine?
-Ba da mă. Ioane tu cât ai luat pe o lună de zile?
-După ce m-am calificat, am început să iau peste 1000 de lei. Sunt nou acum, sper să câștig peste un an ceva mai mult.
-Ai văzut Marine de ce își permite să bea rom?

marți, 23 februarie 2016

Istoria aşa cum a fost. Muncitorul I

         
         În ultima sâmbătă din august a mers acasă. În buzunar avea salariul, cumpărase câte ceva pentru toţi din casă. Stanei şi Sandei le cumpărase 2 cupoane de stambă, ună înflorată, în culori vii pentru fată, iar cealaltă cu imprimeuri în culori mai şterse, pentru nevastă.
La recomandarea inginerului cumpărase pentru toţi copiii câte o carte de citit, potrivită vârstei lor.
Costel şi Gicu s-au ales cu băşti noi bleumarin. Pentru Florin, care ajunsese elev la şcoala profesională, nu cumpărase nimic, pe el urma să-l încalţe şi să-l îmbrace statul. Prin grija partidului, cum spunea maistrul Boboază.
Stana a început să-i povestească cum se lucrează la colectiv.
        -E greu Stană? A întrebat-o Ion blând
  • Nu Ioane, la început a fost, acum râdem, spunem prostii, ne trece timpul uşor. Bărbaţii sunt mai retraşi , ei mai pufnesc, dar încet pentru ei. Când ne mai plângem, că este greu, că ne plătesc puţin, zice aia a Chiriţii din vale : „ aveţi grijă fă ce vorbiţi, că printre noi sunt din alea”, „din care fă? A sărit alta”. „Din alea care vor să fie brigadiere, iar pentru asta spun tot ce vorbiţi voi aici”.
  • Am înţeles, continuă Stana, că este vorba de nevasta lu' Petre a lu'Cucu, ştii că ăştia au intrat la colectiv cu 15 pogoane de pământ, 4 cai, au avut avere mare. Pe Petre l-au pus brigadier la zootehnie, iar Gica, nevastă-sa, tinde să fie brigadieră la cultura mare. Ne descurcăm, sunt zile când câştigăm şi trei zile muncă, sunt şi altele când nu ne facem norma. Nu avem ce face, mergem înainte. Sanda e mare, mă ajută în gospodărie, mulge vaca, o dă la văcar, dă fraţilor ei să mănânce . Eu dimineaţa la 6 trebuie să plec. Au fost zile când l-am luat şi pe Florin la colectiv, face treabă, sunt mulţumită de el. Costel şi Gicu o ajută pe Sanda, ar fi bine să-i cerţi oleacă, o cam supără pe fată, nu ascultă de ea. Să-ţi mai spun ceva? Îl ştii pe Martinescu, ăla de are moara, a fost ridicat într-o noapte, Stana, din instinct a privit în jurul ei, voia să fie sigură că nu o aude nimeni, de o dubă neagră. Nimeni nu mai ştie nimic de el. Se zice, continuă Stana la fel de prudentă, că ar avea pitiţi mulţi cocoşei de aur. Ăştia, aici femeia a făcut un gest din cap arătând spre ăia mari, sunt bine informaţi, l-a turnat unul Neagu de a lucrat ca argat la el în curte. Pe Neagu, pentru isprava asta l-au pus şef de echipă la grădina legumicolă, iar pe Martinescu, din cauza lui Neagu, îl omoară ăia la securitate. O spusei, să nu zici Ioane la nimeni asta, că e moarte de om. Gura mea proastă, cum nu tace ea.
  • Taci femeie, nu te mai văita atâta! Ai grijă să nu vorbeşti cu muierile tale, nu cu mine. Hai să vedem de masă. Adună copiii. Încă ceva, vezi că din toamnă mă înscriu la seral să termin 7 clase. Caută hâria care mi-a dat-o şcoala din sat pentru cele 5 clase absolvite. Adeverinţă, nu ştiu cum îi spune. Vezi, să nu o uit! .Ion a tăcut o vreme, se gândea cum i s-a schimbat soarta. În iarnă a dormit în beciul securităţii din cauza pământului. Acum nici nu mai visa la cai şi pământ. Ciudată e viaţa. Îi mai venea câte un dor ,trecător ,de a pune leagănul pe căruţă, un macat frumos pe leagăn, clopoţeii la gâtul cailor şi să plece prin sat. Tare mândru era pe vremuri, cu pălăria de pluş pe cap, cu ilicul negru şi cămaşa cusută cu arnici, în râuri pe la guler şi manşete. Acum s-a schimbat, a început să se îmbrace ca la oraş. Este muncitor, numai e Ion al Stanei, acum este tovarăşul Ion Irimia, fierar-betonist. Nu s-a calificat, dar urmează. E mândru când, tot la două sâmbete, îi pune banii în poală femeii.
    -Să pregăteşti băiatul, săptămâna viitoare când plec îl iau cu mine, trebuie să înceapă şcoala. Am fost, am văzut căminul unde va fi cazat. Are să fie bine, el să fie cuminte şi să înveţe. Acum dă-mi o cămaşă din cele albe cumpărate de la oraş, vreau să merg în sat să beau o ţuică.
  • Doar să o calc, spuse femeia. Stana a plecat de lângă Ion,a mers în bucătărie, a tras din sobă jarul pe un făraş din fier, apoi l-a pus în maşina de călcat. Din şopron a mai adus câţiva ciocălăi de porumb, a deschis fierul de călcat şi i-a pus peste jar. A luat fierul de mâner şi a început să-l balanseze, pentru a se aprinde ciocălăii. După un timp, a scuipat pe degete şi a încercat talpa fierului. Sfârâitul care s-a auzit, a fost semnul că unealta e încinsă. Cu fierul astfel încins, Stana a călcat cămaşa şi pantalonii bărbatului.
    Ion a ieşit pe poartă, mândru de cămaşa lui albă, bine călcată, cu şapca orăşenească pe cap, cu pantalonii de stofă bleumarin şi pantofii negrii de piele. Cu pasul ţanţoş, a străbătut uliţele prăfuite ale satului până la cârciumă. În cârciumă era zarvă mare, oamenii gustaseră un rachiu şi li se dezlegaseră limbile. Intrarea lui Ion a făcut ca toţi să amuţească.
  • Bună ziua, la toată lumea! Ar fi vrut să dea mâna cu mulţi dintre cei prezenţi în cârciumă. Când a privit mai atent la ei, fiecare era preocupat de altceva. A mers la bar şi a comandat o ţuică. Cu ţoiul în mână s-a tras mai într-o parte.
  • Ce mai faci mă Ion al Stanei? Cel care pusese întrebarea, era un bărbat cam de vârsta lui Ion, în mână avea un bici cu care lovea duşumeaua dată cu motorină, se uita chiorâş la noul intrat în local. Apoi se întorse spre ceilalţi meseni:
  • Î-a uitaţi-vă mă la Ion, e orăşean acu, mă mir că ne-a dat bună ziua. Am auzit pe nevastă-mea că şi Stana a început să meargă cu capul gol. S-au boierit, lucrează la oraş, nu mai stă ca noi toată ziua-n bălegar. Ţăranul continua să-l batjocorească pe bietul Ion.
  • Ce ai mă tu cu omu'? Ţi-a făcut, vreun rău, ţie? Te-a înjurat? A venit şi el să bea o ţuică. Să dea noroc cu noi. Nu poate din cauza lui Mitică al Janei. De ce nu te duci la oraş să lucrezi? Fă-te mă orăşean şi lasă omul în pace! Ia loc Ioane, ce mai este prin târg?
  • Ce să fie nea Niculae, toate bune. Într-o zi m-am dus în obor să casc gura. M-am uitat la preţul porcilor, pe la vite, mi-a atras atenţia atenţia preţul cailor. Era unul, nu am avut noi în sat aşa cal frumos, de curiozitate am întrebat cât costă. Geambaşul s-a uitat la mine, în ochi avea lacrimi , printre suspine a murmurat : „ţi-l dau degeaba, totuşi, dă-mi 10 lei să ai noroc de el”. Am plâns lângă el. Nu-mi trebuia calul. Am discutat cu proprietarul calului de ce îl vinde aşa ieftin. Mi-a răspuns plângând că: odată ieşit cu calul din obor, miliţia îl şi confiscă.
  • Aşa este neică, confirmă şi nea Nicu, tu ai plecat la oraş, nu ai văzut cruzimea cu care au fost omorâţi zeci de cai. Activiştii de la raion au spus că vor aduce tractoare, nu mai au nevoie de cai. Bietele animale, oftă bătrânul, toată viaţa eu am hrănit caii, iar caii m-au hrănit pe mine. Erau pe prundul gârlii cca. 50 de cai care aşteptau să fie omorâţi. Îmi amintesc că era unul negru ca pana corbului, cu o stea albă în frunte. Era un cal, mândru, ţinea capul sus. Ştiam calul, fusese a lui Martinescu. M-am apropiat de el şi l-am mângîiat. Am întrebat călăii aduşi de la abator, ce fac cu ei. Mi-a răspuns unul ţigănos, cu o privire rea. „Le luăm pielea, apoi carnea, o parte o duce la închisori, alta la grădiniile zoo”. Am privit cu milă spre calul cu stea în frunte. Avea lacrimi în ochi, ştia că va muri. Bietele animale!
  • Apoi vă las sănătoşi, le strigă Ion, după ce dăduse de duşcă ţuica din ţoi. A ieşit pe uşă şi a dispărut pe uliţa plină de praf a satului. În urma lui au continuat certurile dintre consumatori, nea Niculae îi ţinea partea:
  • Omul a plecat după o bucată de pâine şi voi ăştia tineri ar trebui să faceţi la fel. Nu să râdeţi de el, aţi văzut copiii lui ce îfrumos sunt îmbrăcaţi şi încălţaţi? Nu ca ai voştri care umblă desculţi şi zdrenţăroşi. Uitaţi-vă la Ion, ăsta care a ieşit pe uşă acum, va ajunge om mare, are stofă în el.
    Va urma.
    Mulţumesc pentru poză: adevarul.ro

luni, 22 februarie 2016

Confesiuni, Prima iubire



Deşi au trecut peste 45 de ani, îmi amintesc perfect acea zi de ianuarie. Era un Soare cu dinţi, razele lui, reflectate de uriaşii nămeţi de zăpadă troeniţi pe marginile trotuarelor din micuţul orăşel de câmpie, îmi îngreunau vederea, mergeam cu ochii mijiţi, fără să fiu prea atent la ce se întâmplă în jur. Trecătorii rari, zgribuliţi, cu gulere ridicate şi mâinile adânc înfipte în buzunarele hainelor, mergeau grăbiţi, fiecare spre destinaţia lui. Eram rupt de realitatea din jur, păşeam visător, pierdut în gânduri fără formă, cu nepăsarea tânărului ce nu cunoaşte grija. Paşii mă purtau, într-un mers legănat fără direcţie stabilită; deşi ger, era plăcut, nu bătea vântul, tinereţea mea era o haină destul de călduroasă, nu-mi păsa de promoroaca ce se strînsese pe sprâncene şi smocul de păr ce ieşea de sub căciula de oaie. Cu mâinile adânc înfipte în buzunarele paltonului din stofă maro, căutam cu privirea pierdută spre nicăieri, spre un orizont abia schiţat în gândul meu, când , în mersul meu orbecăit, am simţit că am lovit pe cineva, m-am oprit, am întors capul spre stânga, să văd cine a fost victima plimbării mele nepăsătoare, atunci am văzut o mesadă cu gulerul ridicat, din care ieşea un ciuf de păr castaniu. Mi-am cerut scuze grăbit, înciudat că m-am trezit la realitate, atunci mesada s-a întors cu faţa spre mine şi dintr-o guriţă mică cu buze cărnoase, roşii, au ajuns la mine câteva cuvinte suave, ce-mi dădeau de înţeles că îmi primea scuzele. Primul impuls a fost să plec, dar acea voce gingaşă m-a determinat să privesc mai atent persoana din faţa mea. O priveam cu nepăsarea tânărului ce se ştie adorat de fete, gulerul din blană artificială al mesadei ascundea o faţă mică, rotundă, cu doi ochii căprui verzi, aflaţi sub nişte sprâncene frumos arcuite, obraji proaspeţi şi rumeni de ger, cu nasul fin şi gura senzuală, era portretul unei fete ce merita admiraţia chiar şi ,a unui înfumurat ca mine. Am simţit nevoia să mă prezint şi am întins mâna spre ea spundu-mi numele, o mână micuţă cu degete lungi şi fine, s-a odihnit pentru câteva clipe în mâna mea. Atingerea a fost electrizantă, am simţit un fior plăcut pe şira spinării, ochii reci şi indiferenţi ce îi aţintisem asupra ei s-au transformat imediat. Locul răceli a fost luat de blândeţe şi dorinţă, inima îmi bătea să spargă pieptul, am vrut să spun ceva, cuvintele nu prindeau glas, bâiguiam neinteligibil, fata stăpână pe situaţie a luat iniţiativa, în câteva cuvinte m-a informat cu tot ce trebuia să ştiu despre o proaspătă cunoştinţă. Într-un târziu am fost în stare să vorbesc coerent şi, privind-o şăgalnic, i-am propus să ne întâlnim. A fost de acord şi am stabilit ora şi ziua când urma să ne vedem, apoi ea a plecat, iar eu am rămas privind cum se depărtează ,cu mersul ei săltat şi uşor legănat.
     Odată ajuns acasă, m-am trîntit în pat îmbrăcat cu gândul la frumoasa Petruţa, ăsta era numele frumoasei accidentate de mine. Cu ochii închişi, încercam să prelungesc filmul întâlniri noastre. Până sâmbăta când urma să ne întâlnim, zilele s-au târât, au mers ca melcul, simţeam că timpul lupta împotriva mea, până la urmă pământul în rotirea lui a adus şi ziua cea mare. M-am trezit de dimineaţă, mi-am făcut toaleta indelung, apoi am călcat pantaloni din stofă englezească şi cămaşa din poplin alb. Pe la ora două îmbrăcat si cu mânuşi din piele neagra în mâini, am păşit afară în plină iarnă. Ningea, un vânt uşor, plăcut, făcea ca fulgii de zăpadă să se prindă în hore sălbatice, dansând şi plutind într-o dezordine perfectă , se aşterneau lin, aproape şovăind, peste zăpada depusă cu câteva zile în urmă. Urmăream cu bucurie jocul fulgilor de nea, mă consideram un tovărăş de joacă al lor, alergam cu ei, săream în sus să prind câte unul, temperatura rece a tovarăşilor de joacă mă incitau. Tot jucându-mă, am ajuns la locul întâlnirii, fata nu venise, am început să mă plimb prin faţa cinematografului gândidu-mă la ea. Cineva ma prins uşor de mâna, era o strânsoare blândă, dar fermă, am întors capul şi am văzut-o. Mă privea cu ochii ei blânzi, puţin umezi, aveau mai mult reflexe căprui, curiozitate şi un pic de timiditate se citeau în ei. I-am prins mâinile într-un gest de ocrotire a degetelor îngheţate, apoi uşor am tras-o spre mine, simţeam parfumul femeii tinere, am cuprins-o în braţe pentru ai transmite din căldura trupului meu, părul castaniu îmi gâdila obrajii, era plăcut, era minunată clipa ce o trăiam, aş fi vrut să se prelungească peste timp, doream să o imortalizez, să rămână pentru veşnicie acolo, în braţele mele.
Am intrat în sala de cinema, era cald, am scos hainele groase, apoi cu ele în braţe, ne-am aşezat pe scaune. După jurnalul în care erau arătate măreţele realizări ale PCR, a început filmul, priveam cu coada ochilor la fata din dreapta mea, nu era atentă la film, privea pierdută undeva spre ecran, fără să-l vadă. Am desprins mâna de pe cotiera scaunului, apoi uşor, şovăielnic, am început o incursiune pe sub mesada din braţele ei, mâna mea s-a atins de a ei, palma s-a desfăcut tremurând ,primind cu bucurie mâna mea mare în palma ei mică, pentru a acoperi întreaga palmă bărbătească a adus şi cealaltă mână. Simţeam căldura palmelor ei cum îmi încălzeşte tot corpul, dintr-o dată filmul numai prezenta interes, fiinţa caldă de lângă mine m-a captat cu totul. Am încercat să mişc mâna ce era prizonieră între palmele ei, strânsoarea a dispărut, mâna mea eliberată a început să exploreze cu pipăieli prin întunericul de sub mesadă, am găsit pulpa caldă a unui picior fremătând, m-am plimbat de-a lungul lui. Pantalonul pană din stofă, oprea posibilitatea de a simţi pielea catifelată, am plimbat mâna de la genunchiul rotund până la coapse, odată ajuns aici, o tresărire puternică a fetei a făcut să-mi trag puţin mâna, ca apoi să revin cu mai multă îndrăzneală, mâna ei a prins-o blând pe a mea, oprind astfel posibilitatea de a explora mai mult decât dorea ea. Filmul s-a terminat în acest joc mutesc, dar plin de înţelesuri. După film am mers la o cofetărie, cât am mâncat o prăjitură am putut-o privi în voie. Era o fată subţire, fără a fi slabă, pluovărul negru pe gât, acoperea sânii tari, cu sfârcuri obraznici ce împingeau în pluovăr  parcă pentru aş face loc să iasă la lumină. Mijlocul era subţire, deasupra unor coapse rotunde şi împlinite. Priveam la faţa ei, obrajii roşii, tari şi sănătoşi, buzele senzuale se mişcau cu eleganţă atunci când şopteau cuvintele, pe care le sorbeam precum zeii nectarul. Am vorbit banalităţi, cine suntem, ce suntem, de unde suntem. Aşa am aflat că este în ultimul an la liceu, de loc era din Galbenu, Brăila, era orfană de tată, dealtfel a fost ultima dată când am mai discutat despre tatăl ei.
     Zilele treceau, întâlnirile noastre deveneau tot mai dese, deşi exista atracţia carnală, comportamentul ei şi dragostea ce o purtam pentru ea, a făcut ca niciodată să nu am un comportament indecent faţă de ea.
O iubeam, aşa cum iubeam să mă trezesc în fiecare dimineaţă, era totul pentru mine, un măr dacă aveam aşteptam să mă întâlnesc cu ea pentru a-l mânca amândoi. Eram doi într-unul, nu puteam trăi fără să o văd, alergam în fiecare seară pe jos, deşi distanţa era măricică,  până la internatul ei, numai să o văd pentru o clipă. Ea de sus din camera  îmi arunca pe fereastră un bileţel, pe care îl luam aproape ritualic, îl băgam în buzunar, apoi ajuns acasă îl filam ca pe un loz în plic, citeam câte un cuvânt, mă opream, nu vroiam să se termine biletul de citit, citeam fiecare cuvânt cu pauză, abia după ce citeam toate cuvintele încercam să le pun în ordine pentru a înţelege ce îmi scria. A fost o poveste de dragoste pură, care a durat încă un an după terminarea liceului, apoi viaţa ne-a despărţit. A fost o iubire ce poate oricând să rivalizeze cu marile iubiri din poveşti, a fost o iubire adevărată, cu mii de fluturi în stomac, o iubire a spiritului, a curăţeniei trupeşti, o iubire care divinizează, care ridică pe om deasupra condiţiei umane. O iubire ce poate oricând da definiţii de cum se poate trăi fără să mănânci şi să dormi, numai bucurându-te că a doua zi o vezi pe Ea, pe femeia pentru care trăieşti, pe femeia prin care trăieşti, femeia de care eşti legat prin firele nevăzute ale iubiri ancestrale.
      Asemenea iubire o reţii toată viaţa, trecerea timpului nu estompează nimic din puterea ei, te face să tresari de fiecare dată când te gândeşti la ea. Acum, după trecerea atâtor ani, mi-aş dori să ştiu că este sănătoasă, că viaţa nu a vitregit-o şi că are asigurată o bătrâneţe liniştită.
       Nu cred aş dori să o văd, cred că îmi doresc să o port în gând aşa cum o ştiu.
Mulţumesc pentru poză: naţionaltv .ro

duminică, 21 februarie 2016

Istoria aşa cum a fost. Ţăranul -muncitor III

      
     Viaţa lui Ion se schimbase. Inginerul, şeful şantierului, îl aprecia, văzuse în el un om cu bun simţ, chiar dacă nu avea şcoală multă învăţase ce este acela respect. Respectul pentru cineva mai în vârstă, pentru cineva mai învăţat de cât el şi respectul pentru şefi. Cu un singur lucru nu se obişnuise Ion, cu nedreptatea. Trecuseră aproape 6 luni de când lucra pe şantier, numărul muncitorilor crescuse, erau mai mulţi de 100, fusese turnată uriaşa fundaţie a viitoarei uzine. Ion lucra cu o echipă de fierari betonişti, făcea ce i se spunea. Era atent, voia să fure meseria, să ajungă mai repede meseriaş, nu-i plăcea rolul de ucenic, în schimb ştia că orice început e greu.
Într-una din zile inginerul l-a chemat în birou. S-a prezentat să vadă ce mustrare îi va face, altfel de ce să-l fi chemat? Cu inima strânsă a bătut la uşă, din baracă s-a auzit un „intră”.
      -M-aţi chemat tovarăşe inginer?
      -Da Ioane, văd că eşti destoinic, din toamnă te rog să te înscrii la seral să termini 7 clase. Apoi vom mai vedea. Ai înţeles?
      -Unde să mai merg, păcatele mele, la vârsta mea să fac şcoală?
      -Câţi ani ai băiete?
       -37
  • Şi ce, eşti bătrân? Dacă eşti bun la carte, poţi face şi doi ani într-unul. Partidul are nevoie de oameni pregătiţi, vei merge la şcoală. Ne-am înţeles?
  • Da tovarăşe inginer, aşa voi face.
    Ion a ieşit din biroul inginerului, mergea îngândurat spre locul lui de muncă, un glas ca o poruncă a auzit de undeva din dreapta lui. S-a întors să vadă ce se întâmplă. Un maistru ţipa la un muncitor care era cocoşat sub greutatea unei grinzi grele. Muncitorul era slăbuţ, se vedea că greutatea pe care o avea în spate, era cu mult peste ce puterile lui.
  • Să aduci grinda acolo unde va fi hala 2. Ai înţeles?
  • Dar, nu o pot aduce, este prea grea, vă rog să-mi trimiteţi încă un om.
  • Ba ai să o duci singur, să te învăţ eu minte, să mai fi obraznic cu mine.
  • Nu am fost obraznic, am spus doar, că nu poate un singur om, să ducă o bară de fier grea de peste 80 de kg.
  • Nu te mai jeli, pune mâna şi cară bara. Şi altă dată să-ţi intre minţile-n cap şi să nu te mai pui cu maistrul Boboază. Bă, eu sunt secretarul de partid aici pe şantier. Pe mine m-a pus partidul să conduc şantierul, inginerul e tehnic. Şeful sunt eu. Maistrul vorbea cu glas autoritar de stăpân.
  • Stai că te ajut eu băiete. Ion a venit la muncitorul care era cu bara în spate, a apucat de un capăt, apoi s-a adresat maistrului:
  • Ducem amândoi bara tovarăşe maistru, nu-l mai certaţi, îl ajut eu.
  • Tu cine eşti mă, de te bagi? Te-am chemat eu? Vezi-ţi de treburile tale. Pleacă şi lasă-l pe el să care bara, aşa poate îi vine mintea la cap. Tu întinde-o la locul tău. Dă-i drumul, ce mai aştepţi. Maistrul fierbea, nu îi plăcea că un „nimeni”,  se băgase în treburile lui.
  • Nu plec, hai mă să mergem, să ducem nenorocita asta de bară. Ion era hotărât, să-l ajute pe băiat.
  • Cum te cheamă măi ăsta ? Secretarul de partid era furios că un muncitor oarecare, se împotrivise lui, omul trimis de raion, să coordoneze şantierul.
  • Ion Irimia, sunt în echipa fierarilor-betonişti.
  • Astăzi vei avea 3 ore tăiate, în loc să fii la locul tău de muncă, umbli prin şantier.
  • Nu aveţi dreptul să-mi tăiaţi din ore, am fost chemat la tovarăşul inginer.
  • Şi ce dacă, tot îţi voi tăia orele. Aici eu sunt stăpân, să nu uiţi asta. Aţi înţeles mă? Ţipătul maistrului s-a auzit până departe.
  • Pe tine Ioane te voi ţine minte, ai grijă. Acum luaţi bara amândoi şi duceţi-o unde trebuie.Cei doi au plecat cu greutatea în spate. Maistrul a rămas pe loc, uitându-se după ei şi muşcându-şi buzele din cauza lui Ion care, îl înfruntase de faţă cu muncitorul. Nu înţelegea cum un ţăran îi contestase autoritatea. În faţa lui tremura inginerul, el era forţa, era omul partidului, activistul de la raion trimis să facă ordine pe un şantier în organizare. S-a găsit un ţărănoi să-l pună pe el la punct?
  • Tovarăşe inginer, astăzi un muncitor de la fierari betonişti mi-a contestat un ordin, pot spune că a fost la un pas să facă o instigare. Maistrul îl punea în temă pe inginer cu cele întâmplate. Încă spumega de mânie.
  • Cum s-a întâmplat tovarăşe Boboază. Glasul inginerului era calm şi sceptic.
  • Păi îi ordonasem lui Asaftei de la dulgheri, îl ştiţi ăla slăbuţ, să aducă o bară de profil „U”, acesta a comentat pe motiv că era grea şi nu putea, să o aducă singur. Mi s-a părut a fi un gest de nesupunere faţă de directivele partidului. I-am ordonat să ia bara şi să o ducă la dulgheri. El nu voia, se plângea că este grea şi să-i mai aduc un om. Eu ţineam ca o sarcină dată de partid, să fie executată. Tocmai în acel timp a ajuns şi Ion Irimia, fără să-mi ceară voie, s-a dus la Asaftei, a luat de la un capăt al barei şi au pornit spre dulgheri. Ce părere aveţi? Propun să-i tăiem 3 ore lui Irimia şi să-i dăm o mustrare administrativă.
  • Tovarăşe Boboază, eu cred că Irimia ar trebui premiat, a dat dovadă de respect şi colegialitate faţă de tovarăşii de muncă. Putea foarte bine, să treacă, fără să ajute, doar că el a văzut că un coleg din şantier, pe care probabil nici nu-l cunoştea, nu putea rezolva o sarcină trasată. Fără să stea pe gânduri a sărit în ajutorul omului aflat pentru moment în impas.
  • Cum tovarăşe inginer, dumneata iei apărarea unui instigator? Unuia care nu a socotit un ordin trasat de partid? Boboază avea spume la gură, tuna şi fulgera.
  • Care partid tovarăşul Boboază, unde vezi dumneata partidul? Vorbele inginerului erau calme, dar tăioase ca un brici.
  • Eu sunt partidul, tovarăşe inginer. Ai înţeles? Palma grea a căzut năprasnic asupra mesei, călimara, din cauza loviturii, s-a răsturnat., cerneala s-a întins pe toată masa, secretarul de partid îşi pierduse raţiunea.
  • Boboază, te rog să părăseşti biroul şi să nu mai vii la mine până nu te calmezi. Ai înţeles? Cu mâna întinsă i-a arătat ieşirea din baracă. Boboază a ieşit trântind uşa. Ai să mai auzi de mine, a strigat maistrul.
    Ion l-a ajutat pe Asaftei să care bara până la dulgherii de la hala 2. Băiatul i-a mulţumit, apoi Ion a plecat în treaba lui. Pe drum se gândea la maistrul Boboază. Auzise de el. În general muncitorii îl înjurau pe ascuns. Se zvonea că ar fi fost omul securităţii. Ăsta era şi motivul pentru care fusese trimis de partid pe şantier. Oamenii trebuiau supravegheaţi. În rândul partidului, dar şi societate existau elemente reacţionare. Acestea trebuiau eliminate cu orice preţ. Nu a înţeles Ion, cum era cu sarcina de partid. Cum adică? Eu sunt secretar de partid şi spun unuia :”bă tu ridică greutatea asta de 100 de kg. şi du-o până în locul cutare”, celălalt, pe bună dreptate reacţionează:”nu pot tovarăşe secretar de partid, e mult prea grea”, „nu contează mă, e sarcină de partid”. Asta nu înţelegea Ion, dacă era sarcină trasată de PMR (Partidul Muncitoresc Român), ţi se dubla puterea? Îţi mai creştea un spate?. Va trebui, să stea de vorbă cu inginerul, numai el îl poate lămuri.
    Va urma
    Mulţumesc pentru poză iasromania.wordpress

