Totalul afișărilor de pagină

luni, 22 ianuarie 2018

Prizonierul XVI

  A fost o iarnă capricioasă, dar oricât  ar fi iarna  de grea , sub plapuma caldă a zăpezii tot cresc cerealele semănate toamna şi ghioceii care sfidează stratul de  zăpadă şi ies afară cu clopoţeii lor dantelaţi. A fost o luptă dură între baba iarnă şi feciorelnica primăvară, prima  continua să vină cu răutăţile gerului, viscolului şi furtunilor de zăpadă, a doua a venit cu blândeţea vântului cald, a razelor de soare şi a micilor floricele care făceau parte din alaiul anotimpului reînvierii.
În final a învins primăvara  prin abandonul iernii şi astfel, într-o zi de joi a primei jumătăţi de martie soarele a urcat pe cer hotărât, determinat să încălzească pământul. Primele gâze au apărut nesigure în zbor, în stâne, miei se jucau la soare. Nicolae a scos animalele afară, le-a lăsat slobode, văcuţa împreună viţica ei  au început să alerge cu cozile  pe spinare. Cei doi cai cu capetele unul lângă celălalt se jucau bătând din picioare şi mişcându-şi capetele în sus şi-n jos de parcă ar fi discutat ceva şi se aprobau reciproc .
  Cu basmaua legată la ceafă şi burta proeminentă, Irina, având grăunţe în poala şorţului negru pe care îl purta ziua când trebăluia prin curte, a intrat în oborul păsărilor, găinile au venit ciopor pe ea, femeia le vorbea ca unor prietene, fiecare avea un nume: Porumbaca, Negruţa, Alba, Roşcata, Pestriţa, etc., după ce le-a pus grăunţe într-un lighean mare, a mers la cuibare să adune ouăle. În locul grăunţelor în şorţ a pus ouşoarele de la găinuşele ei dragi, cum îi plăcea să le alinte.
-Nicolae, au început găinile să se ouă, am luat 7 bucăţi, toate sângerate, unul e micuţ, cred că e de la puicuţa pestriţă care ne-a mai rămas dintre puii din toamnă. Era mândră când putea pune pe masă ceva din gospodăria ei.
-Ei, era timpul, din toamnă de când le hrănim degeaba, de acum să ne plătească şi ele strădania noastră şi mâncarea pe care o risipim să le hrănim. Uite porcii, pe măsură ce timpul trece, pun pe ei, cresc, se îngraşă, mangaliţa asta o tai la sf. Paşte, va avea cam 150 de kilograme, oprim porcul bazna pentru mai pe vară. Până  la Crăciun se fac ăştia mici, au crescătură bună, îmi place de ei, sunt ca Vasile Grasu, ăla după vale, mănâncă şi dorm toată ziua, nu fac nici un zgomot dacă au în troacă, altfel, ţipă de se aude până-n sat.
Nicolae a cuprins-o pe după gât cu mâna dreaptă, iar cu stânga a mângâiat-o pe burtică.
-Creşte băiatul meu, a, uite ce voinic este, ce tare m-a lovit! Va fi un flăcău pe cinste!
-De unde şti tu că va fi băiat? Poate este fetiţă? Mie chiar mi-ar plăcea mult să am o fată, să o moţez, să-i cumpăr pantofi de lac , mult mi-am dorit să am şi eu o pereche, nu am avut parte, bani am avut, dar nu le-am văzut rostul, unde mergeam eu pentru a mă fuduli cu ei? O haină elegantă şi scumpă nu are sens să o cumperi, dacă nu o admiră nimeni. Am renunţat. Bărbate, ştii ceva? Spuse Irina întorcându-se cu faţa la el, apoi l-a privit în ochi, iar cu mâinile l-a prins după gât.
-Spune nevastă, ce vrei să-mi ceri, că doar atunci mă prinzi după grumaz.
-Hai să plecăm de aici, să ne mutăm cu casa la oraş, poate găsim să muncim acolo, avem ceva bănişori strânşi, ce părere ai? Irina îl pupa pe obraji şi îl desmierda, căldura primăvăratică îi îmbia la iubire, natura  reînvia.
Nicolae a prins-o în braţe cu grijă, să nu deranjeze pe cel mic, a sărutat-o, apoi i-a promis că se va gândi la propunerea ei, deşi el se învăţase în pustietate, dar pentru binele copilului vor trebui să găsească soluţii.
Pe la jumătatea lunii mai discutau amândoi, era seara, tocmai ce terminaseră de cinat, Nicolae îi spunea Irinei care este programul lui pentru a doua zi. Dintr-o dată femeia s-a schimbat la faţă:
-Omule, mergi şi ia paie curate, pune-le jos în camera de dincolo, apoi un cearceaf curat peste ele, pune tuciul ăla mare cu apă la fiert pe pirostri, apoi înhamă calul la şaretă şi fugi în sat să o aduci pe coana moaşă, pe Lisandra, o ştie toată lumea. În cea mai mare viteză să vii cu ea, eu am să nasc. Acum du-mă în casa mare, acolo e curată camera, nu ca asta unde dormim. Să pui lângă mine cuţitaşul ăla mic care taie bine, să torni nişte pălincă pe el pentru a se curăţi.
Nicolae a rezolvat în fuga mare tot ce ordonase nevasta, a înhămat calul negru cu stea în frunte la cabrioletă, a deschis porţile, apoi a o pornit în galopul calului  spre sat, înainte să iasă pe poartă a auzit văcuţa gemând, „te pomeneşti că fată şi vaca, ajută-mă Doamne!” îşi zise bucuros în timp ce dădea bice calului.
  Când s-a întors cu moaşa, copilul tocmai se năştea, a lăsat femeile singure, uşa a  crăpat-o  ca în caz că au nevoie de el să se înfiinţeze mintenaş, iar el a mers în grajd să vadă ce face vaca. Era bine, fătase, viţeluşul, un tăuraş roşcat, semăna cu mama-sa, se chinuia să stea în picioare, era multă voinţă, dar puţină putinţa, picioruşele îi tremurau, încă nu avea forţă în ele. Nicolae l-a ajutat să meargă la vacă să sugă, din ţâţele pline ale ugerului, colastra grasă  care avea să-l întremeze. O oră mai târziu viţeluşul alerga prin grajd.
În casă băiatul, atunci născut, sugea lăptic din sânii mari şi mustind de lapte ai mamei lui. Nicolae i-a privit bucuros, era fericit,apoi s-a gândit la tăuraşul din grajd, ce repede a plecat în picioare, al lui mai are un an de aşteptat.
S-a apropiat de ei, a sărutat mâna şi fruntea nevestei şi degeţele micuţe ale băiatului:
-Mulţumesc nevastă că mi-ai dăruit un copil, mă bucur este băiat, tu nu te supăra că nu a fost fată, îţi promit, că imediat ce poţi, punem să facem o fătucă, să avem pereche. Coană moaşă, cât îţi datorez?
-Întâi, Nicolae maică, pune un păhărel de pălincă, da vezi, paharul să nu fie din cele mici, caută unul mai potrivit că vreau să închin în sănătatea prinţului tău şi al reginei care tocmai l-a născut.
A căutat în bătrânul dulap,o moştenire de la bunica Irinei, de aici a luat un pahar mare, din care de regulă ei beau vin, l-a umplut pe trei sferturi cu pălincă, apoi l-a întins bătrânei.
-Poftim coană mare, ia şi gustă din pălinca asta făcută de mine anul trecut , este prună curată, are grade mai multe decât o cloşcă când cloceşte.
Bătrâna a luat paharul, ochii îi scânteiau de poftă, s-a uitat la el, era mulţumită de băutura pusă de Nicolae, „se vede că nu este zgârcit” îşi zise ea în gând.
-Nicolae, să trăiţi mamă şi să vă trăiască copilaşul, să  aibă viaţă lungă cu sănătate şi bucurii!
-Amin! Ne bucurăm de urare. Când vrei să pleci, te-oi duce acasă. Ce crezi, copilul şi muierea-s bine?
-Bine Nicolae, Irina e puternică ca o iapă de Lugoj, iar băiatul aşa de tare a ţipat că ne-am speriat amândouă, se vede că are bojogi puternici. Voi bea încet licoarea din  pahar, tare-i bună, nu vreau să se termine repede.
-Coană Moaşă, bea-l cum vrei, că pentru acasă ţi-oi  pune o ţâră de pălincă într-o sticluţă , să guşti când poftă vei avea.
Moaşa a urcat în şaretă având un coş lângă ea în care se găseau o găină cu picioarele şi aripile legate, o sticluţă cu pălincă, o şunculiţă afumată din purcelul tăiat la Paşti şi o strachină cu untură proaspătă.
Într-o mică boccea, pe care bătrâna o ţinea cu grijă în mână, Nicolae pusese câteva ouă proaspete.
Cabrioleta cu cei doi a plecat pe şleaul către sat, din casă se auzea plânsul celui mic, îşi striga norocul.
-Noroc să fie! strigă Nicolae dând bice calului.
Îl toropise căldura, deşi era abia sfârşitul lui iunie soarele ardea nemilos, a descălecat de pe cal, l-a lăsat liber să pască iarba subţire la fir care creştea la umbra copacilor şi frunze de ferigă ce se găseau din belşug în pădure. El s-a trântit la umbra unui fag bătrân şi umbros, răcoarea îi făcea bine, era transpirat, s-a şters cu  năframa dată de dimineaţă de Irina. Gândul i-a fugit la Oblegovici, trecuse aproape un an de la prinderea partizanilor, nu mai dăduse niciun semn de viaţă, e drept că fusese avansat la Centru aşa cum visase. Partizanii fuseseră toţi judecaţi: Arnăutu şi Donose fuseseră condamnaţi la moarte, ceilalţi au avut pedepse cu închisoarea silnică, unii pe viaţă, alţii mai puţin, dar nici unul sub 10 ani de detenţie. Pe el nu-l citaseră ca martor, nu a vrut Oblegovici să-l pună în lumină şi mai proastă. Nici una dintre femeile partizane nu fuseseră condamnate, nimeni nu vorbise despre ele.
De Ofiţer nu a mai auzit nimic, nici de frumoasa Ioana, iubita lui. Ar fi vrut să vorbească cu ei. Nu-i putea căuta fără să le pricinuiască necazuri, ultima lecţie primită când l-a căutat pe Dumitrana, nu a uitat-o.
I s-a făcut dor de casă, a încălecat pe calul care păscuse în jurul lui, cât timp el s-a odihnit, apoi a plecat. Era un om fericit, acasă îl aştepta un mic bărbat şi femeia lui.
A intrat pe poartă, a dus calul sub polatră, l-a legat la iesle, apoi a scos şaua după el şi i-a pus în cap  straiţa cu o strachină de grăunţe. După ce a verificat starea tuturor animalelor a intrat în casă, nevasta tocmai alăpta micuţul bărbat. Copilul, fometos, sugea cu poftă din sânul mare, alb, rotund, cu pielea catifelată şi plin cu lapte al mamei. Nicolae a zâmbit în sinea lui, era bucuros că băiatul mânca cu poftă şi erau sănătoşi amândoi, mamă şi fiu.
-Nicolae, trece timpul şi noi nu am găsit naşi pentru cununia noastră şi pentru botezul vostru. Te-ai gândit la acest lucru?
-M-am gândit,nu am găsit pe nimeni, în sat oamenii nu au bani de petreceri şi sincer să fiu  nici unul care să-mi fie pe plac, lasă că ne botezăm noi.
-Eşti un „lasă-mă, să te las”. Măi omule, în viaţă trebuie să fii mai ferm, mai bătăios, tu parcă eşti prea aşezat, prea „muieţi-s posmagii”. Să stai cu copilul acasă  fiindcă am să  plec eu în sat şi nu mă las până nu vin cu naş. Şi încă unul care să-mi placă mie. Da, să ştii, că eu tot te iubesc, chiar dacă eşti mai delăsător. Acu pune mâna şi fă ceva de mâncare pentru seară că „domnu’” ,spuse Irina arătând spre copil, nu m-a lăsat toată ziua să fac ceva.
-Apăi, nu-l mai ţine toată ziua în braţe, că se va învăţa rău, mai pune-l şi în copaie, iar dacă o plânge nu va fi rău, îşi va dezvolta plămânii. Nu  o spun pentru că nu aş vrea să te ajut, mă gândesc la el că este băiat şi nu vreau să iasă un răsfăţat, unul care se va ţine tot timpul de fusta mamă-si. Merg să prăjesc nişte cartofi şi să scot o bucată de muşchi din oală. Fac o mămăligă mare,iar de pe brazdă am să iau usturoi. Ce zici, îţi va plăcea sau faci nazuri?
-Mă, mişcă-te mai repede, căci mare poftă mi-ai făcut! Irina s-a rezemat de perete în braţe cu Nicuşor , îi pusese numele tatălui său, Nicolae,  se uita la el, sugea , apoi i-a scăpat ţâţa din gură, îl luase somnul, tresărea, iar prindea ţâţa, până când mamă-sa s-a decis să-l pună în copăiţă unde avea aşternute mai multe haine să nu-i fie rece. Dormea, buzişoarele lui mici încă se mai mişcau ca şi cum ar fi căutat sânul.  Irina l-a închinat, a scuipat spre el de trei ori să nu se deoache, apoi a ieşit afară să-l ajute pe Nicolae. Nu mică i-a fost mirarea când l-a găsit pe Nicolae stând afară la măsuţă cu un păhărel de rachiu în faţă, nici urmă de cartofi curăţaţi.
-Nicolae, ce faci, nu cureţi cartofi? Ce am vorovit noi? Irina se prefăcea a fi supărată şi pornită pe ceartă.
Mă, cu tine mă cert eu!
-Da, de ce mă rog, dacă pot să întreb? Nicolae se prefăcea că nu înţelege supărarea femeii. Vezi bine că sunt sănătos, pot să beau o ceaşcă cu  pălincă, am venit acum din pădure, voi sunteţi bine,nu sunteţi bolnavi, tu de ce te-ai supărat aşa deodată? Nu-ţi convine sau ce? Nicolae nu i-a dat timp să răspundă, a cuprins-o în braţe şi a început să o sărute pe faţă, pe gât , pe gură, îi era dor de ea, nu mai dormiseră amândoi în acelaşi pat de mai mult de o lună de zile.
Cu aceleaşi săruturi şi acelaşi dor i-a răspuns şi Irina, din carne şi sânge era şi ea făcută, starea de iritare de mai înainte tot de aici pornise, din adâncul neostoit al dorului.
-Îmi este dor de tine femeie, te vreau, îi şoptea cu glas fierbinte  bărbatul, cât mai aştept?
-Nicolae, potoleşte-te şi eu te doresc şi mie sufletul îmi arde când mă gândesc la tine, trebuie să avem răbdare; să ies la biserică, să-mi facă preotul molifta, să încreştinăm copilul, să ne cununăm, apoi voi fi a ta. Nicolae, nu trebuie să spurcăm copilul cu faptele noastre murdare. Întâi curăţenia sufletească şi trupească, apoi vom avea timp şi de noi, d-aia ţi-am zis să găseşti mai repede un naş.
Se mai potolise dogoarea zilei, era o amiază târzie, cerul era acoperit de nori, dar nu se simţeau semne de ploaie, câinele a început să latre într-un fel aparte.
-Ia vezi Nicolae cine poate fi la poartă, câinele mai mult se gudură decât latră, parcă am auzit şi un motor de maşină, dar de aici din spatele casei şi cu gura ta mare, ce să mai auzi? Ne poate lua cu totul, noroc cu Ursu că ne face atenţi.
-Ho femeie, mai potoleşteţi gura, că prea mult meliţezi! Nicolae a aruncat ultimele cuvinte în timp ce se îndrepta spre poartă.
A deschis portiţa, s-a uitat atent la domnul din faţa sa, era înalt, bine făcut, cu o faţă plăcută, îmbrăcat elegant cu costum şi pălărie mare din fetru de culoare gri, avea cravata grena cu dungi oblice de culoare albă cu nodul slăbit, era cald.
-Noroc Nicolae, ce te uiţi aşa admirativ, nu mă mai cunoşti, au nu vrei să mă bagi în seamă.
-Cum să nu vă cunosc păcatele mele, chiar vă admiram eleganţa. Să trăiţi tovarăşe comisar!
-Chestor, sunt chestor acum, Domide e comisar şef.
-Dar domnul Vasilescu, ce mai face?
-A murit anul trecut, nu a suportat umilinţa la care a fost supus. Dumnezeu să-l ierte! Nu mă inviţi în casă?
-Ba da, scuzaţi-mă, m-am luat cu vorba şi am uitat să fiu o gazdă bună. Poftiţi! Intraţi don chestor! Îmi pare rău pentru don Vasilescu, era om corect! Dumnezeu să-l ierte!
-Irină, a continuat  Nicolae când au ajuns la femeia care curăţa cartofi, uite cine ne-a trecut pragul porţii! E don comisar, acum don general. Ia priveşte-l ce fain îi!
-Bine aţi venit în umila noastră casă! Irina îşi ştergea mâinile pe şorţ, trebuia să facă ceva cu ele, îi tremurau, era prea emoţionată.
Dumitrana a sesizat stinghereala femeii, atunci s-a apropiat de ea şi a zis:
-Nicolae, dă-mi voie să îmbrăţişez un vechi tovarăş de arme, vino Irină să te pup, căci strajnică muiere eşti, apoi a sărutat-o pe amândoi obrajii.
Sărutul lui Dumitrana a fost ca o descătuşare pentru Irina, dintr-o dată s-a transformat în Irina cea adevărată, femeia care era gata să se ia la trântă cu viaţa.
-Luaţi loc don chestor, vă aduc o pălincuţă, pun acum de mămăligă, scot nişte muşchiuleţ de la cazan, facem un pic de mujdei de usturoi, mâncăm, apoi putem să strivim puricii pe burtă.
-Bine fată, îmi place ce ai spus că vrei să faci, până ce tu vei fi gata, eu am să mă plimb puţin prin grădină cu Nicolae, avem de vorbit oarece. Vino omule!
  Dumitrana l-a luat de braţ pe pădurar  fără să spună nici un cuvânt ,apoi  au pornit să se plimbe printre pomii din grădină. Un timp au mers în tăcere, Nicolae a simţit stinghereala chestorului, un fior rece i-a trecut pe şira spinării, nu a zis nimic, aştepta ca Dumitrana să spună primul cuvânt.
-Nicolae, a început într-un târziu să vorbească chestorul, să vezi ce s-a întâmplat acum câteva zile, cei de la armată au primit de la Statul Major al Armatei Germane o cerere prin care solicita date despre anumiţi ostaşi care se presupune că ar fi  fost omorâţi pe teritoriul ţării noastre şi care la ei figurau ca dispăruţi. Armata română prin Comisariatul Militar al judeţului au trimis o adresă  la noi să facem cercetări cu privire la câţiva ostaşi germani daţi dispăruţi. Ştii că aici în apropiere au avut loc lupte grele între armata română şi cea germană în toamna lui ’44.
-Am auzit câte ceva...a răspuns cu jumătate de gură Nicolae, avea inima cât un purice îi era teamă de ceea ce urma să povestească în continuare Dumitrana.
-Atunci, din grosul armatei  germane, care se afla sub focul năucitor al artileriei  române, s-a desprins o grupă care s-a refugiat în pădure cu gândul să scape din iadul dezlănţuit de români, nu au avut noroc, au fost împuşcaţi şi ei. Nimeni nu a stat în acea zi să adune cadavrele şi răniţii, abia în ziua următoare s-a întâmplat acest lucru. Echipele care adunau morţii notau  datele de stare civilă, regimentul  şi gradul militar, etc., tot ce scria pe plăcuţa de identificare. Locotenentul român care ucisese grupa germană a constatat că lipseşte unul dintre nemţi.  A fost  căutat de către români, nu s-a mai dat de el, s-a presupus că a fost ucis de animalele sălbatice, dar pentru că nu aveau date certe a fost dat dispărut ca număr, numele nu îi era cunoscut. Acum să vezi drăcie!
Inima lui Nicolae bătea să-i spargă pieptul, ar fi vrut să o domolească, îi era teamă ca Dumitrana să nu simtă starea în care se găsea.
-Am răsfoit documentele din dosar fără să le dau mare importanţă, din rutină, când, o poză mi-a atras atenţia. Am luat fotografia în mână, am mers cu ea la fereastră pentru a beneficia de lumina naturală a zilei şi am privit-o cu multă atenţie. Din poză mă priveacu ochii lui mari un tânăr blond cu un zâmbet strengăresc abia perceptibil în partea dreaptă a gurii. M-am uitat îndelung, am făcut o pauză să mă gândesc mai bine, m-am plimbat în sus şi în jos prin birou, nu îmi ieşea din cap bărbatul din poză.
Datele biografice corespundeau cu vârsta altcuiva, meseria trecută era tehnician constructor, gradul în armata germană era de sergent.
Mi-am zis: cu toate asemănările nu poate fi el, nu are cum, el e român, doar l-am auzit vorbind, l-am văzut acţionând, nu poate fi neamţ.
Dar dacă şi-a pierdut memoria atunci când a văzut că toţi camarazii lui sunt morţi, doar el era viu şi rănit  rămas în spatele frontului? Putea fi o variantă. Dar cum de ştia să vorbească româneşte, încă destul de bine. Poate învăţase în toţi anii cât fusese pe front împreună cu trupele române.
Sigur, am analizat şi situaţia în care ar fi fost găsit de o femeie bună la suflet care l-a îngrijit, apoi l-a învăţat să vorbească româneşte, ea fiind văduvă, a considerat neamţul rănit ca un dar de la Dumnezeu.
Sunt multe ipoteze, dar cel mai important dintre toate este faptul că acel om este posibil să trăiască, problema pentru mine este alta, ce transmit Statului Major german, că este viu şi trăieşte sub nume românesc ori pur şi simplu că este dispărut, probabil sfâşiat de animalele sălbatice.
-Tu ce mă sfătuieşti să fac, Nicolae? Dumitrana s-a oprit în loc şi s-a aşezat în faţa  pădurarului, aştepta răspunsul, privindu-l în adâncul ochilor.
S-a clătinat pe picioare, neamţul nu credea că va mai fi vreodată descoperit, nu a ferit privirea, simţea cum ochii lui Dumitrana îi pătrund în creier, îi citeşte adevărul ascuns în cele mai adânci celule. Nu putea trăi în miciună, va recunoaşte adevărul. Indiferent de consecinţele care vor urma de aici. Îi părea rău pentru nevastă şi copil, până la urmă nu făcuse niciun rău, nu omorâse pe nimeni, nu spionase pentru vreo putere străină. Este adevărat că minţise, nu avusese altă soluţie, nu ştiuse cum trebuia să procedeze.

