Zilele au trecut diferit. Unele se târau, cu viteza unui melc care își
poartă casa în spinare, atunci secundele deveneau minute, iar minutele ore, mă
uitam prea des la ceas, timpul se oprise, păsărele de la streașina casei înțepeniseră,
iarba nu mai creștea, soarele nu se mai mișca, funzele pomilor încremeniseră, vântul rămăsese cu rafala în
gură, gata să fie suflată. Voiam să vină ora
cinci, atunci, numai atunci mă aștepta Mari. Universul lucra împotriva
iubirii mele, nu-i nimic, mă voi lupta cu el pentru iubirea mea. Îl voi bate pe spate pe zeul Eol, să dea drumul vântului răcoros de
vară , atunci păsărele vor zbura, iarba va crește, iar soarele își va vedea de
drumul lui pe bolta cerească. Cu mult înainte de ora de întâlnire, am plecat de
acasă, era o după amiază fierbinte de vară, rarii țărani întâlniți în cale,
erau moleșiți de căldură și muncă, mergeau țârșinduși picioarele prin colbul
gros, în urma lor rămânea un nor de praf, nu se auzeau mergând, abia murmurau
ceva în semn de mulțumire la binețea
dată. Totul părea amorțit din cauza zădufului, doar eu eram vioi. Am mers pe
ulița satului, până în locul în care se face un drumeag la stânga, care intră
abrupt în luncă. Am cotit-o pe el și am
tot mers pe lângă marea galbenă de grâu cu mici insulițe roșii și albastre,
până ce am găsit o potecuță îngustă prin lan. Am făcut la dreapta și am urmat
poteca, nu mergeam, zburam, peste puțin avem să ajung la locul de întâlnire. În
fața mea, puțin în stânga, în mijlocul lanului de grâu copt, era o poieniță,
din motive știute doar de divinitate, în acest loc nu răsărise grîul, în schimb
erau o mulțime de maci roșii. Firave și gingașe aceste flori formau un fel de
insulă în marea aurie. Mari nu era venită, m-am întristat, dintr-o dată am
văzut macii roșii la fel ca taurul în arena coridei,nu eram furios pe ea, eram
furios pe toată lumea. Știam, că ea nu ar fi întârziat, dar alții îi puseseră
piedici. Când mă luptam cu mine, două
palme mici ce miroseau a iasomie , mi-au acoperit ochii. Dintr-o dată
m-am luminat, toată lumea era a mea, am iertat pe toți, chiar și pe proful
ce-mi dăduse odată un patru, doar pentru că nu i-a plăcut mutra mea în acea zi.
-Ghici cine este? Glasul a sunat ca un clinchet de clopoțel , cristalin și
blând.
-Știu cine ești, ești Muma Pădurii.
-Nu, nu ai ghicit.
-Ești zâna cea bună.
-Călduț
-Ești Crăiasă Florilor de iasomie
-Călduț
-Ești Mari, iubirea, dragostea, motivul pentru care trăiesc.
-Ai ghicit, te eliberez, îți redau libertatea.
-Sunt liber să te iubesc, să te divinizez, să mă privesc în apa albastră a
ochilor tăi, să văd fericirea izvorând prin irisul lor. Am prins-o în brațe, am apropiat-o de mine, iar buzele
noastre s-au prins instantaneu într-un sărut pătimaș. În zare, prin căldură
zăpușitoare se vedea un țăran venind, ne-am așezat pe iarba deasă, puțin
uscată, la umbra frumoșilor maci. Adăpostiți de ochi curioși, am continuat să
ne jucăm și să ne declarăm jurăminti fierbinți de iubire. Am făcut o coroniță
din câteva spice de grîu și câteva flori de mac. Coronița astfel alcătuită, am
pus-o pe capul lui Mari, spicele aurii de grâu se confundau cu părul ei, macii
roșii erau precum bujorii din obrajii fetei. Mă uitat la ea și nu puteam crede,
că pot fi atât de norocos. Nu era pământeană, nu părul părea a avea în el raze
de soare, ci soarele însuși avea razele formate din părul lui Mari, obrajii ei
erau roșul cerului din apus de soare, buzele ei erau sărutul astrului zilei;
dar eu, eu cine eram?
Eram Omul fericit, eram omul, care se bucura de toate aceste minuni, eram
omul, care iubea iubirea, ce se năștea prin ea. O ultimă rază de soare s-a
oglindit în ochii fetei iubite, apoi cuminte soarele s-a rostogolit spre locul
de odihnă. Timpul a zburat, a trecut ca o părere, orelele au fost minute, iar
minutele secunde, când a trecut așa de repede? Începea să se însereze, trebuia
să intrăm în sat, înainte de căderea întunericului. M-am ridicat oftând, iubita
a înțeles motivul, m-a prins cu mâinile pe după cap apoi m-a sărutat:
Nu te supăra, uite, te sărut mult, să-ți țină, până ne vom revedea. Nu
doresc să intru noaptea-n sat, lumea
vorbește și nu vreau să intru-n gura ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu