Poate că lucrurile aşa
ar fi evoluat şi fără comunism, nu am de unde şti.
După 1965 a fost o
perioadă de descătuşare a poporului faţă de etapa întunecată
1946-1964.
Deţinuţii politici au
fost amnistiaţi, oamenii chiar simţeau un suflu nou.
Îmi amintesc că la
înmormântarea lui Gh.Gh.-Dej din martie 1965, casa noastră era
plină de lume, (satul nostru fusese racordat de puţin timp la
curentul electric, de aceea eram printre puţinii fericiţi din sat ,
posesori al unui televizor, al nostru era un „Tonitza”), toţi
acei oameni, ce se găseau la noi în casă, plângeau, Gh. Gh.-Dej era
iubit de oameni, altfel nu îmi explic. Nu erau lacrimi forţate,
nu erau activişti de partid prin preajmă, erau lacrimi adevărate.
Propaganda pentru lauda
Partidului Muncitoresc Român(PMR) şi a liderului său era uriaşă
şi agresivă ( aceeaşi propagandă se face şi în ziua de astăzi,
la fel de agresivă şi parcă mai talibanică). La cinematograf,
înainte de începerea filmului propriu-zis era un jurnal de 15
minute în care erau ilustrate minunatele realizări ale partidului,
PMR, şi ale prim secretarului său, tovarăşul Gh. Gh.-Dej.
Radioul, televiziunea, în toate buletinele de ştiri, jurnalele şi
emisiunile lor, lăudau marele om politic, acelaşi Gh.-Dej. Pe de
altă parte, ţăranii care plângeau la înmormântarea lui Dej,
erau aproape muritori de foame până-n colectivizare, erau oameni cu
guri multe de hrănit şi pământ puţin. Acum copiii lor erau la
şcoli profesionale pe cheltuiala statului. La terminarea şcolii
aveau un loc de muncă asigurat. Ţăranii până-n 45 de ani puteau
face cursuri de calificare şi învăţa o meserie.
Deasemeni prin cursuri
serale intensive se căuta eliminarea analfabetismului. Viaţa
ţăranilor se schimbase radical în bine. Aici nu includ morarii,
proprietarii de mult pământ, peste 15 ha, aceştia se puteau
întreţine foarte bine, ei chiar au avut de pătimit în perioada de
până-n colectivizare. Mulţi dintre ţăranii de mijloc şi
chiaburi au trecut de partea comuniştilor reuşind să prindă
posturi de conducere în viitoarele structuri ale GAC-urilor (
Gospodăria Agricolă Colectivă), ori GAS ( Gospodăria Agricolă de
Stat).
Nu am pretenţia de a
scrie o lecţie de istorie, ci de a rezuma faptele aşa cum le-am
văzut şi perceput ca trăitor al acelor vremuri în transformare.
Vreau să spun câteva
cuvinte despre ce mâncau oamenii anilor '50. Vorbesc despre ţăranii
lucrători ai peticelelor lor de pământ şi nu de familiile
,puţine, care aveau un salariat în casă, cum era la noi tata.
Dimineaţa : în general
mâncau ce rămânea de seara, dacă nu rămăsese nimic din seara
precedentă, aveau câteva alternative:
-Frunze de ceapă verde
cu lăptuci şi oţet, nu se făcea salată.
-Puricei, mămăligă
fărâmată, prăjită-n puţină untură
-Tocăniţă, puţină
ceapă prăjită în untură cu puţin bulion şi mămăligă rece
-Două ouă, asta era
delicatesă, bătute cu mălai şi apă, câteodată punea lapte în
loc de apă, se făcea o omletă, se mânca tot cu mămăligă rece.
- Magiun cu mămăligă
În acea perioadă pâinea
era cartelată. Tatăl meu lucra în petrol şi avea dreptul la o
pâine neagră de 2 kg/zi, sau la două zile, nu mai reţin exact cum
era. Noi copiii împreună cu mama aveam conform cartelei dreptul la
o pâine la câteva zile, cred că trei zile. Ceilalţi ,care nu erau
salariaţi, cu greu puteau face rost de o pâine pe săptămână.
Când puteau găsi ceva drojdie, nu se găsea, făceau fie o pâine,
fie cococi pe plită. Cei care aveau pâine erau consideraţi
fericiţi, mai ales atunci când puteau înlocui la masa de dimineaţă
mămăliga rece, cu pâine.
La prânz:
-Ciorbă de: cartofi,
fasole, fasole verde, iar felul doi: varză călită, mâncare de
cartofi. Cantităţile gătite pe timp de vară erau cât să ajungă
pentru masa de prânz, nu aveau frigidere în care să păstreze
mâncarea . Pasărea în general era tăiată duminica, dacă cineva
tăia o pasăre în timpul săptămânii însemna că ori pasărea,
ori un membru al familiei, era bolnav.
Primăvara era bine. Se
făcea mâncare din : urzici, lăptuci, ştevie, ştir, hamei, ceapă
verde, etc.
Ca o curiozitate , acasă
mâncam pâine neagră, iar atunci când ajungeam în spital ne era
dată pâine albă. Dealtfel oamenii cu „dare de mână”,
preferau să mănânce şi acasă pâinea albă, mai ales că nu era
pe cartelă, în schimb era destul de scumpă. O pâine neagră de 2
kg. costa 4 lei, iar o franzelă albă de 0,750 kg. costa 3,60 lei.
În anul 1965 când a
început dezvoltarea industrială se punea mare bază pe muncitori.
Migrarea din Moldova spre celelalte regiuni, a populaţiei active, a
fost posibilă, datorită condiţiilor bune oferite de stat, celor ce
se angajau în unităţile noi create.
Va urma.
Mulţumesc pentru poză : stiripesurse.ro
Aici prezint situaţia unor ţărani care veneau din evul mediu, ca mod de viaţă. Aceşti oameni trăiseră în case mici, învelite cu paie, coceni, şindrilă, rar cu ţiglă, cu pământ pe jos, cu saltele din paie pline de purici, dormind pe timp de iarnă şi câte 8 persoane într-o singură cameră. Pentru oamenii din popor, de la coarnele plugului, după 1965 viaţa lor s-a schimbat în bine. Nici nu bănuiau ei că va veni o zi când nu va mai fi nevoie să drămuiască leul pentru aş cumpăra gaz lampant şi chibrituri. Pe aceşti oameni nu îi interesau nici dreptul la vot, nici pluripartinismul, nici libertatea cuvântului. Pentru ei era suficient fapt
RăspundețiȘtergere