joi, 18 februarie 2016

Istoria aşa cum a fost. Ţăranul-muncitor II

         
      A intrat în curtea căminului. Era o clădire cu un etaj cu ornamente pe faţa exterioară. Se intra în clădire pe o uşă dublă de stejar, vopsită maro-roşiatic, într-un living mare, din acest living se intra în baie şi în bucătărie, mai era o cămăruţă pentru administrator, iar noaptea era folosită de paznic. Tot din living pornea scara care urca în spirală la etaj. Uşa s-a deschis cu un scârţîit enervant, Ion a pătruns în incintă. Se uita cu admiraţie la uşile frumoase din lemn bine fasonat, la lambriurile de pe pereţi. Cel mai mult îl fascinase uriaşul candelabru cu ciucuri din cristal ce atârna din înaltul tavan. Era bine ancorat cu lanţuri mascate. Între parter şi etaj nu exista tavan. Camerele de la etaj aveau întrarea de pe coridorul circular. Coridorul la rândul lui era protejat spre partea exterioară de o balustradă din  scândură sculptată înaltă de un metru. Clădirea fusese a unui bancher şi confiscată de stat pentru folosul oamenilor muncii. Din spate s-a auzit o voce:
       -Această clădire a aparţinul unuia Leibovici, care a avut banca agricolă. În '48 i-a fost confiscată banca, clădirea asta, plus alte trei blocuri. Casa cât o vezi de mare, în ea locuia un singur om şi menajera lui. Prin grija partidului, acum, aici locuiesc peste 60 de oameni. Eşti trimis de la „braţele de muncă”, se vede că vii direct de la coarnele plugului, dă-mi repartizarea. Ion îi întinse administratorului hârtia dată de funcţioanara de la ghişeu. După ce s-a uitat în hârtie, i-a notat numele într-un registru, cu ochii în hârţoage a mormăit:
La etaj, camera 6, vezi că mai sunt încă 5 oameni. Nu ai voie să aduci femei, dacă vine nevastă-ta vreodată, îmi spui mie. Apa caldă este de la 4 după amiaza până noaptea la 12.
Camera nu se încuie, ai un dulap în care să îţi pui hainele. Uşa de la intrare este tot timpul păzită. Încă ceva, dacă vii băut să nu faci scandal. Acum mergi şi te odihneşte.
Ion a urcat pe scări a căutat pe hol camera cu numărul 6. A bătut în uşă, din interior s-a auzit un mormăit ce putea fi asemănat cu o invitaţie de a intra în cameră. A deschis uşa şi a întrat în camera care urma să-i fie locuinţă. În cameră erau două rânduri de paturi suprapuse. Fiecare pat avea cearceaf de pat şi o pătură cazonă cu cearceaf pentru învelit. Paturile erau aşezate trei paturi pe un perete, trei paturi pe celălalt perete, astfel încât capetele lor erau perpendiculare pe un culoar care le despărţea. Pe acest culoar se putea ajunge de la uşă la ferestra mare care era pe peretele opus uşii.
A privit la oamenii care erau lungiţi în pat, unii dormeau alţii vorbeau între ei. La intrarea bărbatului, ceilalţi au tăcut.
        -Bună ziua! Ion şi-a luat pălăria de pe cap şi a făcut doi paşi spre interiorul camerei.
        -Intră cu curaj. Un bărbat scheletic, îmbrăcat numai într-o cămaşă albă, cu mustaţa răsucită şi ochii mici pătrunzători, îi arătă cu mâna camera.
       -Intră, nu te sfii, toţi suntem la fel, egali, nu avem stăpâni. Ion ciuli urechile, vorba ăstuia nu-i mirosea a bine. Merse câţiva paşi până în dreptul mesei aşezate între paturi sub fereastră. Trei scaune erau în jurul mesei. Se orientă la paturi şi îşi alese unul la „etaj”. Se considera tânăr, poate venea cineva mai în vârstă şi avea nevoie de patul de jos. A dezbrăcat haina, a pus-o pe pat. Cu traista-n mână a mers la masă . A scos brânza, cocoacea şi ceapa şi a început să mănânce. Unul pe care nu-l vedea, era lungit în patul de sus îl întreabă :
      -O ţuică nu bei?
  • Nu beau, că n-am, răspunse Ion
  • Dacă ai avea, ai bea? Întrebarea suna provocator.
  • Sigur că da, că doar nu sunt pocăit.
  • Uite ia sticla asta. De undeva de sus, o mână îi întinse o sticlă de un litru pe jumătate plină cu ţuică. Ion a luat sticla, i-a scos dopul, a dat cu podul palmei pe gura sticlei.
  • Noroc atunci, să auzim numai de bine! Ion trase un gât zdravăn din licoare, se scutură de parcă trecuse moartea pe lângă el, şterse gâtul sticlei, îi puse dopul, apoi o înapoie mâinii, care s-a grăbit să o ia.
  • Cum te cheamă?
  • Ion al Stanei îmi zice în sat, după nevastă, aşa se numeşte ea, Stana, dar la catalog îmi spune Irimia. Ţie cum îţi spune? Şi dă-te mai la margine să te văd şi eu.
  • Lupu Vasile, nu sunt rudă cu ăla de a fost vodă. Sunt moldovean din Dorohoi. Iată-mă! Bărbatul care stătuse ascuns până atunci, îşi arătă faţa. Era brunet, cu ochii negri, sprâncene stufoase, un păr ciufulit ca pana corbului
  • Eşti membru de partid. Întrebarea a venit de la Gheorghe, cel care l-a întâmpinat când a venit.
  • Nu sunt, sunt simpatizant. La noi în sat nu sunt mulţi membri de partid. Acum voiau să mă facă candidat.
  • Da, la colectiv te-ai înscris? Gheorghe a continuat interogatoriul.
  • M-am înscris. La început nu am vrut, dar am fost într-o şcoală cu profesori foarte bine pregătiţi, în 30 de zile mă convinseseră. Aşa că am semnat cererea chiar acolo în „clasă”.
  • Unde e domle şcoala asta?
  • Să fiu sincer, habar nu am, e secretă.
  • Cum bre e secretă? Gheorghe insista să smulgă o precizare din partea lui Ion
  • Lasă mă omul în pace, ce tot îl întrebi. Ce eşti de la miliţie? Dintr-un alt pat vorbise un flăcău la vreo douăzeci şi trei de ani, cu o faţă smeadă şi o mustăcioară mică. Avea o faţă rotundă cu ochii verzi neliniştiţi, cu pleoapele care clipeau continuu.
  • Salut nea Ioane, eu sunt Andrei, nu-l băga în seamă pe Gheorghe. E băiat bun, dar prea curios.
  • Măi băieţi, eu sunt de la coarnele plugului, nu ştiu cum merg treburile. Ştiu un singur lucru, vreau să muncesc. Pentru asta am venit aici. V-am spus cum mă numesc, cine sunt şi de ce sunt aici. Mâine merg să-mi fac fişa medicală.
  • Merg eu cu matale, că nu ştii pe unde să umbli. Şi pe mine m-a ajutat Vasile când am venit.
  • Bine Andrei, acum vreau să mă odihnesc, sunt obosit. Ion îşi strînse cu grijă restul de cocoace şi fărâma de brânză le puse în traisă, iar traista a agăţat-o de pat.
    A dormit buştean, era mulţumit de modul în care decurseseră lucrurile. Încă era supărat că îşi pierduse averea. Avea încredere în steaua lui. Va lupta şi va câştiga, nu va fi greu, dar învăţase că nimic în viaţă nu este uşor.
    Dimineaţa s-a trezit, s-a îmbrăcat, apoi a vrut să mănânce.
  • Nea Ioane, nu mânca, trebuie să îţi ia sânge. Mergi nemâncat. Ia cu mata hârtiile de la Oficiu, ne trebuie la Policlinică. Pe drum au discutat despre una, alta. La un moment dat Andrei zice:
  • Ai grijă ce vorbeşti cu Gheorghe, pune multe întrebări, nu ştiu ceva precis, dar e bine să fi atent. Sunt multe urechi şi ochi peste tot, pe unde mergem. Nimic împotriva puterii nu trebuie să spui, mai ales împotriva partidului. În rest putem discuta orice. Au stat cca. 3 ore la policlinică, până când Ion a fost la toate cabinetele medicale.
    A doua zi a revenit singur, a luat rezultatul la sânge, apoi, cu toate actele completate a mers la medicul şef al policlinicii. În baza celor scrise de doctori în fişa medicală Medicul şef a conchis : Apt pentru meseria de fierar betonist.
  • Tinere, succes! Eşti sănătos tun. Mergi la Oficiu cu hîrtia asta. Eşti bun pentru angajare.
    Bucuros Ion a luat hârtia şi a mers la ghişeul „Braţelor de muncă”.
    Funcţionara cum l-a văzut l-a întrebat :
  • Gata? Începi munca?
  • Chiar de acum, dacă se poate.
    Bine, uite adresa, e la marginea oraşului. Încă nu s-au început lucrările. În câteva zile probabil că se vor demara primele săpături. Eu îţi doresc succes! Te văd om dintr-o bucată, vei ajunge departe.
    De la oficiul Braţelor de Muncă Ion a plecat direct acolo, unde urma să lucreze începând de mâine. A găsit cu greu locul. Un teren viran plin de bălării, într-o margine o baracă încropită în grabă, ceva mai ferit se vedea cabina unei latrine. A mers la baracă, a bătut în uşă.
  • Intră s-a auzit un glas autoritar. Ion a intrat în baracă. O masă, simplă, pe ea era întinsă o mare planşă, aplecat ,un bărbat studia desenele.
  • Ce vânt te aduce? Fără să ridice capul din schiţele pe care le studia, omul a continuat:
  • Spune repede, că am treabă.
  • Păi am fost repartizat să lucrez aici, am hârtia de la Braţele de Muncă. Ion stătea cu pălăria în mână, aşteptând un răspuns.
  • Spune băiete aşa, bărbatul ridică privirea de pe schiţe, îşi luă ochelarii de la ochi, apoi privi cu interes pe omul care stătea, în picioare, lângă uşă. Dădu mulţumit din cap la vederea viitorului salariat.
  • Îmi placi, vom face treabă bună împreună. Sunt inginerul Popescu şeful acestui şantier. În curând vom da drumul la lucrări. Şti să scrii?
  • Da, ştiu.
  • Stai pe scaun şi copiază tabelele astea. Apoi poţi pleca. Ne întâlnim mâine la ora şapte.
  • Tovarăşe inginer, mâine este sâmbătă, mă puteţi lăsa să merg acasă?. Nu ştie familia nimic de mine. Pun lucrurile în ordine, duminică seara plec de acasă, iar luni dimineaţa voi fi la ora şapte aici. Inginerul s-a uitat atent la omul din faţa lui. Figura serioasă a lui Ion l-a îndreptăţit pe acesta să încuvinţeze cererea solicitată.
  • Bine măi, termină treaba, apoi eşti liber până luni.
    Ion a terminat repede lucrul. A plecat de la serviciu, a trecut pe la cămin, apoi direct acasă.
    Se înserase bine când a ajuns sat. Familia s-a bucurat când l-a văzut. Gicu a început să plângă.
  • Pot să vă spun că m-am angajat. Nu ştiu câţi bani voi câştiga, vom vedea.
  • Aţi mâncat? Pune femeie masa. Sanda, bucuroasă că venise tată-su, zbura prin casă, a pus masa şi a adus mâncare.
  • Hai tată şi mănâncă, eşti obosit de pe drum. Ion s-a apropiat de fată, a pupat-o pe frunte, apoi s-a aşezat la masă.
    Liberul lui a trecut repede. Duminică după ce mâncaseră , se pregătea de plecare.
  • Florine, ai grijă de toţi, de acum eşti bărbat în casă. Sanda, tu ajut-o pe mamă-ta. Costele să-i asculţi pe Florin şi pe mama. Tu, prâzlea, mai potoleşte-te cu prostiile. M-aţi înţeles? Ne vedem sâmbătă seara. Să fiţi cuminţi. Femeie hai cu mine câţiva paşi. Ion şi-a ridicat sarsanaua în care nevasta îi pusese fasole, prune afumate, ceapă şi vreo doi morcovi, grijulie, a pus şi o bucată de brânză. Cu sarsanaua în spate şi femeia lângă el Ion mergea spre marginea satului
  • Stana, stai liniştită, va fi bine, când voi veni sâmbăta viitoare am să aduc ceva bani, să aveţi cu ce să trăiţi. Nu cred că voi câştiga prea mult, dar orice început e greu.
  • Mergi cu bine! Dumnezeu să te apere şi să te Binecuvânteze!
    A doua zi, odihnit şi plin de speranţă, s-a prezentat la serviciul. Încă nu era ora şapte când Ion a ajuns pe şantier. Baraca era încuiată. După vreo oră  două camioane tip „Molotov”încărcate cu materiale au intrat pe terenul viran. Dintr-o maşină a coborât inginerul Popescu şi încă un bărbat, iar din cealaltă alţi doi bărbaţi.
  • Gata Ioane, ai sosit? Inginerul a dat mâna cu Ion, apoi a continuat
  • Vezi că am mai adus trei oameni. Descărcaţi materialele şi aşezaţile aici, ne vor trebui pentru cofraje. După ce termini să vii la mine.
    Au descărcat repede maşinile, cei trei oameni care l-au ajutat au plecat împreună cu camioanele. Ion a mers la baraca inginerului.
  • Gata tovarăşe inginer.
  • Bine, ia aparatele de topografie să mergem să facem măsurătorile.
    Zilele au trecut repede, spre sfârşitul săptămânii au mai fost angajaţi încă 10 oameni. Împreună cu inginerul măsuraseră terenul, bătuseră ţăruşi, acum urma să se sape şanţurile.
  • Ioane azi e sâmbătă, zise inginerul, pe la ora 2 poţi să laşi lucrul şi să pleci acasă, ai drum lung de mers. Dealtfel meriţi să-ţi dau drumul mai devreme, în fiecare zi ai lucrat până s-a înnoptat. Ai nevoie de bani?
  • Da tovarăşe inginer.
  • Uite mă 150 de lei , îţi ajung?
  • Sunt suficienţi. Ion nu mai văzuse de mult timp atâţia bani în mână.
  • Ne vedem luni, începem săpăturile. Aveţi grijă să nu veniţi mahmuri de băutură.
  • Ioane, ce părere ai tu despre partidul nostru? Ai citit ceva despre năzuinţele lui? Despre directivele lui?
  • Nu, tovarăşe inginer, eu sunt un ţăran prost de la coarnele plugului, abia ce nimerii printre domnii din oraş.
  • Află Ioane, că nu mai avem domni. Acum toţi suntem tovarăşi. Şi toţi, auzi tu, vocea inginerului devenise aspră, trebuie să executăm ce ordonă partidul. Partidul Muncitoresc Român ne este far luminos, călăuză de necontestat spre socialism şi chiar spre comunism. Pentru asta trebuie, să ne supunem orbeşte, directivelor venite de la luminaţii noştri conducători. Tu nu trebuie să gândeşti, tu trebuie să execuţi ce îţi spun eu, pentru că şi eu la rândul meu, am fost instruit şi învăţat de marii noştri activişti de partid. Ai înţeles Ioane?
  • Am înţeles şi nu prea. Cred că am prins şpilul, eu muncesc, nu gândesc. Poate cu timpul voi pricepe mai multe.
  • Bine băiete, acum la treabă. Termină ce ai de făcut, apoi mergi liniştit acasă.
    Au trecut trei luni de când era pe şantier. Acasă familia o ducea bine. Banii câştigaţi de Ion nu erau mulţi, dar pentru o familie la ţară erau suficienţi. Stana chiar reuşise să pitească câţiva lei în chichiţa lăzi de zestre. Florin se pregătea să dea examen la şcoala profesională, voia să fie sudor. Copiii toţi erau, îmbrăcaţi şi încălţaţi. Se observa o schimbare majoră, faţă de celelalte familii din sat.
    Muierile pe marginea şanţului îl bârfeau pe Ion, că nu doarme noapte de noapte cu muierea lui şi vine la o săptămână acasă că de, zicea una:
  • Stana e femeie tânără. Are şi ea nevoie să mai vorbească cu cineva. Spunea Gheorghiţa, aia a Mariei din vale, că a auzit noaptea câinii lătrând în grădina Stanei, iar o umbră de bărbat s-ar fi furişat prin grădină în şopronul ei. Eu nu am crezut-o, dar mai ştii?
  • Lăsaţi fa femeia în pace, ce aveţi cu ea? Stana e cuminte, are copiii mari, îi mai arde ei de sărit pârleazul? O vecină îi lua apărarea, apoi tot ea continuă. Şi dacă ar fi aşa, ce ar fi singura? Câte n-am văzut la viaţa mea, da eu îmi văd de-ale mele. Nu mă interesează ce face Florea lu' Roşcovanu noaptea pe islaz cu Vasile Giurubete. Poate păzeau gâştele. Treaba lor.
    Va urma!
    Mulţumesc pentru poză : cimec.ro

miercuri, 17 februarie 2016

Istoria aşa cum a fost. Ţăranul-muncitor.