„Doamne, îşi spuse Nicolae, fericirea pentru mine să fie totdeauna ca o Fata Morgana, când să pun mâna  pe ea, să dispară?  Şi cât de mult şi-a dorit să aibă un cămin în care să se audă gălăgia copiilor şi şoaptele lui de iubire adresate femeii dragi, mamei copiiilor lui. Totul s-a prăbuşit ca un castel de nisip luat de valul mării, doar atât înseamnă fericirea, doar atâta am dreptul să am?
Va spune adevărul indiferent de consecinţe, îşi va asuma indentitatea, apoi chestorul să hotărască ce va face cu el. Îi era frică, trebuia să-şi învingă teama, dacă voia să trăiască fără frică.
Dumitrana îl aştepta să vorbească, nu-l grăbea, îl simţea timorat, voia ca Nicolae să se elibereze, să vină la el ca la un duhovnic, ştia că nu-i va fi uşor, îşi dorea un singur lucru, să nu-l mintă.
-Domnule chestor, raţionamentul dumneavoastră este fără cusur, nu am fost amnezic, am fost salvat de Irina, când mi-am revenit frontul era departe. Nu mai am pe nimeni în Germania, toţi ai mei sunt morţi, inclusiv fata pe care am iubit-o, voiam să mor, însă nici moartea nu m-a vrut. Am fost salvat de acest înger minunat, când mi-am revenit m-am îndrăgostit de ea, atunci am jurat că voi deveni român, restul îl cunoaşteţi. Sunt gata să suport consecinţele oricare ar fi ele, îmi pare rău că voi dezamăgi două fiinţe iubite, din păcate nimic nu depinde de mine.
-Nicolae, ştiu situaţia ta de mai mult de o săptămână de zile, nu am vrut să vin până nu m-am gândit bine ce trebuie să fac. Dacă spun că te-am descoperit, fie şi amnezic, nu vei păţi nimic, probabil se va cere repatrierea ta. Un singur lucru e cert, dacă vei rămâne pe teritoriul României  ca neamţ vei avea o tinichea de coadă. A fost o hotărâre grea, nu îţi ascund faptul că am mers în audienţă la Oblegovici, acum este mare ştab la Comitetul central, este membru supleant, mai are un pas şi va ajunge printre greii partidului. Ştii ce mi-a spus: „Dumitrana, lui Nicolae îi stă foarte bine ca român, lasă-l aşa, nu-i  strica etnia”. Din casă s-a auzit un scâncet de copil, chestorul s-a uitat mirat la Nicolae.
-Am un băiat de o lună de zile, e un dolofan frumos, vreau să-l botez, dar nu am naş, de fapt şi eu vreau să mă botez ortodox, apoi să mă cunun cu nevasta. Sigur, astea vor rămâne vise neîmplinite. Aşa îmi este mie scris, să prind fericirea de pene, ea să zboare şi eu să rămân cu fulgii. Nu mă plâng, doar constat amar. Îmi este milă de micul Nicolae, va creşte, poate, fără tată.
Dintr-o dată şi-a amintit de grupa lui, de oamenii pe care-i pierduse-n pădure, cel mai tânăr nu avea nici 20 de ani, el trăise aproape dublul vârstei lui, nu se simţea cu nimic vinovat, încercase să-i salveze, românii fuseseră mai iuţi şi  îi împuşcaseră. Se simţea vinovat pentru că nu  a murit odată cu ei. Aşa alege viaţa, pe unii să-i scape de chin,iar pe ceilalţi să-i facă să trăiască-n chin.
-Vrei să ştii ce am hotărât? Dumitrana îl privea serios, doar în tonul vocii se simţea o urmă de ghiduşie.
-Sigur că vreau, mă mai întrebaţi? Inima lui Nicolae era cât un purice, respiraţia îi devenise sacadată, pulsul se ridicase.
-Domnule Nicolae Deiu, vă felicit, aţi fost admis în şcoala de brigadieri silvici, să mulţumiţi partidului pentru încrederea acordată. Dumitrana era sobru ca un ofiţer de starea civilă.
-Domnule chestor, nu vă bateţi joc de mine! Nicolae plângea şi râdea,nu ştia ce să creadă,de unde se văzuse pierdut, dintr-o dată lucrurile au luat o altă întorsătură.
-Nu îmi bat joc, asta este hotărârea pe care mi-a transmis-o Oblegovici prin primul secretar al judeţenei de partid. Va trebui să dai nişte examene pentru a ţi se da un certificat de 7 clase, toţi credem că tu ai făcut cândva şcoala, dar nu îţi mai aminteşti.  Nicolae, atenţie la cuvintele mele, nu te lăsa pe tânjală, fii atent la tot ce se întâmplă în jurul tău, cu comuniştii la putere vom fi tot timpul pe nisipuri mişcătoare, niciodată nu vom şti când începem să ne scufundăm, atunci, de ce vom încerca să ne salvăm, de aceea ne vom afunda mai tare şi vom trage după noi toate rădăcinile de care ne vom prinde!
Partidul Comunist este o fiară fără suflet, a continuat chestorul, rece şi hulpavă, este în stare să-şi mănânce propriul cap când acesta îi provoacă dureri. De fapt dacă mă gândesc bine, ca unul care am trăit şi în capitalism, dar şi cu comuniştii puţin, am ajuns la concluzia că şi capitaliştii şi comuniştii sunt doar pentru ei. Comuniştii sunt mai ipocriţi, mimează bunătatea şi apropierea de oameni. În fapt îi interesează şi pe unii şi pe ceilalţii propria bunăstare. Şi capitaliştii şi comuniştii au călcat pe cadavre pentru a ajunge în fruntea bucatelor, diferenţa este de abordare a crimei. Ăia care au condus ţara până în 1944 au prigonit comuniştii prin toate mijloacele, nu spun dacă aveau sau nu dreptate. Dreptatea este în funcţie de poziţia pe care o ocupi în istorie. Acum comuniştii  îi vor condamna şi despuia de averi pe bogătaşii de ieri în numele unei ideologii, îi vor condamna în numele poporului. Vezi tu Nicolae, toţi vorbesc despre popor, toţi acţionează în numele poporului şi asta de mii de ani, dar nimeni nu ne spune cine dracu este Poporul ăsta? Ajungi la sfârşitul unei etape revoluţionare şi îţi dai seama că de fapt Poporul e format dintr-o sută de parveniţi care ajung în vârful statului călcând pe cadavrele adevăratului Popor. Pentru ei, Poporul este o noţiune abstractă, bună de folosit electoral, de manipulat masele mereu sărace şi naive.
Să mergem la masă,mai ai din pălinca aia bună? Mai am ceva veşti, însă le păstrez pentru Irina, sper să o bucur.
-Pentru dumneavoastră voi pune bine câteva sticle, să am când nimeriţi pe la mine.
 Irina  răsturnase pe un fund din lemn  o mămăliguţă aurie şi moale, într-o strachină pusese brânză făcută din lapte de oaie şi de vacă, veche şi tare, două cepe sparte, nu tăiate, câteva bucăţi uriaşe de muşchi de porc  scoase din oală au fost puse în două cenace. Usturoiul pisat, Irina, îl turnase direct peste bucăţile de muşchi.
-Luaţi loc domnilor, masa este gata, vă aşteaptă să vă înfruptaţi. Nicolae, serveşte pe don chestor cu pălincă, eu merg în casă, am auzit vocea lui Nicolae cel mic cum mă cheamă.
-Irina, mai rămâi puţin, am câteva veşti. Oblegovici şi-a amintit de voi şi vă propune să mergeţi la oraş, Nicolae va face şcoala de brigadieri silvici, ştiţi că au fost naţionalizate o mulţime de case, vi se va da în folosinţă cu chirie o căsuţă doar pentru voi.
-Avem ceva bani, am putea să o cumpărăm, spuse Irina fără a se gândi prea mult.
-Fată dragă, proprietatea nu este agreată de comunişti, ei vorbesc despre o proprietate colectivă, nu individuală.
-Vă mulţumim! Este o veste minunată! Irina era pe picior de plecare, copilul ţipa şi mai tare.
-V-am promis anul trecut că vă voi fi naş, a venit timpul să mă ţin de cuvânt, eu vă voi boteza copilul şi pe tine Nicolae, apoi dacă vreţi, am să vă şi cunun. Irina a uitat de orice etichetă şi s-a aruncat în braţele generaului.
-Uşor fată că mă dai grămadă, altă veste este aceea că am demisionat din poliţie, un timp voi sta pe bară, apoi, voi intra în barou. Casa o puteţi păstra, Oblegovici a hotărât ca în fiecare an la aceeaşi dată, să ne întâlnim aici toţi cei care am participat în acea noapte la prinderea partizanilor. Ofiţeru nu va putea participa niciodată, i s-a schimbat numele şi a fost mutat în structurile siguranţei statului undeva prin sudul ţării, nici eu nu ştiu unde anume. În rest vom fi toţi. Până plec să-mi spuneţi când vă hotărâţi să facem petrecerea, îl voi aduce pe Domide cu mine,să ne bucurăm împreună. Atenţie! În afară de mine şi Oblegovici nimeni nu cunoaşte amăntule pe care ţi le-am povestit, nu are sens să faci vorbire despre ele cu altcineva.
Nicolae şi Dumitrana au  discutat până seara târziu, printre altele au stabilit  ziua în care urma să aibă loc botezul celui mic împreună cu al lui şi apoi cununia. Naşul Dumitrana le-a promis că va veni să-i ia cu maşina, apoi îi va duce într-o mânăstire discretă unde vor  avea loc cele trei evenimente, după care se vor întoarce acasă pentru a sărbători evenimentele.
După plecarea musafirului, Nicolae a rămas un timp singur gândindu-se la emoţiile prin care trecuse cu ceva timp în urmă. Emoţiile,surpriza neplăcută în prima fază, au fost cu atât mai mari cu cât nu se mai gândea că vor mai apărea. Vestea descoperirii adevăratei lui identităţi, adusă de Dumitrana, îl făcuse să se creadă pierdut. Îi era ruşine de chestor şi chiar de Oblegovici pentru faptul că minţise, dar a fost singura lui alternativă. Până la urmă se pare că faptele reuşite de el, au înclinat balanţa în favoarea lui Nicolae Deiu şi împotriva lui Iohann. Era fericit, de data asta chiar scăpase pentru totdeauna. Nici Dumitrana şi nici Oblegovici nu i-ar fi putut da în vileag adevărata identitate fără să nu se compromită ei înşişi.
Bărbatul a intrat în casă, Irina moţăia cu copilul la sân. A deschis ochii când a auzit uşa:
-Ai venit omule? Culcă-te! Că de mâine vom avea mult de lucru.
-Ai dreptate! Trebuie neapărat să zidim intrarea în tunelul din pivniţă, vom lăsa doar intrarea din pădure pentru un eventual refugiu. Totodată am să ung armele din tunel cu vaselină, le împachetez în hârtie groasă, apoi le îngrop în tunel, niciodată nu se ştie când vom avea nevoie de ele.
-Nu omule, armele să le predăm lui naşu’, sunt sigură că el ştie că sunt la noi, nu avem ce face cu ele, dă-le pe pustiu! Sunt de acord să zidim peretele din pivniţă, aşa este cel mai bine, chiar de mâine să ne ocupăm de acest lucru. Vom zidi cu cărămidă şi pământ galben, apoi  vom tencui cu var.
Te-ai gândit bine, ăştia sunt curioşi şi suspicioşi, mai ales Moldovan, e bine să ne punem la adăpost.
Au trecut cu bine peste evenimentele prilejuite de cele două botezuri şi de cununie. Irina pentru acest moment îşi cumpărase o pereche de pantofi negri, de lac cu un pic de toc. Rochia bleu-ciel din mătase  cu mâneca bufantă până aproape de cot, strânsă pe corpul ei subţire şi legată cu cordon peste talie îi scotea în relief trupul de viespă cum îi spunea în glumă Nicolae.
Primul moment marcant a fost atunci când mămica băieţelului nu a fost primită în biserică până când preotul nu i-a făcut molifta în faţa uşii de la intrare. Al doilea a fost atunci când naşul Dumitrana a fost întrebat de trei ori dacă se „lapădă de Satana”, el a confirmat că da. Restul a intrat în rutina bisericească.
Mireasa şi naşa mare, soţia lui Dumitrana, erau vedetele petrecerii, mireasa prin frumuseţea naturală, iar naşa prin prestanţă şi distincţie.
Petrecerea a avut loc în curtea lui Nicolae. În afara lui Nicolae cu Irina şi a naşului cu naşa, au mai fost prezenţi şi s-a bucurat alături de ei Domide cu soţia.
Când petrecerea era în toi şi bărbaţii trecuseră de al treilea pahar de rachiu tare, s-a auzit câinele lătrând, au privit unii la alţii, Nicolae a mers la poartă, s-a uitat cu atenţie, ziua se îngâna cu noaptea, cu greu a recunoscut pe Ţafardel cu nevasta.
-Bună seara! Ce s-a întâmplat? Nicolae era curios să ştie motivul pentru care cei doi urcaseră acum la ceas târziu din seară până la el.
-Am venit, a început Ţafardel să vorbească...
-Taci tu, că eşti prost şi nu ştii vorbi, i-a tăiat vorba nevasta, noi am venit fiindcă am auzit că botezi copilul azi, aşa că ne-am gândit să-ţi aducem o găină şi cinşpe ouă, să ne băgăm pe sub pielea ta, cu ce mai pârăşte la tine tăntălăul ăsta, cu ce îţi dăm acum, poate ne vei lăsa să luăm o căruţă de lemne fără bon. I-am zis tăntălăului ăsta al meu:”hai mă să-i dăm o ţâră de plocon, poate se va înmuia şi ne ve lăsa să luăm un car cu lemne.
-Femeie, îţi mulţumesc! Ia-ţi ploconul şi mergi acasă să-ţi hrăneşti copiii, v-am lăsat mereu să luaţi uscătură căzută pe jos, cu toporul în pădure să veniţi dacă aveţi bon, altfel nu aveţi ce căuta. Şi încă ceva, nu mai încerca să mă mânjeşti, ai înţeles femeie? Noroc Ţafardele! îi ură Nicolae dând mâna cu bărbatul, tu vezi-ţi de cratiţa ta, că ştie bărbatul tău ce să facă!
-Al dracului îngâmfat, hai mototolule că nu eşti bun de nimic, doar ai ştiut să mă laşi în fiecare an grea, că nici nu mai ştiu câţi copii am, zise nevasta lui Ţafardel îndepărtându-se de casa lui Ţafardel.
Petrecerea a durat până în zori, deşi afară era cald, bărbaţi spre dimineaţă au dorit o pălincă coaptă, Irina le-a făcut pe plac, a fiert rachiul cu piper şi zahăr într-o olcică din tablă cu capac, având grijă să nu ia foc. Cheflii doar au mai gustat din ţuica fiartă şi au căzut ca seceraţi în braţele lui Orfeu.

