sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Prea ferictul, fericit!

    
     Acest articol este un pamflet. Întâmplările descrise nu au avut loc, dar cine ştie...
     „Omule, ieşi repede afară să vezi ce n-ai văzut”. Mă îmbrac şi ies la poartă, curios  de ce mă scosese nevasta intempestiv din casă. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut un cortegiu, precum cel  ce însoţeşte mortul, numai că nu avea dric. În fruntea alaiului, într-o cămaşă aspră din cânepă țesută în casă, lungă și neagră, purtând pe umeri o cruce din brad, mergea Mitropolitul Bineu al Olteniei, după el, împărţind bani săracilor, veneau episcopul  Fifon şi arhiepiscopul Tudose al Tomisului. Încadrat de mai mulţi arhierei, preoţi şi diaconi, într-o cămaşă lungă din cânepă albă, cu spatele gol, venea, autoflagelându-se, însuşi Prea Fericitul Dorel. Preoţii, din jurul Prea Fericirii sale, împărţeau bani săracilor, zicându-le să pomenească în rugăciunile lor pe Preafericitul, care, a făcut de acum jurământ de a trăi în sărăcie. Prea Fericitul Dorel, fericit în hotărârea luată, se lovea necontenit cu un cnut de provenienţă rusească, având cele 10 fişti din piele prevăzute la vârf cu cîte un bumb din plumb. La fiecare lovitură,  sângele sărea  din pielea bine hrănită a Prea Fericirii Sale. Cu fiecare lovitură pe care şi-o aplica, faţa i se lumina, cu cât cei din anturaj împărţeau mai mulţi bani săracilor, cu atât mai mult se vedea bucuria pe faţa Fericirii Sale. În faţa lui, acelaşi lucru îl făceau cei trei arhierei, Mitropolitul Bineu, hotărâse să dea toţi banii, din marea sa avere, astfel: jumătate la săraci, jumătate pentru repararea lăcaşurilor de cult din patrimoniul bisericii.
     Patriarhul, cu cămaşa plină de sânge, spatele sfâşiat de lovituri, dar cu faţa luminoasă ca a marilor sfinţi, aproape că numai păşea, ci plutea pe deasupra muritorilor pe care îi umilise ani de zile. Preoţii nu mai conteneau să cheme poporul sărac pentru a fi miluiţi de marii dregători ai Bisericii. Banii plecau din mâinile, altădată hrăpăreţe ale Înalţilor slujbaşi, direct în mâinile nevoiaşilor. În timp ce se autoflagela, Patriarhul, de fericită pomenire, din înaltul funcţiei sale striga către oameni :”sunt un biet călugăr, ajuns să mă nevoiesc pentru sfânta noastră Biserică, aşa cum Iisus Hristos, Domnul nostru, Mântuitorul nostru, s-a lăsat răstignit pentru noi. Am greşit atunci când am acceptat plată pentru slujirea Domnului, singura plată pentru mine trebuia să fie un blid cu mâncare şi un rând de straie. Prin intrarea în rândul ordinului călugăresc, am jurat să trăiesc în sărăcie, iar gândul, trupul şi capul meu să mă ajute să slujesc pe Domnul nostru Iisus. Am căzut în păcatul lăcomiei la fel ca şi ceilalţi arhierei ai Bisericii, în loc să fim iubiţi de către oameni, suntem huliţi şi prin noi şi sfânta noastră Biserică. Oameni buni, primiţi aceşti bani pe care preoţii îi împart şi îmulţiţi-i pentru a vă hrăni pe voi şi familiile voastre. Nu mărimea Bisericii și bogăția straielor noastre contează în faţa lui Dumnezeu, ci mărimea credinţei din sufletul nostru. Fraţi creştini, primiţi  banii oferiţi de noi, luaţi tot din munca voastră, pentru că noi, nici nu am arat, nici nu am semănat pentru a avea  banii aceştia. Luaţi darurile oferite de aceşti sfinţi părinţi şi rugaţi-vă pentru iertarea sufletelor noastre, pentru păcatul lăcomiei şi trufiei. Vreau să rog pe toţi preoţii şi diaconii acestei Ţări, să mă ierte pentru obligaţia impusă de mine şi ceilalţi înalţi arhierei de a strânge cât mai mulţi bani de la populaţia săracă, punând în pericol harul preoţilor în parohiile lor. Când mă voi deplasa dintr-un loc în altul voi folosi o maşină obişnuită, nu maşină de lux precum cele de acum. Mâine voi anunţa guvernul că numai am trebuinţă de nici un ban de la el pentru salariile noastre. Banii, astfel economisiţi, să fie folosiţi pentru căminele de copii, înzestrarea şcolilor şi a spitalelor.”
   Cortegiul a trecut de mine urmându-şi calea, se târa precum un şarpe pe uliţele satului. Am vrut să îmi fac cruce şi să spun Tatăl nostru, mâna nu putea face semnul crucii, iar vorbele pentru rugăciune nu prindeau viaţă.   Atunci am zis: piei drace!  Apoi m-am trezit lac de apă din coşmarul avut.

6 comentarii:

  1. Atunci am zis : piei drace şi m-am trezit lac de apă din coşmarul avut

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Exceptional pamfletul d-voastra d-le Ionel Cârstea , norocul afost ca ati visat , altfel v-ati fi trezit cu Diavolul in persoana !!

      Ștergere
  2. superb , acelasi Ionel Carstea care l-am cunoscut , suntem tot aici ... (Y)

    RăspundețiȘtergere
  3. Cosmarul d-voastra ar trebui sa reflecte realitatea,dar cum? In asezaminte manastiresti si in Biserici ,fac legaminte catre DUMNEZEU pentru a trai pe spinarea altuia si de a fi nefolositori!!

    RăspundețiȘtergere

Femeia pierdută. Cap X

  -Să revenim la Năuc, stai să gust din ceașca cu țuică și să rup din foaia asta de varză, Năuc a stat tot timpul în cârciumă ori a mai fost...