Ştabul, acest mic
burghez comunist, persistă, îl găsim în toate structurile de
conducere ale statului, îl găsim la ghişeu, în teu-ul
infirmierei, în seringa asistentei, în stetoscopul doctorului, în
stiloul profesorului, în tresele poliţaiului, în funcţionarul
ministerului (să mă ierte cei pe care nu i-am enumerat), gata
totdeauna să te umilească. Faptul că această asistentă m-a
întâmpinat cu un zâmbet uman, nu ar trebui să fie o excepţie, ar
trebui să fie regulă. În spitale, personalul auxiliar şi medical,
aşa ar trebui să se poarte cu pacienţii, doctorul şi asistenta ar
trebui să aibă tot timpul zâmbetul pe buze şi vorba bună la ei,
pentru a putea astfel, să încurajeze pacientul, să poată trece mai
uşor prin încercarea bolii.
La fel ceilalţi
funcţionari, indiferent de locul unde îşi desfăşoară
activitatea, trebuie să se poarte cu modestie şi decenţă cu
persoanele venite la ei, pentru rezolvarea unor probleme. Nu trebuie
să uite nici o clipă că, salariul lor este plătit de cei pe care
el, funcţionarul, îi umileşte.
Aş vrea să menţionez
că am mai fost internat în secţia de Geriatrie a Spitalului de
Urgenţă Târgovişte, dar, era prima dată când o vedeam pe
asistenta Roxana, abia revenise din concediul maternal şi de
creştere şi îngrijire a copilului. Despre celelalte asistente şi
infirmiere care lucrează în această secţie am mai scris, numai
revin, a spune că au un comportament de excepţie, ar putea fi un
pleonasm. Da, regăsesc de fiecare dată acelaşi colectiv
profesionist, gata să îndeplinească orice dorinţă legitimă a
pacientului. Pacienţii sunt pentru medic şi personalul său,
părinţii, fraţii, bunicii, fac parte din familia lor, sunt toţi o
mare familie. Mă mănâncă palma să-i enumăr pe toţi salariaţii
secţiei de Geriatrie, pentru a nu plictisi cititorul, nu o voi face,
spun numai atât, SE POATE. Exemplul de dăruire al acestor oamenii,
trebuie urmat, de tot personalul instituţional al statului,
indiferent de locul unde îşi desfăşoară activitatea. În
încheiere, felicit întregul colectiv al secţiei, în frunte cu
medicul primar dr. Popescu Ioana, pentru modul exemplar în care îşi
face datoria.
Zâmbetul Roxanei persistă în gândul meu, ăsta este numele asistentei care m-a întâmpinat, nu este greu să fi om, nu este greu să zâmbeşti, nu este greu să spui o vorbă bună; aşa cum rânjeşti, poţi şi zâmbi, aşa cum umileşti, poţi să ajuţi pe acela ce îţi solicită ajutorul. Oamenii sunt egali, în faţa legii şi ai lui Dumnezeu, numai că, unii, sunt primii dintre egali.
RăspundețiȘtergere