În ziua în care s-a împlinit un an de la prinderea partizanilor, Oblegovici conform promisiunii făcute, a sosit pe la prânz în curtea casei lui Nicolae. Împreună cu el veniseră maiorul din siguranţa statului Moldovan, comisarul şef Domide şi civilul Dumitrana.
Era cald, pentru petrecere Nicolae aranjase un umbrar din crăcuţe verzi de fag şi nuc, stâlpii din lemn care susţineau umbrarul erau îmbrăcaţi în papură verde. Nicolae împreună cu Irina bătuseră pari în pământ şi improvizaseră o masă lungă să poată încăpea toţi. Băncile pe care urmau să stea musafirii erau făcute la fel ca şi masa. Pe feţele băncilor Irina pusese preşuri ţesute în casă să le fie moale musafirilor, dar să le protejeze şi pantalonii scumpi de murdăria scândurilor.
Din capul mesei unde fusese aşezat, în semn de respect pentru funcţia lui, Oblegovici, parcă mai înalt, cu un început de burtă şi bărbie dublă, semne clare ale traiului îndestulat, cu o uşoară îngâmfare întipărită pe faţă, s-a ridicat cu paharul în mână, apoi s-a adresat celor prezenţi, printre care era şi Irina cu copilaşul în braţe.
-Voi sunteţi, înainte de orice altceva, prietenii mei, cei mai buni prieteni ai mei, vouă aş fi gata să-mi încredinţez viaţa fără teama că aş putea să o pierd. În afară de voi nu am alţi prieteni, restul sunt tovarăşi. De ce urci pe treptele puterii de aceea eşti mai singur.  În timp ce eu mă aflu aproape de vârful scării care urcă în podul puterii,  jos la baza scării se  strâng mulţi aşa zişi prieteni, care vor zgudui cu putere scara pentru ca eu să cad de acolo. Am învăţat, de când am ajuns în Comitetul Central, să mă uit tot timpul în spate, chiar şi când mă aflu pe un câmp unde se poate vedea de jur împrejur până la orizontul cerului, tot merg cu teamă şi din când în când privesc în urmă  să văd dacă nu este cineva pe urmele mele.
Nu sunt bolnav, continuă vorba Oblegovici, sunt conştient, şi eu am oameni care-i spioneză pe eventualii mei competitori. Aşa se scrie istoria, doar cei care deţin informaţia pot supravieţui, doar aceea vor avea puterea. Prietenii mei dragi! Nu vă lăsaţi prostiţi de vorbele frumoase ale activiştilor şi propagandiştilor, în spatele lor se ascunde mult venin, este multă provocare, se poate merge până acolo încât să se spună:” mori tu, să trăiesc eu”. Însă noi am venit aici să sărbătorim un moment extraordinar: „ziua când Dumnezeu nu a vrut să ne ia sufletele”. Pentru asta trebuie să mulţumim la doi oameni: lui Nicolae pentru că a găsit soluţia cea mai bună pentru a intra în legătură cu şeful partizanilor şi Ofiţerului care a riscat totul pentru a ne salva. Nicolae este aici şi îl  salutăm încă odată pe el şi pe minunata lui nevastă. Despre Ofiţer pot să vă spun că este foarte bine şi el şi Ioana. Să petrecem prieteni!
Copilul a început să plângă.
-Merg să-l schimb, a făcut pe el, a spus Irina, l-a afectat discursul tovarăşului Oblegovici. Toţi au izbucnit în râs.
Zece ani mai târziu, din nou s-au adunat cu toţii în curtea lui Nicolae, câinele murise între timp, caii fuseseră vânduţi, la fel ca şi vaca şi oile. Nici în ogradă găinile nu mai cotcodăceau de mult.Nicolae şi Irina se mutaseră la oraş. El lucra la ocolul silvic, iar Irina avea grijă de cei trei copii ai lor, un băiat şi două fete.
S-au adunat sub acelaşi umbrar, doar l-au refăcut cu crengi verzi proaspete.
Primul a sosit Oblegovici într-o şaretă trasă de un cal. Era bine dispus,deşi pe faţă îi apăruseră multe riduri de supărare, după el, într-o Warszawa elegantă, identică cu Pobeda rusească, au sosit Dumitrana, acum avocat de succes, Domide, pensionar şi colonelul Moldovan.
După îmbrăţişările de bună regăsire, s-au aşezat la masă aşa cum se obişnuiseră de ani de zile, de această dată Oblegovici a refuzat locul din capul mesei, cerând ca acolo să ia loc Dumitrana, el fiind cel mai realizat dintre toţi.
-Nu tovarăşe Oblegovici, al dumneavoastră e locul, pentru noi aţi rămas acelaşi om. Până la urmă sunteţi primar aici în Galbenu, nici nu văd a fi ceva rău!
-Vedeţi băieţi, a început vorba Oblegovici, a fost un moment în care nu mi-am asigurat spatele, a fost suficient ca hienele să tabere pe mine, dar nu mă plâng,mai am puţin şi ies la pensie. Mă,chiar dacă voi fi pensionar şi voi merge în bastoane tot voi veni să sărbătorim această zi dătătoare de viaţă. Asta pentru noi, a fost ziua în care moartea a uitat să vină.



-













sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Protestatari de profesie

   Urmăresc cu îngrijorare ce se petrece în Piaţa Universităţii, nu sunt îngrijorat că se protestează. E dreptul cetăţenilor să protesteze , să-şi strige durerile, să strige împotriva guvernanţilor care guvernează altfel decât şi-ar dori ei. Să strige împotriva adoptării unor legi abuzive, să apere statul de drept de aceia care vor să pună căpăstrul statului de drept. Este foarte bine că opinia publică, societatea civilă, partidele de opoziţie iau poziţie împotriva unei puteri abuzive şi a unui Preşedinte de ţară care a acţionat pentru prima dată operativ  şi conform Constituţiei.
 Dar, nu pot să aplaud  faptul că instituţiile statului investite, plătite, să apere statul de drept , nu o fac. Se ştia de mult că urmează să existe o asemenea manifestaţie , de ce nu s-a luat autorizaţie pentru această manifestaţie? În acest moment suntem într-o situaţie foarte delicată, cerem să se apere statul de drept încălcând legea. Este un nonsens. Protestatarii au rupt cordoanele jandarmilor de o parte şi alta a drumului din piaţă, s-au îmbrăţişat unii cu alţii de parcă repurtaseră o victorie. Asta s-a dorit, umilirea jandarmilor? Există o idee clară a manifestanţilor despre ceea ce vor? Bun legile justiţiei sunt proaste. Sunt proaste de sus până jos, sau sunt doar numai anumite articole, nimeni nu spune ceva clar, eu nefiind jurist nu le pot identifica, dar urmăresc cu atenţie părerea juriştilor, nu am găsit ceva clar, ci doar de ordin general, evazive şi pe lângă subiect.
  Am avut surpriza să citesc că ÎCCJ a făcut o sesizare Comisiei de la Veneţia cu privire la cele trei legi ale justiţiei care sunt contestate la CCR. Răspunsul Comisiei a fost tranşant , Înalta Curte nu este abilitată să sesizeze Comisia. Cruntă lovitură, umilitoare pentru ÎCCJ, cum adică experţii noştri în drept nu cunoşteau aceste lucruri?
  Foarte bine că se protestează, sunt de acord cu protestele  permanente cu pauză de masă, cu condiţia să aibă autorizaţie pentru a protesta. Altfel, statul de drept se slăbeşte.
Sigur că protestele sunt împotriva PSD, legile justiţie sunt ocazia, social-democraţii sunt cauza.
Dau un sfat acestor băieţi care se consumă de mai bine de un an prin proteste continui, formaţi-vă un partid, puteţi să-l numiţi aşa cum spunea Pieleanu, Paridul Străzii, un partid care să aibă un program,  să spună cetăţenilor ce anume vrea să facă. Un partid tip Gică Contra cum este USR, nu are ce căuta pe eşichierul politic. Un partid trebuie să aibă o ideologie, fie ea de stânga, de dreapta, creştină, conservatoare , de extremă stânga sau dreapta. Să aibă o ideologie asumată, o platformă-program pe care să o prezinte cetăţenilor.
  Tudose ca premier a avut un dialog cu liderii protestatarilor ,mare lucru nu au spus, pentru că nu există o singură voce, pentru că nu există o sâmbioză în rândul manifestanţilor.
  Îmi este milă de ei, poate cred cu adevărat în ceea ce cer , dar  e greu  realizabil. E frig şi ploaie şi lapoviţă şi umezeală,  strigaţi împotriva multor nedreptăţi aşa cum le vedeţi voi, vor rămâne aşa cum a decis Parlamentul. Aşa este logic, suntem într-un stat de drept,iar democraţia începe cu Parlamentul şi se continuă cu celelalte instituţii democratice. Însăşi faptul că voi puteţi protesta, înseamnă că trăim într-un stat de drept.

  Aşadar este nevoie de sânge proaspăt în politică , veniţi voi cu idei noi şi înlocuiţi prăfuitul PNL şi infantilul USR, constituiţi-vă în partid politic, altfel veţi răci şi veţi face guturai degeaba, iar singurii care vor avea de câştigat, vor fi marile lanţuri farmaceteutice.

vineri, 19 ianuarie 2018

Prizonierul XV

  Partizanii au fost conduşi, sub ameninţarea armelor,  în curtea lui Nicolae, apoi înghesuiţi în grajd, după ce au fost scoase animalele  şi legate sub polată. Răniţii au fost întinşi pe prispă, erau tineri, strigau de durere, din ochi lor dispăruse răutatea, erau doar oameni suferinzi la un pas de a se înfrăţi cu moartea, Nicolae şi Irina le-au spălat şi pansat rănile. Cei morţi urmau să fie indentificaţi, apoi înmormântaţi în cimitir.
-Am terminat cu ăştia, însă trebuie să mergem în sat să vedem cum stau lucrurile cu primarul şi instructorul Ghervase, am înţeles că Arnăutu este acolo împreună cu alţi doi partizani şi beneficiază de complicitatea lui Băbuică. Moldovane, nu ai ştiut nimic despre alianţa asta?
-Nu, îl ştiu pe jandarm că este corupt, dar nu ştiam că este în legătură cu bandiţii.
-Cine rămâne aici să păzească prizonierii până când va veni o dubă să-i ridice? Activistul nu-şi mai încăpea în piele de fericire, deja se vedea membru în Comitetul Central.
-Rămân eu, spuse Irina. Sunt bine legaţi nu au cum să scape, iar dacă se dezleagă, tot nu au cum să iasă.
-Rămân şi eu cu ea, voi păzi partea din spate a grajdului dacă aveţi încredere în mine. Ofiţeru era gata să ducă până la capăt misiunea de prindere a foştilor colegi.
-Am încredere în tine, rămâi aici! Băbuică avea un curaj nebun dându-i un asemenea gir fostului partizan
Domide şi pădurarul s-au urcat în IMS, iar Oblegovici cu Dumitrana în Volgă având pe Moldovan la volan.
  Iarba era mare şi înspicată,multe plante de câmp, majoritatea adevărate leacuri pentru sănătate, îşi purtau cu mândrie frumuseţea florilor, nu plouase de câteva zile, glodul era gros, roţile maşinilor tăiau în stratul de colb, în urma lor totul intra într-un nor de praf
-Dumitrana, am făcut treabă bună, poate reuşim să salvăm viaţa celor doi din sat. Unde crezi că îi vom găsi pe bandiţi? Secretarul era sub imperiul victoriei repurtate cu uşurinţă împotriva partizanilor. Ai făcut un plan bun comisare, a continuat discuţia activistul, trebuie să recunoşti că te-am sprijinit şi eu, au căzut bandiţii în capcană ca muştele în lapte.
-Pe bandiţi cred că-i găsim la postul de jandarmi, este un loc ferit, apoi schimbând vorba a continuat, recunosc tovarăşe secretar , v-aţi comportat ca un militar de carieră, aţi dat dovadă de curaj şi abnegaţie. Se vede că aveţi stofă de erou. Dumitrana îl lăuda deşi, nu era obişnuit cu astfel de comportament faţă de superiori, acum făcea o excepţie, cu atât mai mult cu cât Oblegovici chiar se comportase brav.
-Comisare, comisare, m-am călit în lupta cu voi şi cu siguranţa statului în anii de ilegalitate. E drept că seva o primesc de la partid, el reuşeşte să ne înfiripe dragostea pentru ţară şi pentru poporul obidit. Moldovane, spuse secretarul adresându-se şoferului, nu intrăm cu maşina în curtea postului, o lăsăm undeva în afara satului.
-Am înţeles tovarăşe secretar!
-Tovarăşe  Oblegovici, am o propunere, pentru că Moldovan este îmbrăcat în haine de jandarm să mă ia ca pe un prizonier la post, Domide şi Nicolae să facă un ocol şi să intre în post pe uşa din spate, iar noi, eu cu mâinile sus, urmat de jandarm,  să intrăm în post, acolo să acţionăm pentru prinderea bandiţilor. Ce părere aveţi?
- Bun planul, dar eu ce fac, mă scoateţi din joc, vreţi doar voi gloria? Supărarea lui Oblegovici venea mai mult dintr-un sentiment egoist.
-Veţi fi afară, veţi păzi fereastra, în caz de nevoie veţi acţiona în funcţie de urgenţele care apar. Rolul dumneavoastră va fi foarte important, în primul rând ne va da nouă siguranţă, apoi veţi putea ataca dacă vom fi arestaţi, sau veţi cere ajutoare de la săteni. Deocamdată nu amestecăm populaţia în această misiune, ne vom descurca cu forţele noastre, acum e posibil ca sătenii să ne încurce.
Domide şi Nicolae, la distanţă de câţiva paşi unul faţă de celălalt, au pornit pe un drum ocolitor spre sediul jandarmeriei. Ceilalţi au aşteptat zece minute, apoi au plecat şi ei. Dumitrana în faţă, jandarmul  cu arma în mâna la doi metrii în spate, iar mai în urmă, de parcă nu se cunoşteau, venea Oblegovici.
  Când au ajuns în dreptul postului, Dumitrana s-a oprit o clipă, a ascultat, apoi a aruncat o privire   aproape imperceptibilă  spre Moldovan, acesta a înţeles şi i-a făcut semn să urce treptele care duceau la uşa postului. Dumitrana a bătut în uşă, din interior s-a auzit : intră!
Comisarul a deschis uşa, a intrat în cameră, apoi s-a tras un metru în lateral, jandarmul l-a urmat cu arma îndreptată spre el.
În încăpere se aflau: la birou, aşezat pe scaun,  Arnăutu  care părea şi mai masiv  din spatele mesei, rezemat de  peretele din dreapta, lângă fereastră, era Băbuică şi un alt partizan, lângă  peretele  din stânga era un jandarm cu puşca îndreptată spre podea unde se găseau legaţi cobză, primarul comunist, instructorul Ghervase şi unul dintre jandarmi care se opusese arestării primarului. În spatele uşii se găsea unul dintre bandiţi care a şi închis uşa  în urma lui Moldovan.
-De unde vii tu acum? Băbuică nu ştia ce să înţeleagă, ce e cu ăstă?
-Să trăiţi! Raportez,  am fost atacaţi de partizani, m-am retras în pădure, in drum l-am prins pe mahăru’ ăsta care încerca să scape, tovarăşii lui sunt morţi. Mi-a fost teamă să mă arăt partizanilor, sunt tânăr don şef, nu voiam să fiu omorât.
-Băi jandarmule, unde sunt camarazii mei? De ce te-au lăsat să scapi? Nu cumva joci la cacialma? Arnăutu era atent, ceva nu-i suna bine, de ce ar fi venit jandarmul cu comisarul luat prizonier atâta cale pe jos?
Toţi ochii erau aţinţi pe noii veniţi, Dumitrana nu a făcut nicio mişcare care să-i pună viaţa în pericol, Moldovan avea arma cu glonţ pe ţeavă îndreptată spre comisar.
-Arnăutule a venit să facem un târg, jandarmul nu ştie de ce am fost cuminte până acum, Donose cu grupa lui e prizonieră în grajdul lui Nicolae, am venit să-ţi propun un târg, facem schimb de prizonieri, euîi eliberez pe Donose şi ceilalţi, tu eliberezi primarul, instructorul şi jandarmul. Ce zici?
-Fabulezi comisare, vă omor pe toţi! Ăia dacă au fost proşti şi s-au lăsat prinşi să moară, nu-mi pasă, eu îmi rezerv dreptul şi plăcerea să vă omor pe voi. Dealtfel nici nu te cred, nu a fost posibil.
Uşa din spatele biroului s-a deschis fără zgomot, s-a auzit o voce puternică:
-Sus mâinile domnilor! Jocul s-a terminat!
Toţi ca la comandă s-au întors spre locul de unde a venit somaţia.
-Sus mâinile bandiţilor!
Partizanii s-au văzut încolţiţi, din spate îi somaseră jandarmul Moldovan şi comisarul Dumitrana.
-Dezarmează-i Domide, apoi leagăţi-i pe toţi şi băgaţi-i la beci. Băbuică ai greşit bariera, te-ai aşezat pe partea rea! Bun! Toţi sunt legaţi, acum eliberaţi primarul şi pe instructor. Nicolae cheamă-l pe secretar de afară.
-Domnule Arnăutu, ai ales prost, puteai fi un om care îşi negociază viaţa şi libertatea, acum nu mai ai ce negocia. Nu ai crezut în spusele mele, trebuia să crezi, nu îmi place să mint.
-Te înşeli comisare, acum am libertatea de a muri ca un om liber, prefer moartea  decât o viaţă de reptilă târâtoare. Mai bine mort,  decât să mă plec stăpânilor. Mai bine mort, decât să-mi pierd libertatea. Voi muri cu zâmbetul pe buze, am avut libertatea de a-mi alege eliberarea dintr-o posibilă viaţă de sclav comunist. Arnăutu perora privindu-şi în ochi camarazii. Aceştia cu capul în jos regretau că se aflau în situaţia asta.
-Arnăutule, vei fi judecat şi pentru cele două crime comise. Domide cunoştea dosarul bine, el instrumentase ambele cazuri.
-Am omorât doi bandiţi, amândoi comunişti, îmi pare rău că voi mi-aţi scăpat, ah Donose nenorocitule, ai acţionat prost! Banidiţii ăştia doi, continuă Arnăutu arătând spre primar şi instructor, au făcut pe ei de frică când au văzut armele, au cerut îndurare, în acelaşi timp s-au jurat că vor trece de partea noastră dacă îi vom lăsa în viaţă. Mi-a fost scârbă când am văzut ce laşi se ascundeau în spatele faimoşilor comunişti. Dumitrana, omoară-ne! Altfel te vom omorî noi! Vom scăpa de aici, trebuie să coboare Donose cu oamenii mei, nu înţeleg cum aţi reuşit voi să scăpaţi.
-Măi banditule, camarazii tăi sunt legaţi cobză în grajdul lui Nicolae, trei au murit, alţii sunt răniţi, niciunul nu a scăpat. Du-i la beci Moldovane! Acolo le este locul! Oblegovici după ce a ordonat încarcerarea prizonierilor a ridicat receptorul, centralista a răspuns imediat:
-Imediat domnul Arnăutu, cu cine doriţi? Vocea nazală a telefonistei l-a surprins neplăcut pe secretar.
-Care Arnăutu fată, ce tot mormăi acolo? Sunt tovarăşul Oblegovici de la judeţ, secretar PCR, dă-mi urgent poliţia, aştept legătura. În câteva minute a auzit în telefon:
-Să trăiţi! Sunt ofiţerul de serviciu de la poliţia judeţană, inspectorul  Comănescu, ordonaţi tovarăşe prim!
-Măi, trimite-mi câţiva jandarmi şi poliţişti să ia în primire vreo 40 de partizani pe care i-am arestat, veniţi cu o dubă şi cătuşe, eventual şi lanţuri pentru aceia care vor fi recalcitranţi. Vreau ca în cel mult o oră să fiţi în Galbenu.
-Am înţeles! Să trăiţi!
Oblegovici a pus receptorul în furcă , s-a rezemat de masă, a privit mulţumit spre ei, apoi a făcut câţiva paşi, a dat mâna cu fiecare şi i-a sărut pe obraz:
-Vă mulţumesc băieţi, i-am prins pe toţi fără să avem pierderi sau răniţi! Partidul, prin mine, vă mulţumeşte, avem totuşi o problemă, cum vom proceda cu Ofiţeru?
-Îl vom aresta şi pe el, nu este nevoie să fie văzut de ăştia, să se afle că ne-a ajutat. Dacă se transpiră vreun cuvânt despre implicarea lui, îl vor linşa. De aceea cred că este bine să-l ţinem la secret. Da, aveţi dreptate, va trebui să-l ajutăm. Cred că ar trebui să  puneţi problema lui la nivel mare, acolo să se ia o hotărâre. Chiar dacă a fost rău intenţionat la început, a terminat prin a se pocăi. Din dosarul lui reiese că nu a fost unul dintre cei mai aprigi legionari. Cred că ar putea fi folosit cu succes pe mai departe. Este clar omul nostru acum, asta o ştim doar noi, am putea chiar să-l lăsăm liber şi să lucreze pentru noi, Domide pleda cauza Ofiţerului din tot sufletul, înţelesese cât de greu i-a fost omului să-şi trădeze camarazii pentru a se alia cu ei şi îi mai era recunoscător şi pentru faptul că acum erau vii şi nu nişte cadavre, pentru că aşa ar fi ajuns dacă nu trăda Ofiţeru acţiunea partizanilor.
-Nicolae, tu împreună cu Dumitrana mergeţi cu mine, Domide, Moldovan şi jandarmul care a fost legat, aveţi grijă de bandiţi să-i predaţi în regulă poliţiei. Întocmeşte actele necesare pentru ăştia de aici, pentru cei de sus voi merge eu cu ei direct la poliţie. Când vine duba să îi îndrumi să vină la Nicolae. Bine ar fi Domide să vii tu cu ei. Eu cu băieţii plec  la pădurar, sunt îngrijorat pentru Irina, nu ştim ce prostii ar fi putut să-i treacă prin cap Ofiţerului. După ce a dat ultimele ordine, Oblegovici a ieşit pe uşă urmat de Nicolae şi comisarul Dumitrana.
După plecarea maşinilor în sat, Irina a mai verificat odată încuietoarea grajdului, apoi a urcat în fânărie şi  printr-o gură făcută special în podină, a pus fân în iezlea animalelor aflate sub polatră.