       
     A ajuns acasă târziu în noapte. A deschis portiţa uşor. Câinele a început să latre. A mers la el şi l-a mângâiat, Ursu, aşa se numea câinele, s-a liniştit. Îi fusese dor de câine, era prietenul lui. S-a îndreptat spre casă. A urcat cele două trepte de lemn, a deschis portiţa de la prispă, apoi s-a apropiat de geam. A bătut uşor cu degetul. Din casă s-a auzit mişcare.
      -Cine este?
  • Eu sunt Stană, dă-mi drumul în casă.
    Femeia s-a repezit la uşă şi a dat drumul bărbatului în casă. Când l-a văzut şi-a pus mâna la gură şi a început să plângă.
  • Ho, muiere nu mai plânge, că doar am venit acasă. Ai grijă, că sperii copiii.
  • Unde ai fost măi omule, am întrebat pe primar, pe miliţian, nimeni nu ştia unde eşti.
  • Ei, am fost într-o şcoală, m-a învăţat partidul cum e cu colectivul.
  • Şi e bine? Stana se uita nedumerită la bărbat.
  • Păi cum să-ţi spun eu. Dacă nu te înscrii la colectiv, te chinui pe pat străin. Iar dacă te înscri, te chinui în patul tău. Cam asta am învăţat eu. Ion vorbea în glumă.
  • Ia zi, ce facem, ne înscriem la colectiv?
  • Păi deja m-am înscris, mâine probabil că vor veni să ia caii şi uneltele. Nu ţi-am spus că am făcut şcoală. Au ăştia nişte oamenii foarte pregătiţi. Într-o lună m-au convins să le dau pământul şi tot ce am pe degeaba. Hai să ne culcăm, vom mai vorbi şi mâine. A doua zi Ion s-a sculat, s-a spălat, apoi s-a bărbierit. Femeia se uita la el fără să înţeleagă. De când se luaseră amândoi, el se bărbierea numai sâmbăta. Nu l-a întrebat nimic. I-a dat schimburi curate. Băiatul cel mare s-a trezit, a privit bucuros spre tatăl său.
  • Ai venit tată?
  • Da, băiete. Scoală femeie şi pe ceilalţi copii şi hai la masă. Du-te şi scoate o bucată de muşchi din cazan, să mâncăm cu copiii.
  • Azi e miercuri omule, îl atenţionă femeia.
  • Lasă femeie, o mai închide şi Dumnezeu ochii. Tu fă aşa, cum am zis.
    Se aşezară toţii în jurul mesei rotunde. Sanda, o ajuta pe mamă-sa să pună masa. Ion privea cu drag copiii din jurul mesei. Florin avea 14 ani, urma să termine 7 clase. Îl va îndemna spre o şcoală profesională. Lucratul pământului nu mai avea viitor. Îl mângâie în gând, era tuns zero, cu ochii mari căprui şi sprâncene faraonice. Era un băiat isteţ şi îndemânatic.
    Sanda, era singură lui fată. Avea 12 ani. Era înaltă, subţirică, părul şaten împletit în două codiţe, fruntea inteligentă. Ochii ei mari căprui verzi îi dădeau o frumuseţe aparte. Costel, cel de-al treilea copil avea 10 ani, era subţirel cu ochii migdalaţi şi nasul cârn. Gicu, prâslea, avea 4 ani, era un copil neastâmpărat şi isteţ.
  • Nu mănânci Ioane? Nevasta l-a trezit din visul lui. O privi surprins, o vedea după mult timp. Se însurase cu ea din dragoste. Nu fusese bogată. Fusese frumoasă, încă se păstrau urme din frumuseţea de altădată. Era înaltă, cu bărul şaten, bogat, împletit în două cozi groase strânse în coc. Ochii mari, căprui -verzi, îi scoteau în evidenţă faţa ovală.
  • Mănânc femeie, mă uitam la copii, s-au făcut mari. Care sunteţi la şcoală de dimineaţă?
    Costel a ridicat mâna, numai el învăţa dimineaţa. Merg la vite să le pun mâncare. Tu pleacă la şcoală că e timpul, iar voi doi puneţi mâna şi învăţaţi.
    După ce a terminat treburile din obor, a intrat în casă.
  • Măi femeie, dă-mi nişte gologani să-mi iau tutun, poate beau şi o ţuică. Vreau să văd ce mai este prin sat. Cu banii în buzunar Ion a plecat spre „bufet”, era cătrănit rău în sufletul lui. Nu a vrut să arate femeii. Simţea că nu are aer. Era un nimeni, fără pământ, fără caii şi căruţa lui. Cedase, durerea şi chinul la care fusese supus 30 de zile, îl speriase. Voia mult să-şi vadă copiii crescând. A cedat pământul în schimbul dragostei de odrasle. Trebuia să lupte. Nu putea lupta decât fiind liber, chiar dacă îşi pierduse pământul. Dă-l naibi. Va pleca la oraş să-şi ia serviciu. A auzit că angajează la calea ferată. Nu-i era frică de muncă.
    A intrat în bufet, deşi destul de dimineaţă, erau câţiva bărbaţii la mese. La vederea lui oamenii au început să-şi dea coate.
  • Unde ai fost mă Ioane al Stanei? Aşa-i zicea lumea, după numele nevestei. Întrebarea era pusă de un bărbat înalt, cu o mustaţă pe oală.
  • Am fost plecat la un prieten din armată. Am mai stat de vorbă. E băiat deştept, atât de deştept că m-a convins să mă înscriu la colectiv.
  • Păi nu ziceai tu, că nu te înscrii? Te-ai înmuiat Ioane, te-ai înmuiat.
  • Nu m-am înmuiat moşule, am fost convins. Cică şi la ruşi e colectiv şi o duc bine. Nu avem altă soluţie oameni buni, va trebui să ne înscriem toţi. Mi-a spus mie colegul din armată, că ăsta e drumul. Moşule, se adresă în continuare Ion bătrânului curios, cu puterea politică de acum nu este bine să te pui. Spunând aceste cuvinte, Ion s-a ridicat de la masă. A dat ultima gură de rachiu pe gât, a stins ţigara, apoi s-a adresat celorlaţi :
  • Mi-a spus mie prietenul ăla din armată, că vom avea colectiv. El a fost trimis de partid în URSS să vadă acolo ce şi cum, este cu colectivul. Cică ar fi bine. Eu mâine merg să duc caii şi căruţa la sediul G.A.C . ( Gospodăria Agricolă Colectivă). Vă aştept şi pe voi. Ion a ieşit pe uşa bufetului dându-şi căciula pe ceafă.
    A doua zi a înhămat caii , a pus în căruţă plugurile de fier, grapa şi rariţa. Îmbrăcat în straie de sărbătoare, cu biciul în mână şi pălăria de fetru pe cap, s-a urcat pe leagănul căruţii, a dat bice cailor şi a pornit la drum. Ajuns în curtea sediului, a predat caii şi utilajele, apoi le-a înmânat biciul. Luaţi tot, de astăzi nu mă mai vedeţi. Voi pleca la oraş. Fără să aştepte vreun răspuns a plecat pe jos spre casă.
    A doua zi s-a trezit dis de dimineaţă, încă nu se luminase de ziuă, s-a îmbrăcat, a mâncat ceva, a luat traista în care îi pusese nevasta o cocoace, o bucată de brânză tare, bine scursă de zer, şi o ceapă. Astfel echipat a plecat spre oraş. Puţinii banii pe care îi avea, îi pusese într-o batistă bine înnodată şi pitită-n sân. Oprise în buzunar câţiva lei, pentru cheltuieli urgente.
    Ştia bine drumul spre oraş, pe potecile de peste câmp erau ceva mai mult de 10 km.
    Soarele se ridicase de două suliţe pe cer când a ajuns în târg. A întrebat un miliţian unde era sediul „ Braţelor de Muncă”. A mers după îndrumarea primită şi în scurt timp a ajuns în faţa instituţiei. A intrat în curte, aici erau  mulţi oameni. A întrebat unde este ghişeul care se ocupă cu repartizările locurilor de muncă. Ajuns în faţa ghişeului a fost întrebat de funcţionară:
  • Da, tovarăşe, ce doreşti? Întrebarea a suntat mecanic.
  • Aş vrea să mă angajez undeva.
  • Ce meserie ai?
  • Nu am nicio meserie, sunt ţăran de la coarnele plugului. Vreau să muncesc.
  • Câţi ani ai ?
  • 37
  • Ţi-ar place să ajungi fierar-betonist?
  • Nu ştiu, cred că da.
  • Completează cererea asta, funcţionara îi întinse o hârtie tipizată. Ai acolo pe masă, toc cerneală şi sugativă. Nu te grăbi, scrie citeţ.
    Ion s-a aşezat la masă şi a început să scrie. Funcţionara îl urmărea de după geamul ghişeului.
    Se gândea că un bărbat bine clădit ca el, va face faţă unei munci fizice solicitante.
    Ion a completat cererea, cu scrisul lui rotund puţin înclinat. Femeia i-a dat o fişă medicală.
  • Trebuie să mergi la policlină să ţi-o completeze medicii. Ai înţeles?
  • Da, răspunse Ion, cu jumătate de gură
  • Ai unde să dormi?
  • Nu.
  • Am să-ţi dau o hârtie la mână pentru a te putea caza la un cămin muncitoresc. Funcţionara a completat o hârtie, a ştampilat-o, apoi a inmânat-o bărbatului. Cu această hârtie te prezinţi la administrator, te va repartiza. Mâine să mergi să-ţi faci analizele medicale, când eşti gata, să vii la mine pentru a-ţi da repartizarea.
    Ion a mulţumit pentru ajutor şi bunăvoinţă. Cu hârtia în mână a plecat să caute căminul

marți, 16 februarie 2016

Istoria aşa cum a fost. Colectivizarea II


      
     Începuse să se obişnuiască cu mirosul greu de aer stătut din pivniţă. Pierduse noţiunea timpului, în beci era beznă tot timpul. Ferestrele erau aproape de tavan la nivelul solului, vopsite în negru, iar peste ele erau obloane din lemn, ce se închideau pe afară. Îl cuprinsese oboseala, s-a aşezat într-un colţ al camerei ,pe nişte paie care miroseau a mucegai. Nu ştia cât dormise, s-a trezit când o namilă de om îl lovea cu picioarele.
      -Scoală mă, că nu eşti la hotel. Hai afară, pentru tine a venit un mare grangur de la Bucureşti. Ai grijă cum vorbeşti. Miliţianul avea grijă să-l instruiască pe Ion, ar fi vrut ca ţăranul să semneze cererea, apoi să se mândrească la şefi că a ştiut să ducă muncă de lămurire cu îndărătnicul Ion. Se şi vedea înaintat în grad şi mutat la oraş. Au urcat aceleaşi trepte care stăteau gata să se rupă. A intrat miliţianul în birou, a luat poziţia de drepţi, apoi a raportat.
     -L-am adus. Cel care primise onorul miliţianului era cu spatele la uşă, cu mâinile la spate. Fără să se întoarcă spuse calm :
  • Să intre. Subofiţerul îl introduse pe Ion în birou.
  • Ia loc. Îţi este foame? Vădane, să aduci ceva de mâncare omului. Da mai înainte aş vrea să stăm puţin de vorbă. Sunt Onofraş de la secţia de propagandă a PMR. Să ştii omule că sunt trimis special pentru tine. Uite vreau să te întreb ceva, spuse tovarăşul de la Bucureşti întorcându-se spre Ion, ai fost împroprietărit în '45 de Partid?
  • Da, răspunse omul
  • Te-ai bucurat când ai primit pământul? Onofraş punea întrebările calm şi cu multă bunăvoinţă-n glas
  • Sigur că m-am bucurat, chiar aveam nevoie de pământ, am şi zis atunci, ăsta da partid, ţine cu omul sărac.
    -Recunoşti că partidul ţi-a dat pământul.
  • Da, recunosc, aşa este.
  • Înseamnă că pământul nu este al tău, este al partidului, el ţi l-a dat să-l lucrezi, acum îl vrea înapoi. Înţelegi cum devine chestia?
  • Nu înţeleg. Ştiu doar atât, că atunci când mi l-au dat ,nu mi-au spus că după un timp îl voi da înapoi. Ion vorbea calm. Căciula în mâinile lui lua diferite forme.
  • Măi băiete, tu înţelegi ceva din ce îţi spun eu? Onofraş începuse să dea semne de iritare.
  • Nu prea, odată partidul mi-a dat pământul , acum vrea să mi-l ia. Cum să înţeleg? Aşa cum am mai declarat, mă înscriu la colectiv, dacă sunt despăgubit.
  • Cum mă să te despăgubim? Tu nu înţelegi că pământul va fi tot al vostru, la toţi sătenii. Aveţi să munciţi împreună, iar roadele, toamna, vor fi împărţite la toţi,, în funcţie de munca prestată în timpul anului. Nu vom mai face arătura cu caii, vom aduce tractoare. Ele vor ara, însămânţa şi prăşi. Mă Ioane, eu am fost trimis în URSS să văd marile realizări ale prietenilor noştri, sovieticii. Acolo am văzut colhozurile lor, măi ce bogăţii erau, ce ţărani înstăriţi, da ce zic eu ţărani, erau muncitori ca la oraş. Tu de ce nu înţelegi că partidul vrea binele tuturor oamenilor? Onofraş îşi strîngea pumnii, unghiile pătrunseseră în carne, voia să fie calm.
  • Să nu mai lungim vorba, continuă activistul, te înscrii, sau nu te înscrii
  • Nu mă înscriu, plătiţi-mi pământul şi animalele şi semnez cererea. Ion vorbea hotărât, se uita pe lângă activist. În faţa lui pe perete erau atârnate portretele fruntaşilor comunişti, alături de cele ale lui Marx, Engels şi V.I.Lenin.
  • Ce-ai zis mă, grijania mă-ti, să-ţi plătească partidul pământul şi vitele? Vădane! Strigă Onofraş. Unde eşti mă?
  • Aici sunt. Să trăiţi! Strigă din toţi bojogii namila de miliţian.
  • Bagă-l la beci, diseară vine duba să-l ia şi să-l ducă la securitate. Ai grijă să nu-ţi scape
  • 'Nţeles. Hai mă. Îl luă pe Ion cu o mână şi îl împinse spre uşă.
  • Vă rog, să trimiteţi pe cineva la Stana mea, să-mi aducă ceva de mâncare.
  • Nici vorbă de aşa ceva. Vădane dacă te întreabă nevastă-sa de el să-i spui că nu este aici şi nu ştii unde este, ai înţeles mă?
  • Înţles! Să trăiţi! Vădană îl duse pe Ion în beci. După ce a încuiat, s-a aşezat pe un scaun în faţa uşii.
    Noaptea o dubă a oprit în faţa postului. Au coborât trei bărbaţi îmbrăcaţi în civil. Vădană l-a adus pe Ion şi l-a predat civililor. Încadrat de cei trei a urcat în dubă. Nu ştia cât timp a mers. Drumul i s-a părut fără sfârşit. Într-un târziu maşina a oprit, apoi a dat cu spatele. Uşile dubei s-au deschis, a încercat să vadă unde este. Nu se vedea nimic. Împins de la spate a coborât nişte scări de ciment, apoi a mers pe un hol. De o parte şi alta erau celule. Unul dintre paznici a scos o cheie şi a descuiat uşa unei celule. Înlăuntru era un pat de campanie, cu o patură cazonă murdară şi ciuruită, iar în fundul camerei era o găleată cu un capac. Celula avea cam patru metri pătraţi. Îmbrâncit de paznic, Ion a ajuns în mijlocul camerei.
    Nu înţelegea ce se întâmplă cu el. Ştia de colectiv, se înscriseseră mulţi, mai ales ăia săraci care nu aveau pământ şi nici vite. Dintre cei cu ceva pământ, nu mai vreo câţiva se înscriseseră, ceilalţi dispăruseră din sat. E drept că au fost nişte zvonuri că ar fi fost ridicaţi noaptea de acasă, dar nimeni nu văzuse nimic, iar dacă cineva văzuse nu vorbea. Cică de frică. Doi dintre cei dispăruţi, Onete, a lu' Floarea a Zinchi şi Vasile Şopron veniseră acasă. Când au fost întrebaţi de vecini, unde au fost, au zis că au avut nişte daraveli mai pe departe şi au fost să le rezolve. Altceva nu s-a putut scoate de la ei. Acum a înţeles Ion unde fuseseră cei doi şi unde erau şi restul dispăruţilor. S-a aşezat pe pat. Îl cuprinsese foamea. Setea îl ardea. S-a auzit un zgomot de zăvor tras, a întors ochii spre uşă. Uşa era închisă, privind mai atent a văzut că în uşă era o uşiţă mică, aia se deschisese. S-a auzit gura gardianului.
  • Ce faci mă, stai pe pat? Grijania mă-ti de bandit! Ridică-te în picioare şi plimbă-te! Dacă te mai prind că stai pe pat, te snopesc în bătaie. Ion speriat s-a ridicat în picioare şi a început să se plimbe. Spaţiul liber dintre pat şi perete era aşa de mic, că mai mult se învârtea în cerc.
    Timpul se scurgea greu. Minutele deveneau ore, iar orele zile. Îi trecuse os prin os, la început numărase paşii, apoi măsurase spaţiul liber. Oboseala şi foamea îl doborâse, abia mai stătea în picioare, nu mai mergea, se târa. După câteva ore s-a deschis uşiţa din uşa mare, vizeta, cum avea să afle că i se spune. Gardianul i-a întins un castron cu arpacaş. L-a prins cu înfrigurare. Voia să mănânce, simţea căldură mâncării prin castronul din alumniu. Cu înfrigurare a dus lingura la gură. Foamea îl doborâse. Era bună mâncarea, era caldă. S-a auzit un zgomot puternic de zăvoare trase. Uşa s-a deschis. În prag, înalt cât uşa, un plutonier cu mustaţă neagră şi privirea încruntată, slab ca un ţâr, i-a strigat lui Ion:
  • Marş la anchetă, lasă castronul că nu ai venit aici să te îngraşi, porcule, banditule, mama voastră de ciocoi.
  • Urmat de plutonier, Ion a urcat la primul etaj. A fost condus prin nişte coridoare întortocheate. S-au oprit în dreptul unei uşi capitonate. Plutonierul a ordonat scurt.
  • Aşteaptă aici. Intrii când vei fi chemat. Pe hol lângă uşă era o bancă din lemn. Ion obosit s-a aşezat pe ea.
  • Ce faci mă, 'tu-ţi dumnezeii mă-ti, crezi că eşti la bar? Drepţi! Cu faţa la perete, executarea! Glasul subofiţerului era tăios ca o lamă . Cu greu, Ion, s-a ridicat de pe bancă. Era lihnit de foame, de oboseală şi pe deasupra îl ardea intestinele de sete. Când a cerut apă, au refuzat să-i dea. Făcea eforturi să nu se prăbuşească. Timpul trecea greu. Plutonierul aşezat comod pe bancă fuma liniştit. La început numărase ţigările pe care le fuma paznicul lui. Când a ajuns la 10, a pierdut numărul. Picioarele începuseră să-i tremure. Simţea, că se va prăbuşii.
    După mai mult timp, poate două, trei ore de aşteptat l-a auzit pe plutonier .
  • Hai mă, că ăştia nu te mai cheamă
    Ajunşi în celulă primul lucru pe care l-a constat a fost lipsa castronului cu mâncare. A bătut în uşă. S-a deschis vizeta, un cap de dincolo de uşă l-a întrebat:
  • Ce vrei mă?
  • Unde este castronul meu cu mâncare?
  • Ce mă ai bolânzit, nu îţi ajunge un castron? Ce crezi că eşti la pension aici?
  • Dar eu nu am mâncat. E dreptul meu, daţi-mi-l. Ion se ruga cu lacrimi de gardianul de dincolo de uşă. Daţi-mi barem o cană cu apă!
    Uşa vizetei s-a închis cu zgomot. După un timp s-a auzit stingerea. S-a trîntit îmbrăcat pe pat. Somnul a pus stăpânire pe el. Cam la două ore după ce l-a furat somnul s-a deschis vizeta cu zgomot.
  • Ţi-am adus apă. Ion a prins în mâini cana din tablă plină cu apă. A băut-o toată. Era cea mai bună apă pe care o băuse vreodată.
    S-a trîntit din nou pe pat, cu greu a adormit. Liniştea nopţii a fost spartă de zgomotele de zăvoare trase. Uşa s-a deschis. În uşă un sergent-major, slăbuţ şi tinerel. Avea faţa pământie.
  • Scoal' mă te cheamă sus. În depărtare se auzea un cocoş cântând. E ora 4 îşi spuse Ion în gând.
    A mers sus a aşteptat până la ora 7, nu l-a chemat nimeni în birou. Tot timpul a stat în picioare cu faţa la perete. Nu trebuia să cunoască pe nimeni. Aşa şi-a petrecut aproape 30 de zile. A fost un coşmar, ziua nu se putea atinge de pat, iar noaptea îl sculau de câteva ori. Într-o noapte, pe motiv că a fost obraznic cu un gardian, a fost snopit în bătaie. De acasă nu ştia nimic. Ar fi trebuit să înceapă arătura de primăvară. Simţea că nu are scăpare. Va trebui să semneze nenorocita aia de cerere, apoi va mai vedea. Ce vor face şi ceilalţi, va face şi el.
    A bătut în uşă, un gardian arţăgos a strigat de departe
  • Ce vrei mă?
  • Spune-le că semnez cererea.
  • Bine, te-ai înmuiat, ai? Ce credeai tu că vei mult timp cocoş? Aici au fost alţii mai dihai ca tine şi tot au cedat.
    Abia seara târziu a fost chemat în faţa unuia. Nu i se vedea faţa, lampa de pe birou era îndreptată cu lumina spre el.
  • Semnează băiete, uite aici toc şi cerneală. Citeşte vezi dacă sunt toate. Stana, nevastă-ta ni le-a dictat, cumsecade femeie. Ion a citit apoi cu ochii în lacrimi a semnat.
  • Eşti liber, o maşină de-a noastră te va duce acasă. Noroc şi sănătate! Vezi mă că se poate, nu erai tu convins. Partidul, prin cadrele sale de nădejde a reuşit să te convingă.
    O dubă cu geamurile fumurii era trasă în uşa clădirii. S-a urcat în dubă. Nu ştia în ce loc fusese deţinut. După multe curbe, maşina a ieşit pe drum drept. Într-un târziu a oprit.
  • Coboară mă, uite acolo unde se văd luminiţele alea este satul tău. Gardienii s-au urcat în maşină, apoi au plecat. Rămas singur, Ion a luat-o la pas spre casă. Bucuria, că în sfârşit va ajunge la familia lui, îi dădea aripi. Ce va fi de acum încolo, cum se va descurca fără pământul lui şi animalele din bătătură, va vedea el. Acum voia doar să ajungă acasă, la nevastă şi copii. Să doarmă în pat în patul lui, că mult se mai chinuise.
    Va urma
    Mulţumesc pentru poză : adevarul.ro

Executaţi, nu evacuaţi

    
     Un scandal monstru a fost declanşat de ANAF la ordinul vreunui potentat al zilei. Ciudată este acţiunea ANAF, cu cât ea apare la câteva zile de la mazilirea fostului şef, Diaconu. Pe scurt, se pare că în urma procesului împotriva lui Dan Voiculescu s-a pus sechetru pe clădirea unde funcţionează Antena 3. Ieri au venit reprezentanţii ANAF şi au somat Postul de televiziune să se mute în 5 zile din actualul sediu. Mai mult, se pare că din exces de zel, reprezentanţii fiscului se comportau precum fioroşii gestapoviştii prin incinta clădirii legitimând la întâmplare salariaţii şi invitaţii emisiunilor în derulare.
Discuţia cu confiscarea clădirii este mai veche. Reprezentanţii A3 au cerut să fie lăsaţi să funcţioneze în acea clădire, iar ei urmând să plătească chiria stabilită de lege. Se pare că nu au găsit înţelegere la Ministerul de finanţe.
Admitem că Antena 3 îşi va lua aparatura şi va pleca, asta este o acţiune de durată care implică cheltuieli mari. Mult timp nu va mai putea emite. Cui îi foloseşte distrugerea acestor posturi de televiziune care are un public fidelizat, un rating bun, ceea ce înseamnă şi un impozit plătit statului destul de bun? A deranjat pe cineva sus pus acest post. Prin distrugerea lor, statul are de pierdut.
Pe de altă parte, ce va face statul cu această clădire? O va închiria. Nu este mai bine să o închirieze celor care deja sunt funcţionali în interiorul ei? În acest fel s-ar câştiga bani şi din chirie şi din impozitul pe profit plătit de firmă.
Dacă lucrurile nu au o asemenea rezolvare, înseamnă că ordinul nu este neapărat de confiscare a clădirii, ci este de distrugerea unui post media incomod.
În acest fel avertizează toate canalele media, să se alinieze politicii editoriale primite în plic, de la aceia care conduc din umbră destinele României.
Cred că nu a fost decât o scăpare a autorităţilor, lucrurile urmând să intre pe un făgaş de normalitate. Refuz să cred că au murit atâţia tineri la revoluţie pentru a schimba un regim dictatorial, cu altul tiranic.
Nu contează dacă sunt, sau nu fan Antene, contează modul în care se acţionează.
Am trecut de perioada de până'n 1965 când Partidul Muncitoresc Român, vedea în oricine, un reacţionar, un duşman care trebuie înlăturat cu orice metode.
Suntem la 26 de ani de la revoluţie, ne lăudăm că suntem în UE şi NATO, că avem un parteneriat cu SUA. Să demonstrăm că am înţeles care sunt valorile europene. Nu putem fi înUE şi NATO şi să ne comportăm ca nişte stalinişti.
ANAF, Ministerul de Finanţe, preşedintele Iohannis, vor găsi soluţiile cele mai bune, în aşa fel încât clădirea să revină Ministerului de finanţe, iar Antenele să funcţioneze în continuare în acea clădire, plătind chirie statului.
Mulţumesc pentru poză :ziare. com

luni, 15 februarie 2016

Colectivizarea I


      
        Lătratul câinilor şi bătăile puternice în poartă l-au făcut pe Ion să sară din pat.
         -Ce-i Ioane, ce se aude?Cine bate în poartă la ora asta? Stana s-a ridicat în capul oaselor. Ion a aprins un chibrit, s-a uitat la ceasul de masă, era ora două din noapte.
        -Cine să fie acum? Bărbatul îşi puse pe spate o bundă şi numai în izmene, descuie uşa şi strigă de pe prispă.
        -Care eşti bă la ora asta? Acum oamenii cinstiţi dorm! Voi ce vreţi?
        -Ioane, se auzi glasul primarului, îmbracă-te şi vino cu noi la postul de miliţie!
       - Nu merg!. Vin mâine pe ziuă, nu noaptea ca lotrii.
    -Ai să vii acum omule, că pentru tine au venit niște tovarăși de la raion şi de la Bucureşti. Au o daravelă de rezolvat. Mergi te-mbracă şi vino cu noi! Te aşteptăm! Ion speriat a intrat în casă, a aprins lampa, apoi a început, să se îmbrace.
  • Unde mergi la ora asta? Nevasta, într-o cămaşa lungă cusută cu arnici pe la manşetele creţe , privea nedumerită la bărbat. Ion se îmbrăcă repede şi pe tăcute. Stana a înţeles că se întâmplă ceva rău. S-a aşezat în genunchi în faţa icoanei „Sfântul Gheorghe omorând balaurul” şi a început să se roage.
    Ion a terminat de îmbrăcat, s-a apropiat de patul unde dormeau copiii, i-a învelit  mai bine cu procovul, apoi a aruncat ochii roată prin toată camera. Parcă voia să-şi fixeze în minte toate detaliile. Pereţii, îmbrăcați cu șervetele cusute de Stana și de fata lor de 12 ani, erau văruiți. În cameră se aflau două paturi cu saltele de paie, într-unul dormea el cu nevasta, în celălalt dormeau cei patru copii, trei băieți și o fată.
 Avea presimţirea că nu va veni prea repede acasă. Nevasta s-a ridicat din faţa icoanei. Ion a încercat să o liniştească :
          -Stai liniştită, dimineaţă sunt înapoi. Am să le spun că nu mă înscriu la colectiv, vor înţelege, sunt oameni luminaţi.
            -Măi omule, hai mă să ne înscriem, avem 10 pogoane de pământ, doi cai, două vaci şi 20 de oi. Ne înscriem cu ele, apoi ce-o face lumea cealaltă, vom face şi noi.
            -Tu să taci, muiere proastă, dacă voi da tot ce am colectivului, ce vom mânca? Din ce vom trăi? De ce nu le plătesc? Să-mi plătească pământul. Eu l-am primit în '45. Am luptat pe front, apoi m-au împroprietărit. Am muncit cu palmele mele să pot să-mi cumpăr animalele din curte. Aşa am asigurat mâncarea pentru noi. Dacă eu astăzi mă înscriu la colectiv, le dau tot ce am, voi ce veţi mânca? Ion era cătrănit, de afară se auzea cum loviturile în poartă se înteţeau. Hărmălaia de câini era mare. Luminile se aprinseseră în mai multe case. Pitiţi pe după perdele, gospodarii se uitau afară neliniştiţi
           -Hai să mergem, zise bărbatul ieşind pe poartă.
Prin întuneric, Ion încerca să vadă câţi sunt şi mai ales cine sunt. Recunoscuse vocea primarului .Până la postul de miliţie s-a mers în tăcere. Au intra în clădire, un petromax lumina încăperea. Pe un scaun, în spatele unui birou mare din lemn masiv, murdar, pe care se afla un baston de cauciuc, stătea un tip în costum, cu cravată, iar pe cap avea o pălărie cu boruri mari trasă pe ochi. Însoţitorii lui Ion s-au aşezat pe scaunele puse pe lângă pereţii camerei. Bărbatul a rămas în picioare cu căciula în mână.
           -Ioane, şti de ce te-am chemat? Omul de la raion vorbea calm, chiar mieros.
           -Nu ştiu, cred că-mi veţi spune, că d-aia mă aduserăţi ca pe rege cu alai.
           -Măi Ioane, hai să terminăm repede şi să mergem la culcare. Noaptea, oamenii normali dorm.
           -Aşa zic şi eu. Ion a fost păcălit de vocea dulceagă a instructorului de partid.
          -Păi dacă vrei, să terminăm repede, semnează mă băiete hârtia asta. Omul de la raion îi întinse hârtia în care erau scrise pământurile, animalele şi uneltele agricole pe care le avea în proprietate.
Ion a luat hârtia, a adus-o mai aproape de lumină şi a început să citească. S-a dumirit repede despre ce era scris în hârtie.
          -Îmi pare rău, eu nu semnez aşa ceva. Ţăranul puse cu grijă hârtia pe birou.
La auzul acestei negări vehemente, instructorul de la raion îşi împinse cu un bobârnac pălăria pe ceafă, apoi ţipă :
         -Ce-ai zis mă? Bă tu crezi, că eu am venit în miez de noapte până în satul vostru, să aud, că tu îmi spui verde în faţă, că refuzi să respecţi directiva Partidului Muncitoresc Român? Ioane, înţelege, ce îţi spun! De aici pleci acasă, dacă semnezi nenorocita aia de hârtie, dacă nu, nu mai vezi soarele! Bă tu înţelegi? 'Tu-ţi dumnezeii mă-ti, cum crezi că mă pot duce în faţa şefului, să-i spun că un dobitoc de ţăran, nu vrea să semneze? Măi Vădane, instructorul se întoarse cu faţa spre şeful de post, un zdrahon de aproape 2 metri înălţime, i-a vezi mă, poate te faci tu, înţeles.
Plutonierul de miliţie s-a apropiat de birou, a luat bastonul de cauciuc, apoi cu el bătând ameninţător în propria palmă, s-a proptit în faţa lui Ion.
         -I-a zi mă, semnezi, sau nu. Spune-mi de la început, să nu pierd timpul
        -Nu semnez tovarăşe, abia am căpătat pământul, cum să-l dau degeaba. Plătiţi-l şi vi-l dau, vreţi să mor de foame cu copiii în casă?
  • Ce faci mă tu te tocmeşti cu noi. Stai mă, să-ţi dau eu ţie. Plutonierul a început să-l lovească cu bastonul de cauciuc peste spate şi peste picioare. La început s-a ţinut tare, apoi a început să ţipe. Instructorul a făcut semn miliţianului, să se oprească. Apoi s-a adresat lui Ion:
  • Spune mă semnezi? Ne-am cam înfierbântat. Eşti om în toată firea şi te porţi ca un copil. Mă Ioane, te învăţ ca pe fratele meu, semnează! Fii atent la mine, tu pleci de aici, după ce semnezi, că eşti de acord , să intri în colectiv. Că semnezi acum, sau peste doi ani, atunci vei ajunge acasă. Gândeşte-te! Du-l mă la beci. Masivul miliţan l-a luat mai mult pe sus şi la târât pe scările de lemn care scârţiau la fiecare pas. Beciul era un fost depozit de băuturi care aparţinuse unui boier, ca de altfel toate construcţiile din jur, inclusiv castelul măreţ în care era sediul Primăriei. Miliţianul a scos o legătură de chei din buzunar, cu una a deschis uşa masivă din stejar, întărită cu platbande groase din fier forjat, apoi l-a împins pe Ion înlăuntru. A închis uşa ,apoi a plecat. Rămas singur în întunecimea beciului, Ion se gândea la soarta lui. Copil sărac, muncise de mic ca argat la curtea boierească, boierul văzându-l băiat isteţ, l-a dat la şcoală unde a învăţat 5 clase. Gândea să facă din el un supraveghetor. A izbucnit războiul. Au început să apară lipsurile. Lumea o ducea greu. Numărul văduvelor şi orfanilor creştea în fiecare zi. A murit Gheorghe al Samfirei la Cotul Donului. „Dumnezeu să-l ierte”, murmura mulţimea de oameni . Asemenea veşti veneau zilnic. Odată vestea dată începeau bocetele, plângeau: mamele, soţiile, copiii şi pietrele plângeau de atâta jale.
    În '44 primise ordin de încorporare. A fost greu, a înfruntat multe greutăţi. A ajuns până-n munţii Tatra din Cehoslovacia. În mai '45 a fost lăsat la vatră. Primise şi el pământ în primăvară când cu reforma lui Groza. În '46 se însurase cu Stana, fată vrednică, frumoasă. Împreună munciseră pământul lui şi pogonul dat ei de zestre , reuşisră să-şi facă o gospodărie frumoasă. Copii erau sănătoşi, ăl mare, Florin, avea 14 ani, învăţa bine, era vrednic, umbla cu el la muncile câmpului. Şi de ceilalţii copii era mulţumit.
    Acum era aici, în beciul Miliţiei, ca un hoţ de rând. Nu va semna acea hârtie. E pământul lui. Munca lui. Nu va da un petic de pământ, sau vreo coadă de vită colectivului. Dacă vor pământ şi animale, să le cumpere. Da, aşa vrea, să-i plătească cinstit. Mâine îi va spune răspicat Instructorului : „plătiţi, vă dau tot, nu plătiţi, nu vă dau nimic”. Nu-l sperie pe el câteva înjurături şi câteva bastoane. Că doar nu are miliţianul ăstă mâna mai grea ca a sergentului pe care l-a avut pe front? Era în primăvara anului 1961.
    Va urma 
    Mulţumesc pentru poză : adevărul.ro


-

duminică, 14 februarie 2016

Confesiuni XII. Un final fericit.