Cu atenţie a privit de sus  în spatele grajdului, Ofiţeru se plimba de-a lungul zidului cu arma în mână, părea a fi cu gândul dus departe. Liniştită a coborât scara şi şi-a reluat paza la uşa grajdului.
Câinele a început să latre, Irina s-a trezit buimacă, o furase somnul cu puşca în poală stând pe buturuga din faţa grajdului, după hămăitul dulăului, femeia era sigură că la poartă este om străin. S-a ridicat şi a pornit cu arma în mână să vadă cine o vizitează, îi era teamă, ar fi vrut să-l anunţe pe Ofiţer, s-a răzgândit, încă nu avea deplină încredere în el. A deschis portiţa, în faţa ei se afla o femeie frumoasă îmbrăcată într-o rochie de mătase ruptă şi peticită.
-Bună ziua! Femeia părea speriată şi îngrijorată
-Bună ziua! Răspunse Irina privind chiorâş spre musafiră. Ce doriţi?
-Caut pe George, zis Ofiţeru, am rămas înţeleşi noaptea trecută când ne-am despărţit să ne întâlnim aici dacă lucrurile merg bine. Spuneţi-mi că e bine, că nu a păţit nimic, mă liniştesc şi dacă nu mă primiţi în curte, voi aştepta bucuroasă la poartă, cât va fi necesar până îl voi putea vedea. Femeii îi luceau lacrimile în ochi, bărbia îi tremura. Şi-a dus mâna la gură, a început să plângă, roua ochilor curgea în broboane mari pe obrajii încă tineri ai femeii.
-Intră în curte, să mergem la omul tău fiindcă ştiu ce înseamnă friptura inimii din flacăra dragostei, George e bine, e sănătos şi cred că te aşteaptă. Aşează-te aici, Irina a dus-o în spatele casei la umbră şi a invitat-o să ia loc pe unul din scaunele aflate în jurul măsuţei. Îl voi trimite pe Ofiţer la tine, să vorbiţi încet, partizanii sunt încuiaţi în grajd, acolo i-am băgat şi pe răniţi, doar unul mai este pe prispă, muribund.
Mare bucurie a fost pe cei doi când s-au văzut faţă în faţă. S-au îmbrăţişat şi sărutat de parcă nu se mai văzuseră de ani.
-Cine a rămas în tabără? A bănuit cineva că eu am plecat noaptea trecută? Erau întrebări care îl frământau pe partizan.
-Nu, doar Olga m-a întrebat unde eşti, acum de dimineaţă când am spus că merg să culeg informaţii,  căci nu te văzuse plecând cu ceilalţi, i-am răspuns că ai plecat şi tu dar mai târziu, nu a fost prea încrezătoare, altă explicaţie nu i-am dat. Să stai liniştit, m-am asigurat că nu sunt urmărită.
-Femeie, stai aici! Eu merg în spate să fac de pază până vor veni cei de la poliţie cu duba să-i ridice. Am  inima cât un purice, îmi este teamă să nu fi păţit ceva rău Nicolae cu ai lui, îţi dai seama, că ne-am trezi cu Arnăutu pe cap? Ferească sfântul! După aceste cuvinte George a sărutat fruntea Ioanei şi cu un mic ocol ,să nu fie văzut sub nicio formă de prizonierii din grajd şi-a reluat locul de pază din spatele staulului.
Soarele se ridicase de trei suliţe, căldura izgonise de mult răcoarea dimineţii, se înseninase, în noapte doar fulgerele brăzdaseră cerul fără să cadă picături de ploaie, dinspre pădure venea un aer proaspăt.
Liniştea locului a fost spartă de zgomotul unui motor, Irina privea cu nelinişte spre poartă, de după grajd, George şi el neliniştit, i-a făcut semn să nu se sperie, că de el nu ştie nimeni şi o poate apăra.
Maşina a oprit în faţa porţii, inima Irinei a stat, s-a ferit după colţul casei, aştepta să vadă cine va intra pe poartă, armase, va trage dacă va fi cazul. Clipele se lungeau, timpul se dilatase, poarta nu se deschidea, femeia aştepta, simţea că explodează.  Uşor, poarta s-a deschis, Nicolae a fost primul care a intrat în curte , apoi Oblegovici urmat de Dumitrana, poarta s-a închis. Irina a scos un ţipăt şi a izbucnit în plâns, era descărcarea nervoasă, toată tensiunea acumulată, simţea cum i se uşurează sufletul, lacrimile părea că pleacă direct din inimă, spălau îngrijorarea cu umezeala lor.
-Care este situaţia, au fost probleme? Oblegovici fusese îngrijorat tot drumul, când a văzut-o pe Irina s-a liniştit.
-Totul este în regulă, Ofiţeru este în spate. A venit şi iubita lui care a fost cu el în pădure, şi-au dat întâlnire aici, a fost bucuroasă când l-a văzut viu şi nevătămat.
-Băieţi, în curând va veni duba şi vom îmbarca bandiţii care veniseră să ne omoare, Dumnezeu a avut alt plan cu noi, sunt ateu, însă, în situaţii de acest gen trebuie să ne gândim că deasupra noastră este o divinitate puternică, altfel, fără intervenţia ei, care s-a materializat prin trimiterea Ofiţerului să ne avertizeze, acum noi am fi fost în grajd sau morţi pe năsălie. Încă odată vă mulţumesc, Nicolae, tu ai să mai auzi de mine şi te vei bucura! Dumitrana ai trecut în ultimele zile prin multe, însă noaptea asta de toate relele te-a spălat, îţi vei lua în primire postul  pe care l-ai avut, sper să obţin chiar şi o avansare a ta, de fapt cred că toţi merităm să fim avansaţi. Irina, fată dragă, poţi tu pune pe masă ceva pentru nişte oameni care au pătimit multe într-o singură noapte? E cald afară, dar un gât de pălincă tot merge, ne va împrăştia oboseala şi ne va face mai ageri. Oblegovici s-a uitat la Ioana care sta retrasă mai departe de masă, se ridicase când îi văzuse venind, nu-i cunoştea, dar a înţeles că ei sunt barosanii veniţi de la judeţ pe care îi salvase George.
-Tu, fată, eşti femeia partizanului care ne-a salvat?
-Da, aşa este! Ce se va întâmpla cu omu’ meu? Doamne, mereu i-am spus să nu se bage în asemenea bucluc! Am fost  liniştiţi în casa noastră până  în ziua în care a venit un nenorocit şi l-a ameninţat că îl va turna la siguranţă pentru că a făcut parte din detaşamentul morţii care, a executat pe duşmanii legionarilor în închisoarea de la Jilava în iarna lui  40-41. De frică, George a acceptat să preia conducerea partizanilor din pădure. Din spusele lui, am înţeles că el nu ar fi omorât pe nimeni, dar că, într-adevăr fusese în acel detaşament. Dumnezeu va avea grijă şi de noi, dacă nu, ne vom duce crucea cum ne va fi scris. Femeia a vorbit cu glas egal şi liniştit, era resemnată, dar bucuroasă în acelaşi timp fiindcă  bărbatul ei, omul pentru care şi-ar fi dat viaţa de zeci de ori , era nevătămat.
-Nu ştiu ce se va întâmpla. Vom vedea,  îl voi sprijini mult să scape uşor, poate are puţin noroc, noi am avut datorită lui. Dumitrana, mergi în spate şi rămâi în locul Ofiţerului, el să se retragă şi împreună cu Ioana să meargă într-un loc ferit, pentru a nu fi văzuţi de bandiţi. După ce împachetăm coletele, tu, Dumitrana, vei merge cu mine în Volgă, Domide cu IMS-ul va urma din spate duba şi va asista la predarea prizonierilor arestului poliţiei. Parcă se aude maşina, eu zic să fim pe poziţii că nu se ştie ce surprize putem avea. Organizaţi-vă în poziţii de apărare! Irina, mergi să deschizi poarta!
Gazda a urmat îndicaţiile activistului de partid şi a plecat spre poartă, când maşina s-a apropiat a deschis larg porţile, duba a intrat în curte, şoferul a întors maşina, apoi a dat cu spatele până aproape de grajd, aşa cum îl dirija cu mâna Nicolae.
Din dubă, cu un automat nemţesc după gât, a coborât Moldovan, urmat de alţi 10 poliţişti de la poliţia judeţeană. Au făcut un cordon între maşină şi grajd, apoi au deschis uşa staului şi i-a poftit afară pe bandiţii închişi în casa animalelor.
Un poliţist neînarmat a intrat în grajd  a tăiat legăturile de la picioarele  partizanilor pentru a le da voie să se poată mişca, mâinile le rămăseseră legate, au ieşit unul câte unul, apoi ajutaţi de poliţişti au fost urcaţi în dubă morţii  şi răniţii. Hotărârea era ca răniţii să fie văzuţi de doctorul arestului, iar morţii predaţi la morga.După ce au terminat de îmbarcat prizonierii, Domide, Oblegovici şi Dumitrana şi-au luat la revedere de la Nicolae şi Irina, la toţi le jucau ochii în lacrimi. Şi-au promis că se vor revedea.
 Maşina înţesată cu prizonieri a pornit la drum, a fost urmată îndeaproape de IMS-ul  condus de Domide şi în care se mai găsea Ofiţeru şi iubita sa, de data asta fostul partizan era dezarmat, fără a fi încătuşat.
Dumitrana era la volanul automobilului, lângă el, cu un zâmbet enigmatic în colţul buzelor, era Oblegovici.
Soarele privea ghiduş, pitit  după un nor, cum oamenii se topeau de căldura lunii lui cuptor.
Nicolae şi Irina din cadrul porţii urmăreau maşinile cum se depărtează, în urma lor rămăsese o ceaţă densă de praf.
-Nicolae,  deşi sunt obosită, vreau să fac o friptură, să vii să tai o găină, să ne bucurăm că am scăpat cu bine.
-Să mergem femeie!  Cei doi au intrat în oborul păsărilor, găinile au început să cotcodăcească şi să se zburătăcească prin tot ţarcul, Nicolae a prins de coadă o găină porumbacă, bucuros a arătat-o Irinei
-Nu bărbate, nu o vezi că e moţată şi încălţată? Cum să o tăiem?
Nicolae dezamăgit a lăsat găina liberă şi a înfipt mâna într-una roşie:
-Priveşte, asta e bună?
-Nu, asta este găina care face ouălele alea mari cu coaja maro, nu o tăiem. Irina îl privea pe Nicolae cu zâmbetul pe buze.
-Alege tu găina, eu aştept lângă tăitor!
După ce Irina s-a hotărât ce găină să prindă a dat-o bărbatului pentru ca acesta să facă ritualul sacrificării. Cu găina tăiată  într-un lighean femeia a intrat sub şopron pentru a o pregăti.
Nicolae s-a retras la măsuţa din spatele casei, a luat sticla cu pălincă în care mai rămăsese  mai puţin de jumătate, apoi a turnat în ceaşcă. Simţea nevoia să bea o tărie, trecuse prin multe în noaptea şi ziua de azi. Era bucuros că scăpase cu bine. Acum spera că  se consolidase încrederea organelor statului în buna lui credinţă. Se implicase şi dăduse o mână de ajutor în prinderea partizanilor dintr-un motiv egoist, personal nu avea nimic împotriva partizanilor, era doar dorinţa lui de a se face folositor noilor structuri de putere, pentru a putea fi crezut un om de bună credinţă.
  Se considera român?  A oftat, a turnat încă un păhărel din licoarea bahică, l-a dat de duşcă, gândurile i-au zburat înapoi cu mulţi ani, era acasă în Germania în vara lui ’34 când s-a produs măcelul cunoscut ca” Noaptea Cuţitelor Lungi”, nesiguranţa de atunci o resimţea acum. A tras o spaimă mare, s-a refugiat împreună cu iubita şi părinţii săi într-un mic sătuc departe de oraş, aveau acolo nişte rude îndepărtate.
Hitler, prin elocinţa sa, reuşise să cucerească poporul german, toţi îl urmau şi erau gata să se înroleze în armată. Aşa ajunsese şi el soldat în primăvara lui ’40, după instruirea militară şi o mică pregătire sanitară, participase în campania din iunie din Franţa, era plin de avânt şi mândrie, Franţa capitulase în două luni.
Germania se răzbuna împotriva Franţei pentru înfrângerea de la Verdun din 1916, dar şi pentru întreg dezastru suferit  în primul război mondial.
Soldaţii erau înflăcăraţi şi pătrunşi de patriotism naţional, dornici de a subjuga Europa, se considerau superiori tuturor raselor europene, erau arieni, aşa îi învăţa Josepf Goebbels.
  Mai târziu, după atacarea Rusiei, a participat la luptele de la Stalingrad, abia a rămas în  viaţă, a avut doar  două degete de la piciorul stâng degerate, a fost bucuros că a scăpat cu atât. Voia să ajungă acasă în Germania, acolo unde îl aştepta iubita, sora, care se căsătorise de când era plecat şi scumpii lui părinţi.
  După bătălia de la Stalingrad în ’43 fusese trimis în concediu în ţară, atunci îi văzuse pentru ultima oară pe toţi, s-au bucurat de întâlnire, moralul germanilor era la pământ, în ciuda eforturilor maşinei de propagandă naziste care spunea că victoria este aproape. Bombardarea oraşelor Germaniei de către anglo-americani se înteţea în fiecare zi, centrele urbane începuseră să arate ca nişte ruine, lipsurile alimentare se făceau simţite. Oamenii strângeau din dinţi, nu puteau să se plângă pentru greutăţile pe care le îndurau, aprovizionarea armatei  era prioritară, poliţia secretă, gestapoul, îi aresta imediat pe aceea care s-ar fi răzvrătit, fie şi verbal, împotriva ordinei stabilite de Hitler.
  Întors pe front după cele 20 de zile de concediu, a participat la luptele din Basarabia, germanii pierdeau teren. În primăvara lui ’44 o bombă căzuse pe casa din Germania  în care se afla întreaga lui familie, toţi muriseră, odată cu ei murise şi o parte din el. Din acel moment viaţa lui nu a mai fost ca înainte, se arunca în lupte cu dezinteres pentru propria viaţă, căuta moartea, nu mai găsea un motiv pentru a supravieţui. Gloanţele îl ocoleau, moartea îl evita, încă nu-l voia. Totul până în toamna lui ’44 când a fost rănit şi salvat de Irina. Irina l-a salvat de două ori, o dată din moartea biologică şi a doua oară din moartea sufletească. Iubirea pentru salvatoarea lui a venit pe nepusă masă, pe negândite, dar intrase în sufletul lui cu toate săgeţile lui Cupidon. Binecuvântat fie glonţul care îl lovise, binecuvântat fie cel care-l trimisese, datorită lui o cunoscuse pe Ea. Era român sau neamţ? Se gândise de multe ori la acest aspect, da, era român, pentru ce ar mai fi neamţ, când în Germania nu mai are pe nimeni? Aici în România avea iubirea, îşi făcuse o familie. „Ubi bene ibi patria”, da, aici este bine pentru el, nu-l interesa comunismul, îl interesa iubirea lui, nu voia măriri, voia liniştea unui cămin cald.
-Poftim la masă! Irina făcuse friptură de găină cu mujdei de usturoi şi o mămăligă mare, galbenă ca aurul şi de  forma unei  pălări de ciupercă.
L-a smuls din gânduri, nu văzuse când nevasta pusese toate bunătăţile pe masă.
Un zâmbet al femeii i-a alungat orice gând trist ar mai fi avut.
S-a aşezat şi Irina pe scăunel, iar după ce şi-a făcut o cruce mare, a început să mănânce.
-Iubitule, vreau să-ţi dau o veste.
-Spune scumpo! Nicolae era cu faţa radioasă.
-Sper să te bucurii, sunt însărcinată, ştiu de câteva zile, nu am vrut să-ţi spun până când nu am fost sigură.
-Sunt fericit femeie, îţi mulţumesc, spuse Nicolae îmbrăţişându-şi nevasta! Acu va trebui să mă botez ortodox şi să ne cununăm la biserică, nu putem încreştina copilul cu noi trăind în păcat ca doi păgâni.
-Te-ai gândit la vreun nume? Cum ai vrea să se numească? Karl, Hans, Iohann, sau Gretha? Irina îl privea în adâncul ochilor.
-Nu femeie, se va numi Ion, Ioana, Gheorghe sau Georgeta, va avea nume de român, pentru că eu asta sunt şi voi fi, român.
  Viaţa celor doi a continuat în linişte, de multe ori plecau amândoi călare în pădure, mai mult pentru a se plimba, Irinei îi plăcea să călărească.
Terminaseră de strâns fânul, o parte îl urcase în fânărie, dar cel mai mult îl înălţase în mari stoguri puse pe prăjină pentru ca vânturile puternice din anotimpul rece să nu le dărâme.
Iarna a venit într-o dimneaţă de sfârşit de noiembrie,  când s-au trezit zăpada era mare. Nicolae a făcut pârtie peste tot. Irina  privea cu admiraţie pe fereastră cum bărbatul mânuia lopata, din gură îi ieşea abur, cu căciula dată pe ceafă şi minteanul în spate Nicolae croia adevărate drumuleţe, unele drepte, altele şerpuind prin toată bătătura în funcţie de destinaţia lor. Pentru o clipă şi-a tras sufletul, a privit în spate spre casă, de la geam Irina i-a făcut cu mâna, i-a zâmbit, pentru el, gesturile ei au fost suficiente să-l revigoreze şi să muncească cu maimult spor. Mai avea multe de făcut, trebuia să hrănească animalele, să le dea apă, la fel la păsării şi la cei doi godănaci, acum ajunşi porci cu greutate.
  Iarna, odată instalată , nu s-a mai dat dusă, zăpada s-a aşternut în trepte ca foile de plăcintă. Crescuse stratul,  frigul era pe măsura zăpezii, mai ales când stele luceau pe cer şi păreau mari cât roata calului, atunci gerul făcea să se audă pietrele crăpând, iar ferestrele era pictate în relief cu mii de flori.
   În ajunul anului nou, aproape de cumpăna dintre anii ’ 47-48’ Nicolae a mers în sat să cumpere gaz, chibrituri, zahăr şi făină, cum mai era timp până seara, a intrat în cârciumă să mai asculte voroavele oamenilor. După ce a salutat, i-a răspuns unul mic  cu căciula din piele de oaie neagră roasă pe mărgini şi desfundată.
-Iote-mă, cine a intrat la noi în cârciumă alături de prostime! Ce doriţi  to’arăşu’ pădurar? Au mai apărut partizani în pădure sau ai prins vreunul cu căruţa de lemne şi nu avea bon? Era băut, dar nu atât de mult să nu ştie ce spune.
Nicolae a trecut pe lângă el fără să-i răspundă, mesele erau toate ocupate, oamenii erau într-o stare avansată de beţie, câţiva erau treji, probabil nu veniseră de mult, a mers la tejghea de unde şi-a cumpărat un ţoi cu pălincă de prună din zona Zalăului, apoi s-a aşezat la o masă cu alţi doi săteni.
-Grea iarnă, spuse Nicolae doar pentru a intra în vorbă. Cum o duceţi? Nu aţi mai venit în pădure.
-Aşa cum spui, grea, nu putem răzbi nici cu sania prin nămeţii depuşi, am înţeles că în câmp sunt troiene mari. Ne perpelim la gura sobei, mai ieşim afară să hrănim şi să adăpăm animalele, tăiem un braţ de lemne, apoi fuga în casă la căldură alături de nevastă şi pisică, copiii s-au însurat şi au plecat la caşcioarele lor.
-Aţi auzit noutatea, începu vorba al doilea sătean, acesta abia gustase din cinzeaca cu ţuică pe care o avea în faţă. Ceilalţi doi s-au uitat cu o privire curioasă. A fugit regele, continuă vorba omul. Cică ieri, am auzit vorbind pe instructorul Ghervase, regele a cerut  să plece pentru a lăsa ţara să se conducă cum vrea. Bravo lui! A înţeles mersul istoriei, continuă filozofic săteanul.
-Eu nu cred că a plecat de bună voie, spuse primul sătean, mai repede cred că a fost forţat de vreun pistol comunist să abdice. Măi oameni buni, nici un câine nu pleacă din faţa măcelăriei.
-Acu’ ce vrei să zici Marine? Îl apostrofă cel de-al doilea ţăran, că Măria sa este un câine?
-Nu măi Eftene, dar hai să ne gândim puţin, de ce ar fi plecat singur, să lase frumuseţea de palate şi sutele de slugi? Eu cred că a fost alungat! Tu ce crezi Nicolae?
-Nu ştiu, dar de bună voie nu cred că a plecat. E posibil să fii fost forţat de comunişti, vor să facă ca în URSS când şi-au omorât Ţarul în 1918. Politica o fac ăi mari, noi suntem doar martorii istoriei.
-Băi, fără rege, ţara va fi ca o barcă fără luntraş aflată pe Someşul învolburat. Nu vor şti comuniştii să conducă ţara fără rege. Băi, el a fost trimis de Dumnezeu să ne apere, ai văzut că a reuşit să-l omoare până şi pe Antonescu? Crezi tu că dacă nu ar fi fost ocrotit de Dumnezeu, ar fi fost mai tare ca Antonescu?
-Bă, vă spun eu , va fi rău de ţara noastră dacă ne-a părăsit regele, a continuat ameninţările şi lamentările ţăranul.
-Eu nu înţeleg de ce nu l-a iertat pe Antonescu, pentru că mareşalul l-a ferit de răspundere. Asta nu pot să-i iert regelui, dacă Antonescu l-ar fi lăsat să fie rege cu drepturi depline ar fi fost arestat odată cu mareşalul, pentru că soarta războiului ar fi fost aceeaşi. Nu plâng prea mult din cauza regelui, ducă-se!
-Nu ai dreptate Ioane, regele e unsul Domnului, e persoană sacră, alături de sfinţii din Biserică, cum puteţi vorbi de rău asemenea om, voi l-aţi văzut cât de falnic şi mândru este? Se vede că e rege!
-De ce băi Sofronie vorbeşti cu păcat? Te-a pus regele pe tine la masă cu el? Aveai pământ mă până să vină comuniştii? A fost bună reforma agrară făcută de Groza.
-Vorbeşti prostii Balinte, eu nu am primit pământ de la comunişti, deşi am fost şi eu pe front, uite aici am fost rănit, spuse Sofronie, un ţăran arătos cu mustăţile răsucite în sus, arătând locul pe corp unde fusese împuşcat de nemţi în luptele din munţii Tatra.
-Nu ai primit pământ pentru că ai destul, eşti chiabur, aşa zic comuniştii despre tine.
-Chiar dacă am pământ, tot trebuia să mai primesc, era dreptul meu de veteran de război, Sofronie se agitase, bătea cu pumnul în masă şi ridicase glasul la ceilalţi. Fără rege vom fi ai nimănui, asta este dovada că regele se punea curmeziş la prostiile pe care le fac comuniştii. L-au alungat să-şi poată face de cap, Stalin bă, ne va mânca capul. Şleahtă de proşti ce sunteţi, pupaţi în fund comuniştii, sărăntocilor, credeţi că vă vor pune aia în capul mesei? Mi-e silă de voi, sunteţi nişte neisprăviţi care aţi mâncat la masa mea şi acum mă contraziceţi, v-au mânjit ăştia ochii cu câţiva iugări de pământ şi acum jucaţi cum vă cântă.
-Sofronie, ai grijă la cuvintele pe care le spui, pe mine mă zgârâie cam rău...Da ce mă, ţărăniştii sau liberalii te-au pus în capul mesei?  Îmi povestea tata că în ’907 în Moldova au fost împuşcaţi mulţi ţărani, asta era facerea de bine a regelui Carol şi a politicienilor de atunci. E drept, ţărăniştii nu au fost în 907, ei au fost în ’29 şi ’33, dreptatea lor a fost glonţul trimis în pieptul săracului şi tu vii acum, să-mi spui mie, să plâng urma regelui venetic?
-Ce este mă, ăsta al lui Parpalac, ţi-au dat ochii? Zamfire, ai grijă cum vorbeşti cu mine, uit că ai fost cioban la oile mele, acu spăl rugina cuţitului în tine.
Zamfir, un zdrahon de flăcău , cu  mustaţă blondă în furculiţă, s-a ridicat de la masă, era aşa de înalt, că părea că nu se mai termină de ridicat, a făcut doi paşi spre Sofronie, l-a privit cu răutate în ochi, apoi i-a zis:
-De azi, Sofronie, un cuvânt să nu mai scoţi la adresa mea, ai înţeles?
-De ce mă? De când dă ordin sluga stăpânului? Am trăit să o văd şi p-asta, te răzvrăteşti, muşti mâna care te-a hrănit...
-Nu m-ai hrănit tu, eu ţi-am băgat bani în buzunar păzindu-ţi oile, drept plată mi-ai dat   oleacă de brânză şi un rând de straie purtate de tine, care tot timpul mi-au fost mici, pentru că eu sunt mai voinic decât tine.
Nu mă răzvrătesc, vreau doar să-ţi pocesc mutra care m-a oropsit până acum, da, am mâncat la masa ta, dar pentru asta mi-ai luat trei rânduri de piei. Bine au făcut ăştia că l-au dat afară din ţară pe rege, să meargă-n Germania lui, aici noi ne croim un drum al nostru, fără rege şi boieri, chiar şi fără chiaburi ca tine, Sofronie. A venit vremea noastră!
-Vremea prostimii, ce ştiţi voi analfabeţilor să conduceţi o ţară? Sau tu Zamfire ai învăţat când erai cioban la oile mele? Pleacă mai încolo de lângă mine, puţi a jeg şi a prostie, Sofronie cu mâna a vrut să-l împingă pe Zamfir de lângă el, mâna chiaburului s-a izbit de un zid, aşa părea fostul cioban.
Nervos, când s-a văzut împins, l-a miruit  pe chiabur cu un pumn în plină faţă, acesta s-a clătinat, apoi a căzut pe lângă masă. A vrut să-l lovească şi cu piciorul, atunci a intervenit Nicolae:
-Ajunge băiete, este căzut la pământ, acum nu mai dai în el. Lasă-l!
Zamfir s-a calmat, apoi a mers la masă şi a stat liniştit de parcă nu se întâmplase nimic. În tavernă s-a lăsat o linişte de mormânt, oamenii uitaseră de abdicarea regelui, în subconştietul lor ştiau că este doar un joc politic, un joc care nu îi avea pe ei în vedere. Ţăranii erau doar chibiţii de  la masa marilor jucători politici şi financiari.