     
    Rămasă singură, după plecarea lui George în ţarină, Nicole a intrat la maşina de cusut. Rochia unei vecine era neterminată. Accidentarea bărbatului o îndepărtase pe femeie de la obligaţiile ei. Şi-a pregătit cu mână nesigură lucrul. Gândul ei a zburat la bărbatul plecat să vadă ovăzul. În minte a revăzut scena din spital când el o strigase pe Flory. A fost sigură că ăsta era motivul plecării lui de acasă. O căuta pe ea, pe Flory. Fata îi povestise tot ce se petrecuse între ea şi George, nu trebuia să se teamă. Vârful cuţitului impins de gelozie îl simţea adânc împlântat în sufletul ei.
A privit la rochia pe care o cosea, acul maşini de cusut o luase razna. Nu era atentă. A dat lucrul la o parte. Nu era în stare să se concentreze.
S-a pregătit de plecare. Îmbrăcată cu o rochiţă subţire, cu geanta pe umăr a plecat spre locuinţa lui Pavel. Ajunsă în curtea Primăriei, a ocolit clădirea mare cu un etaj. În spatele Primăriei era o clădire micuţă cu 4 camere despărţite de un hol. Două camere erau dormitoare, o cameră micuţă în care încăpea o masă, două scaune, un frigider şi aragazul, era bucătăria, iar cea de-a treia, o cămăruţă minusculă prevăzută cu o chiuvetă şi un duş cu cădiţă, era baia. Toaleta era în afara clădirii. A bătut la una din uşi, din interior s-a auzit „intră”. Nicole a intrat şovăind în camera lui Pavel. Era prima dată când bătea la uşa unui bărbat. Pe pat stătea prietenul ei, pe un scaun în faţa lui era Flory. La început s-a simţit jenată de prezenţa fetei, nu ştia ce va gândi despre venirea ei în camera lui Pavel.
-Bună ziua! Nu vreau să vă deranjez. Eram în trecere şi am vrut să-ţi mulţumesc încă odată pentru tot ce ai făcut pentru mine cât am fost cu George în spital. Nicole era bucuroasă, în sufletul ei, că o găsise pe Flory în camera lui Pavel.
-Bună ziua Nicole! Stai liniştită, acum că ai venit, aş vrea să-i spunem acestei fete care a fost înţelegerea dintre noi. Pavel se uita cu ochii plini de iubire la fata din faţa lui.
-Sigur că da, sunt de acord. Apoi în câteva cuvinte a explicat care a fost înţelegerea lor. Flory s-a uitat la ei cu bucurie. Nicole îi putea fi prietenă, nu avea de ce să se teamă de ea.
-Totuşi, a continuat Nicole, nu vreau ca George să afle adevărul despre taina noastră, nici despre idila voastră. Cu el mai am eu o vorbă.
Discuţia a continuat încă mult timp. Într-un târziu, când afară începuse să se însereze, a plecat spre casă. A intrat, în casă totul era scufundat în întuneric. Fără să aprindă lumina a mers în dormitor. Era mulţumită, Pavel era cu Flory, acum că nu mai era rivala ei, o găsea frumoasă. Era cald în cameră. S-a dezbrăcat de rochiţă, rămasă numai în lenjerie intimă s-a trântit pe pat. Un gând nu-i dădea pace, de ce George a plecat în ţarină? Spera el să găsească acolo pe Flory? O iubea cu adevărat? Mâine va pune lucrurile în ordine cu George. Tot gândidu-se ce va face, a furat-o somnul.
Soarele răsărise de mult. O rază venită din înaltul cerului se juca pe faţa ei,. A îmbrăcat un capot subţire şi cu paşii săltăreţi, de om tânăr pe care nu-l apăsa nimic pe conştiinţă, a ieşit afară. Soţul ei era la masa de lângă bucătărie. Părea să o aştepte. Pe masă erau două ceşcuţe cu cafea. Nicole şi-a salutat bărbatul cu răceală. George a privit-o îndelung pe femeia din faţa sa, era frumoasă cu ochii ei albaştri, limpezi şi calzi. În seara trecută venise hotărât să îşi ceară iertare, lipsa ei de acasă până târziu în noapte, îl descumpănise. Nu ştia unde a fost, acum va lămuri lucrurile.
-Unde ai fost aseară?
-Îmi pare rău, nu îţi pot răspunde. Nicole îl privea drept în ochi.
-Eşti nevasta mea, trebuie să-mi spui. George începuse să se enerveze.
-Stai liniştit, nu te enerva, oricum nu îţi voi răspunde. Glasul femeii era liniştit, dar ferm.
-Îmi vei spune chiar acum, altfel?... Bărbatul trecuse la ameninţări.
-Altfel ce? Nu îmi amintesc să-mi fi răspuns vreodată la întrebările mele, faţă de lipsurile tale de acasă. Eu atunci nu m-am enervat şi nici nu te-am ameninţat. Nu te-am întrebat nici de ce ai fost ieri în ţarină? Tu crezi că eu am înghiţit minciuna cu ovăzul? Nicole ataca, era calmă, hotărâse să nu se enerveze.
  • Eu sunt bărbat, nu trebuie să dau femeii socoteală. Tu trebuie să-mi spui mie, unde ai fost. Nervii bărbatului erau încordaţi la maxim.
  • Uite că nu îţi voi răspunde, te rog să încetezi cu întrebările.
  • Ai fost la Pavel, te-ai culcat cu el. Ai uitat că ai bărbat acasă. Stau eu de vorbă şi cu el. George devenise incontrolabil, ochii i se injectaseră de nervi.
  • Nu te sfătuiesc să te sfădeşti cu Pavel, este profesor de sport, specialist în autoapărare. În ce priveşte faptul că am fost la el, nu îţi confirm, dar nici nu infirm. De acum nu te mai interesează viaţa mea. La spital am crezut că a fost un delir, faptul că ai strigat numele altei femei. Ieri când ai plecat pe câmp, am înţeles că plecaseşi după ea. Nu ştiu dacă ai găsit-o, sau nu. Nu te-am întrebat niciodată despre femeile tale. Ştiu tot. Trăim într-un sat, e greu să ascunzi ceva. Au fost mulţi binevoitori care au venit să-mi spună cu cine mă înşeli. Te-am iertat, voiam să am o familie. Am sperat că te vei schimba. Accidentul pe care l-ai suferit, a făcut ca eu să stau la capul tău aproape două săptămâni, zi şi noapte. Eu ţi-am umezit buzele cu apă; eu ţi-am pus plosca; eu te-am spălat în fiecare zi. Femeile tale te-au ocolit. Speram să fi învăţat ceva, din lecţia pe care ţi-a oferit-o viaţa. Nu vei învăţa niciodată. Crezi că tu te-ai născut numai pentru a primi de la alţii, fără a oferi nimic în schimb? Nu, George, toţi trebuie să primim, dar să şi oferim. Eu ţie ţi-am dat dragostea mea, fecioria mea, mângâierea mea, lacrimile mele în nopţile când uitai să vi acasă. Tu ce mi-ai oferit în schimb? Nopţi nedormite, aşteptând un soţ care nimerea tot pe uşi străine. Nu am avut nici-o bucurie alături de tine. Am sperat că după accident voi aduce acasă un alt om. M-am înşelat. Pentru o clipă femeia a fost pe punctul de a se enerva, a reuşit să se stăpânească.
  • Nu-mi ţine teorii, mai bine spune-mi cu cine te-ai destrăbălat aseară. George se ridicase de la masă şi se plimba ca un taur furios în cuşcă. Nu vei avea linişte până nu aflu răspunsul.
  • Nu m-am destrăbălat cu nimeni. Ştii ceva? M-ai jignit destul. De acum gata, punem punct. Mâine voi merge să introduc acţiunea de divorţ. Glasul hotărât al Nicolei l-a făcut pe bărbat să tresară, nu se aştepta să fie atât de radicală.
  • Nu voi fi deacord cu divorţul. Glasul lui George începuse să se inmoaie. Voi spune că nu am nevastă de lăsat.
  • Nu contează ce vei face. Mă voi comporta ca şi când am fi despărţiţi. De astăzi să nu-mi mai vorbeşti. Dacă vei găsi mâncare, să mănânci, dacă nu, să-ţi faci. Clar? Ultimul cuvânt, Nicole l-a pronunţat apăsat şi cu un ton mai ridicat. S-a ridicat de la masă, a făcut câţiva paşi prin curte, apoi decisă să lucreze a intrat în livingul-atelier. Într-un târziu a venit şi George. Era calm. Un timp a citit dintr-o carte aflată pe fotoliu. Nu înţelegea nimic. În cap îi răsuna verdictul soţiei, voi divorţa. Încercările lui de a lega o discuţie s-au lovit de muţenia nevestei. Nicole se schimbase. Dintr-o dată a realizat că viaţa i se destramă. Îşi reproşa faptul că o întrebase unde a fost. Apoi o jignise. Nu avea dreptul moral să se poarte astfel cu ea. Suferise prea mult din partea lui. Ar fi vrut să-i spună că nu crede nimic din tot ce i-a reproşat mai devreme; că este unica lui iubire. Nu putea, Nicole nu-i vorbea. Îl ignora.
    Zilele au trecut, cei doi soţi se purtau ca doi străini. Încercările lui George, de a se apropia de soţie, se loveau de cerbicia femeii.
    Într-una din zile poştaşul i-a înmânat citaţia, de la judecătorie, prin care era anunţat să se prezinte la „Camera de Consiliu”. Era prima înfăţişare. Acţiunea de divorţ începuse. După primirea înştiinţării de la instanţă, starea de nervozitate a lui George a crescut. Nu era nervos pe nevastă, era nervos pe el. Îşi reproşa că rătăcise drumul spre inima nevestei. Mergând pe poteci sinuoase şi pline de bălării Într-o comparaţie cu celelalte femei avute, soţia câştiga de departe. Nicole era precum Plevna pentru oastea română, o redută greu de cucerit. Ori de câte ori voia să vorbească cu ea, îl privea în ochi, apoi trecea pe lângă el. Părea că nici nu-l vede. Ar fi trecut prin el, dacă putea. Îl durea ignorarea ei. Începuse serviciul. Se potolise, nu mai umbla seara pe la uşi străine. Venea de la serviciu acasă. Făcea în tăcere treburile prin curte şi ogradă. Când nu putea singur, venea şi soţia. Ei făceau pe muteşte treaba, apoi ea pleca fără să scoată nici un cuvânt.
    A doua zi urma să meargă la instanţă, era termenul pentru Camera de Consiliu. Somnul nu se apropia de el. Se plimba prin cameră. Din când în când se uita pe fereastră la stropii marii şi calzi ai ploii de vară. Lumina aprinsă la becul de afară îi oferea un peisaj odihnitor.
    În camera ei Nicole se perpelea pe o parte şi alta, nu ştia ce hotărâre să ia. Observase schimbarea lui George, ştia că de acum va fi al ei. Ar fi vrut să nu se împace mâine când vor fi consiliaţi. Voia să-l mai ţină în priză, să se convingă că s-a îndreptat. Îl iubea, îi era greu să-l mai respingă. Simţea că patul o arde. S-a ridicat, a deschis uşa şi a ieşit afară. Ploaia răcorise pământul, era plăcut. A simţit nevoia să iasă în ploaie. Simţea că picurii de apă îi vor limpezi gândurile, o vor purifica. Ploaia cădea în aversă. Nicole, doar într-o cămăşuţă de noapte subţire şi scurtă, a intrat sub duşul natural.
    George se bucura de la fereastră de căderea ploii. O nălucă într-o cămăşuţă de noapte lipită perfect pe trupul ei, privea spre ferestra lui. Nu-l vedea, în cameră era întuneric. George a simţit că explodează. Prin cămăşuţa udă şi lipită pe corp, se conturau sânii fermi cu sfârcurile tari, obraznici , gata să iasă prin cămăşuţa subţire. Nicole era minunată, picioarele cu pulpe rotunde ieşeau în evidenţă. Părul ud lipit pe frunte şi ceafă o transformase într-o zeiţă. Nu a mai putut rezista tabloului ce ilustra inocenţa, suferinţa, devotamentul, senzualitatea şi erotismul. În doi timpi a fost lângă femeia lui. Fără nici-o vorbă s-a aşezat în genunchi şi a strigat tare să fie auzit prin răpăiala ploii.:
  • Iartă-mă! Surprinsă, Nicole a coborât ochii. În genunchi în faţa ei, era el, bărbatul iubit. A întins mâinile spre el, l-a ajutat să se ridice, apoi l-a îmbrăţişat.
  • Te iert. Nicole şi-a sărutat bărbatul. George a luat-o în braţe şi a dus-o pe fotoliul din living. Dintr-un sertar a scos mai multe prosoape. Fără a ţine cont că şi el era ud, a dezbrăcat-o de cămăşuţa, nu avea altă lenjerie. Apoi cu prosopul a şters-o de apă, ferm, dar gingaş. Abia după ce a îmbrăcat-o cu o cămaşă uscată s-a ocupat şi de el
    Acea noapte le va rămâne pentru todeauna în inimă şi minte . Eros şi Amor au coborât asupra lor mantia dragostei eterne. Împreunarea lor, şoaptele fierbinţi, dar mai ales jurămintele de fidelitate făcute unul altuia, îi făcea să reia iar şi iar, jocul iubirii pure. Iubirea binecuvântată dintre soţ şi soţie.
    Nicole şi-a retras acţiunea de divorţ. Lucrurile în casa lor mergeau de minune. George îşi învăţase lecţia. Era altul.
    După mai bine de o lună de la împăcarea lor au primit o vizită neaşteptată. Erau Pavel şi Flory. Musafirii au fost primiţi cu bucurie de Nicole. George nu ştia nimic de idila celor doi.
    A fost mirat să-i vadă împreună. Nicole a vorbit prima.
  • George a venit timpul să afli tot adevărul. Pavel nu a fost niciodată iubitul meu. Eu l-am rugat să intre în joc. Voiam să-ţi dau ţie o lecţie. Flory, când erai la spital, mi-a povestit tot ce a fost, mai precis tot ce nu a fost între voi. În seara în care eu am întârziat am fost la ei. Nu te-am înşelat niciodată. Eu am o veste mare să vă dau, sunt gravidă. Acum spuneţi voi dragilor de ce aţi venit. Nicole a terminat de vorbit şi s-a apropiat de George.
  • Pentru tine am făcut toate astea. Te iubesc. L-a prins în braţe pe soţul dispărut şi regăsit, la mângâiat pe păr şi la sărutat pe frunte.
  • Şi eu te iubesc. Mă bucur să aud că vom avea un copil. George a sărutat-o de mai multe ori, apoi s-a întors spre musafiri:
  • Ce ziceţi vă închiriez camera din spate?
  • Nu, George, am vrea ca voi să ne cununaţi. Să ne fiţi naşi. Vreţi?
  • Da, au răspuns cei doi soţi în cor. Vă cununăm.
    Povestea spune că amândouă familiile au rămas prietene. Au trăit în armonie. George reuşise să înveţe să meargă doar pe un singur drum : drumul drept spre propria casă. Acolo, unde Nicole îl aştepta tot timpul în prag, cu un zâmbet de bun venit.
    Sfârşit.
    Mulţumesc pentru poză : romaniatv.net