   Dezgustat, Nicolae a plecat acasă după ce a urat  celor din local :”un an nou fericit!”.

Prizonierul XV

  Partizanii au fost conduşi, sub ameninţarea armelor,  în curtea lui Nicolae, apoi înghesuiţi în grajd, după ce au fost scoase animalele  şi legate sub polată. Răniţii au fost întinşi pe prispă, erau tineri, strigau de durere, din ochi lor dispăruse răutatea, erau doar oameni suferinzi la un pas de a se înfrăţi cu moartea, Nicolae şi Irina le-au spălat şi pansat rănile. Cei morţi urmau să fie indentificaţi, apoi înmormântaţi în cimitir.
-Am terminat cu ăştia, însă trebuie să mergem în sat să vedem cum stau lucrurile cu primarul şi instructorul Ghervase, am înţeles că Arnăutu este acolo împreună cu alţi doi partizani şi beneficiază de complicitatea lui Băbuică. Moldovane, nu ai ştiut nimic despre alianţa asta?
-Nu, îl ştiu pe jandarm că este corupt, dar nu ştiam că este în legătură cu bandiţii.
-Cine rămâne aici să păzească prizonierii până când va veni o dubă să-i ridice? Activistul nu-şi mai încăpea în piele de fericire, deja se vedea membru în Comitetul Central.
-Rămân eu, spuse Irina. Sunt bine legaţi nu au cum să scape, iar dacă se dezleagă, tot nu au cum să iasă.
-Rămân şi eu cu ea, voi păzi partea din spate a grajdului dacă aveţi încredere în mine. Ofiţeru era gata să ducă până la capăt misiunea de prindere a foştilor colegi.
-Am încredere în tine, rămâi aici! Băbuică avea un curaj nebun dându-i un asemenea gir fostului partizan
Domide şi pădurarul s-au urcat în IMS, iar Oblegovici cu Dumitrana în Volgă având pe Moldovan la volan.
  Iarba era mare şi înspicată,multe plante de câmp, majoritatea adevărate leacuri pentru sănătate, îşi purtau cu mândrie frumuseţea florilor, nu plouase de câteva zile, glodul era gros, roţile maşinilor tăiau în stratul de colb, în urma lor totul intra într-un nor de praf
-Dumitrana, am făcut treabă bună, poate reuşim să salvăm viaţa celor doi din sat. Unde crezi că îi vom găsi pe bandiţi? Secretarul era sub imperiul victoriei repurtate cu uşurinţă împotriva partizanilor. Ai făcut un plan bun comisare, a continuat discuţia activistul, trebuie să recunoşti că te-am sprijinit şi eu, au căzut bandiţii în capcană ca muştele în lapte.
-Pe bandiţi cred că-i găsim la postul de jandarmi, este un loc ferit, apoi schimbând vorba a continuat, recunosc tovarăşe secretar , v-aţi comportat ca un militar de carieră, aţi dat dovadă de curaj şi abnegaţie. Se vede că aveţi stofă de erou. Dumitrana îl lăuda deşi, nu era obişnuit cu astfel de comportament faţă de superiori, acum făcea o excepţie, cu atât mai mult cu cât Oblegovici chiar se comportase brav.
-Comisare, comisare, m-am călit în lupta cu voi şi cu siguranţa statului în anii de ilegalitate. E drept că seva o primesc de la partid, el reuşeşte să ne înfiripe dragostea pentru ţară şi pentru poporul obidit. Moldovane, spuse secretarul adresându-se şoferului, nu intrăm cu maşina în curtea postului, o lăsăm undeva în afara satului.
-Am înţeles tovarăşe secretar!
-Tovarăşe  Oblegovici, am o propunere, pentru că Moldovan este îmbrăcat în haine de jandarm să mă ia ca pe un prizonier la post, Domide şi Nicolae să facă un ocol şi să intre în post pe uşa din spate, iar noi, eu cu mâinile sus, urmat de jandarm,  să intrăm în post, acolo să acţionăm pentru prinderea bandiţilor. Ce părere aveţi?
- Bun planul, dar eu ce fac, mă scoateţi din joc, vreţi doar voi gloria? Supărarea lui Oblegovici venea mai mult dintr-un sentiment egoist.
-Veţi fi afară, veţi păzi fereastra, în caz de nevoie veţi acţiona în funcţie de urgenţele care apar. Rolul dumneavoastră va fi foarte important, în primul rând ne va da nouă siguranţă, apoi veţi putea ataca dacă vom fi arestaţi, sau veţi cere ajutoare de la săteni. Deocamdată nu amestecăm populaţia în această misiune, ne vom descurca cu forţele noastre, acum e posibil ca sătenii să ne încurce.
Domide şi Nicolae, la distanţă de câţiva paşi unul faţă de celălalt, au pornit pe un drum ocolitor spre sediul jandarmeriei. Ceilalţi au aşteptat zece minute, apoi au plecat şi ei. Dumitrana în faţă, jandarmul  cu arma în mâna la doi metrii în spate, iar mai în urmă, de parcă nu se cunoşteau, venea Oblegovici.
  Când au ajuns în dreptul postului, Dumitrana s-a oprit o clipă, a ascultat, apoi a aruncat o privire   aproape imperceptibilă  spre Moldovan, acesta a înţeles şi i-a făcut semn să urce treptele care duceau la uşa postului. Dumitrana a bătut în uşă, din interior s-a auzit : intră!
Comisarul a deschis uşa, a intrat în cameră, apoi s-a tras un metru în lateral, jandarmul l-a urmat cu arma îndreptată spre el.
În încăpere se aflau: la birou, aşezat pe scaun,  Arnăutu  care părea şi mai masiv  din spatele mesei, rezemat de  peretele din dreapta, lângă fereastră, era Băbuică şi un alt partizan, lângă  peretele  din stânga era un jandarm cu puşca îndreptată spre podea unde se găseau legaţi cobză, primarul comunist, instructorul Ghervase şi unul dintre jandarmi care se opusese arestării primarului. În spatele uşii se găsea unul dintre bandiţi care a şi închis uşa  în urma lui Moldovan.
-De unde vii tu acum? Băbuică nu ştia ce să înţeleagă, ce e cu ăstă?
-Să trăiţi! Raportez,  am fost atacaţi de partizani, m-am retras în pădure, in drum l-am prins pe mahăru’ ăsta care încerca să scape, tovarăşii lui sunt morţi. Mi-a fost teamă să mă arăt partizanilor, sunt tânăr don şef, nu voiam să fiu omorât.
-Băi jandarmule, unde sunt camarazii mei? De ce te-au lăsat să scapi? Nu cumva joci la cacialma? Arnăutu era atent, ceva nu-i suna bine, de ce ar fi venit jandarmul cu comisarul luat prizonier atâta cale pe jos?
Toţi ochii erau aţinţi pe noii veniţi, Dumitrana nu a făcut nicio mişcare care să-i pună viaţa în pericol, Moldovan avea arma cu glonţ pe ţeavă îndreptată spre comisar.
-Arnăutule a venit să facem un târg, jandarmul nu ştie de ce am fost cuminte până acum, Donose cu grupa lui e prizonieră în grajdul lui Nicolae, am venit să-ţi propun un târg, facem schimb de prizonieri, euîi eliberez pe Donose şi ceilalţi, tu eliberezi primarul, instructorul şi jandarmul. Ce zici?
-Fabulezi comisare, vă omor pe toţi! Ăia dacă au fost proşti şi s-au lăsat prinşi să moară, nu-mi pasă, eu îmi rezerv dreptul şi plăcerea să vă omor pe voi. Dealtfel nici nu te cred, nu a fost posibil.
Uşa din spatele biroului s-a deschis fără zgomot, s-a auzit o voce puternică:
-Sus mâinile domnilor! Jocul s-a terminat!
Toţi ca la comandă s-au întors spre locul de unde a venit somaţia.
-Sus mâinile bandiţilor!
Partizanii s-au văzut încolţiţi, din spate îi somaseră jandarmul Moldovan şi comisarul Dumitrana.
-Dezarmează-i Domide, apoi leagăţi-i pe toţi şi băgaţi-i la beci. Băbuică ai greşit bariera, te-ai aşezat pe partea rea! Bun! Toţi sunt legaţi, acum eliberaţi primarul şi pe instructor. Nicolae cheamă-l pe secretar de afară.
-Domnule Arnăutu, ai ales prost, puteai fi un om care îşi negociază viaţa şi libertatea, acum nu mai ai ce negocia. Nu ai crezut în spusele mele, trebuia să crezi, nu îmi place să mint.
-Te înşeli comisare, acum am libertatea de a muri ca un om liber, prefer moartea  decât o viaţă de reptilă târâtoare. Mai bine mort,  decât să mă plec stăpânilor. Mai bine mort, decât să-mi pierd libertatea. Voi muri cu zâmbetul pe buze, am avut libertatea de a-mi alege eliberarea dintr-o posibilă viaţă de sclav comunist. Arnăutu perora privindu-şi în ochi camarazii. Aceştia cu capul în jos regretau că se aflau în situaţia asta.
-Arnăutule, vei fi judecat şi pentru cele două crime comise. Domide cunoştea dosarul bine, el instrumentase ambele cazuri.
-Am omorât doi bandiţi, amândoi comunişti, îmi pare rău că voi mi-aţi scăpat, ah Donose nenorocitule, ai acţionat prost! Banidiţii ăştia doi, continuă Arnăutu arătând spre primar şi instructor, au făcut pe ei de frică când au văzut armele, au cerut îndurare, în acelaşi timp s-au jurat că vor trece de partea noastră dacă îi vom lăsa în viaţă. Mi-a fost scârbă când am văzut ce laşi se ascundeau în spatele faimoşilor comunişti. Dumitrana, omoară-ne! Altfel te vom omorî noi! Vom scăpa de aici, trebuie să coboare Donose cu oamenii mei, nu înţeleg cum aţi reuşit voi să scăpaţi.
-Măi banditule, camarazii tăi sunt legaţi cobză în grajdul lui Nicolae, trei au murit, alţii sunt răniţi, niciunul nu a scăpat. Du-i la beci Moldovane! Acolo le este locul! Oblegovici după ce a ordonat încarcerarea prizonierilor a ridicat receptorul, centralista a răspuns imediat:
-Imediat domnul Arnăutu, cu cine doriţi? Vocea nazală a telefonistei l-a surprins neplăcut pe secretar.
-Care Arnăutu fată, ce tot mormăi acolo? Sunt tovarăşul Oblegovici de la judeţ, secretar PCR, dă-mi urgent poliţia, aştept legătura. În câteva minute a auzit în telefon:
-Să trăiţi! Sunt ofiţerul de serviciu de la poliţia judeţană, inspectorul  Comănescu, ordonaţi tovarăşe prim!
-Măi, trimite-mi câţiva jandarmi şi poliţişti să ia în primire vreo 40 de partizani pe care i-am arestat, veniţi cu o dubă şi cătuşe, eventual şi lanţuri pentru aceia care vor fi recalcitranţi. Vreau ca în cel mult o oră să fiţi în Galbenu.
-Am înţeles! Să trăiţi!
Oblegovici a pus receptorul în furcă , s-a rezemat de masă, a privit mulţumit spre ei, apoi a făcut câţiva paşi, a dat mâna cu fiecare şi i-a sărut pe obraz:
-Vă mulţumesc băieţi, i-am prins pe toţi fără să avem pierderi sau răniţi! Partidul, prin mine, vă mulţumeşte, avem totuşi o problemă, cum vom proceda cu Ofiţeru?
-Îl vom aresta şi pe el, nu este nevoie să fie văzut de ăştia, să se afle că ne-a ajutat. Dacă se transpiră vreun cuvânt despre implicarea lui, îl vor linşa. De aceea cred că este bine să-l ţinem la secret. Da, aveţi dreptate, va trebui să-l ajutăm. Cred că ar trebui să  puneţi problema lui la nivel mare, acolo să se ia o hotărâre. Chiar dacă a fost rău intenţionat la început, a terminat prin a se pocăi. Din dosarul lui reiese că nu a fost unul dintre cei mai aprigi legionari. Cred că ar putea fi folosit cu succes pe mai departe. Este clar omul nostru acum, asta o ştim doar noi, am putea chiar să-l lăsăm liber şi să lucreze pentru noi, Domide pleda cauza Ofiţerului din tot sufletul, înţelesese cât de greu i-a fost omului să-şi trădeze camarazii pentru a se alia cu ei şi îi mai era recunoscător şi pentru faptul că acum erau vii şi nu nişte cadavre, pentru că aşa ar fi ajuns dacă nu trăda Ofiţeru acţiunea partizanilor.
-Nicolae, tu împreună cu Dumitrana mergeţi cu mine, Domide, Moldovan şi jandarmul care a fost legat, aveţi grijă de bandiţi să-i predaţi în regulă poliţiei. Întocmeşte actele necesare pentru ăştia de aici, pentru cei de sus voi merge eu cu ei direct la poliţie. Când vine duba să îi îndrumi să vină la Nicolae. Bine ar fi Domide să vii tu cu ei. Eu cu băieţii plec  la pădurar, sunt îngrijorat pentru Irina, nu ştim ce prostii ar fi putut să-i treacă prin cap Ofiţerului. După ce a dat ultimele ordine, Oblegovici a ieşit pe uşă urmat de Nicolae şi comisarul Dumitrana.
După plecarea maşinilor în sat, Irina a mai verificat odată încuietoarea grajdului, apoi a urcat în fânărie şi  printr-o gură făcută special în podină, a pus fân în iezlea animalelor aflate sub polatră.
Cu atenţie a privit de sus  în spatele grajdului, Ofiţeru se plimba de-a lungul zidului cu arma în mână, părea a fi cu gândul dus departe. Liniştită a coborât scara şi şi-a reluat paza la uşa grajdului.
Câinele a început să latre, Irina s-a trezit buimacă, o furase somnul cu puşca în poală stând pe buturuga din faţa grajdului, după hămăitul dulăului, femeia era sigură că la poartă este om străin. S-a ridicat şi a pornit cu arma în mână să vadă cine o vizitează, îi era teamă, ar fi vrut să-l anunţe pe Ofiţer, s-a răzgândit, încă nu avea deplină încredere în el. A deschis portiţa, în faţa ei se afla o femeie frumoasă îmbrăcată într-o rochie de mătase ruptă şi peticită.
-Bună ziua! Femeia părea speriată şi îngrijorată
-Bună ziua! Răspunse Irina privind chiorâş spre musafiră. Ce doriţi?
-Caut pe George, zis Ofiţeru, am rămas înţeleşi noaptea trecută când ne-am despărţit să ne întâlnim aici dacă lucrurile merg bine. Spuneţi-mi că e bine, că nu a păţit nimic, mă liniştesc şi dacă nu mă primiţi în curte, voi aştepta bucuroasă la poartă, cât va fi necesar până îl voi putea vedea. Femeii îi luceau lacrimile în ochi, bărbia îi tremura. Şi-a dus mâna la gură, a început să plângă, roua ochilor curgea în broboane mari pe obrajii încă tineri ai femeii.
-Intră în curte, să mergem la omul tău fiindcă ştiu ce înseamnă friptura inimii din flacăra dragostei, George e bine, e sănătos şi cred că te aşteaptă. Aşează-te aici, Irina a dus-o în spatele casei la umbră şi a invitat-o să ia loc pe unul din scaunele aflate în jurul măsuţei. Îl voi trimite pe Ofiţer la tine, să vorbiţi încet, partizanii sunt încuiaţi în grajd, acolo i-am băgat şi pe răniţi, doar unul mai este pe prispă, muribund.
Mare bucurie a fost pe cei doi când s-au văzut faţă în faţă. S-au îmbrăţişat şi sărutat de parcă nu se mai văzuseră de ani.
-Cine a rămas în tabără? A bănuit cineva că eu am plecat noaptea trecută? Erau întrebări care îl frământau pe partizan.
-Nu, doar Olga m-a întrebat unde eşti, acum de dimineaţă când am spus că merg să culeg informaţii,  căci nu te văzuse plecând cu ceilalţi, i-am răspuns că ai plecat şi tu dar mai târziu, nu a fost prea încrezătoare, altă explicaţie nu i-am dat. Să stai liniştit, m-am asigurat că nu sunt urmărită.
-Femeie, stai aici! Eu merg în spate să fac de pază până vor veni cei de la poliţie cu duba să-i ridice. Am  inima cât un purice, îmi este teamă să nu fi păţit ceva rău Nicolae cu ai lui, îţi dai seama, că ne-am trezi cu Arnăutu pe cap? Ferească sfântul! După aceste cuvinte George a sărutat fruntea Ioanei şi cu un mic ocol ,să nu fie văzut sub nicio formă de prizonierii din grajd şi-a reluat locul de pază din spatele staulului.
Soarele se ridicase de trei suliţe, căldura izgonise de mult răcoarea dimineţii, se înseninase, în noapte doar fulgerele brăzdaseră cerul fără să cadă picături de ploaie, dinspre pădure venea un aer proaspăt.
Liniştea locului a fost spartă de zgomotul unui motor, Irina privea cu nelinişte spre poartă, de după grajd, George şi el neliniştit, i-a făcut semn să nu se sperie, că de el nu ştie nimeni şi o poate apăra.
Maşina a oprit în faţa porţii, inima Irinei a stat, s-a ferit după colţul casei, aştepta să vadă cine va intra pe poartă, armase, va trage dacă va fi cazul. Clipele se lungeau, timpul se dilatase, poarta nu se deschidea, femeia aştepta, simţea că explodează.  Uşor, poarta s-a deschis, Nicolae a fost primul care a intrat în curte , apoi Oblegovici urmat de Dumitrana, poarta s-a închis. Irina a scos un ţipăt şi a izbucnit în plâns, era descărcarea nervoasă, toată tensiunea acumulată, simţea cum i se uşurează sufletul, lacrimile părea că pleacă direct din inimă, spălau îngrijorarea cu umezeala lor.
-Care este situaţia, au fost probleme? Oblegovici fusese îngrijorat tot drumul, când a văzut-o pe Irina s-a liniştit.
-Totul este în regulă, Ofiţeru este în spate. A venit şi iubita lui care a fost cu el în pădure, şi-au dat întâlnire aici, a fost bucuroasă când l-a văzut viu şi nevătămat.
-Băieţi, în curând va veni duba şi vom îmbarca bandiţii care veniseră să ne omoare, Dumnezeu a avut alt plan cu noi, sunt ateu, însă, în situaţii de acest gen trebuie să ne gândim că deasupra noastră este o divinitate puternică, altfel, fără intervenţia ei, care s-a materializat prin trimiterea Ofiţerului să ne avertizeze, acum noi am fi fost în grajd sau morţi pe năsălie. Încă odată vă mulţumesc, Nicolae, tu ai să mai auzi de mine şi te vei bucura! Dumitrana ai trecut în ultimele zile prin multe, însă noaptea asta de toate relele te-a spălat, îţi vei lua în primire postul  pe care l-ai avut, sper să obţin chiar şi o avansare a ta, de fapt cred că toţi merităm să fim avansaţi. Irina, fată dragă, poţi tu pune pe masă ceva pentru nişte oameni care au pătimit multe într-o singură noapte? E cald afară, dar un gât de pălincă tot merge, ne va împrăştia oboseala şi ne va face mai ageri. Oblegovici s-a uitat la Ioana care sta retrasă mai departe de masă, se ridicase când îi văzuse venind, nu-i cunoştea, dar a înţeles că ei sunt barosanii veniţi de la judeţ pe care îi salvase George.
-Tu, fată, eşti femeia partizanului care ne-a salvat?
-Da, aşa este! Ce se va întâmpla cu omu’ meu? Doamne, mereu i-am spus să nu se bage în asemenea bucluc! Am fost  liniştiţi în casa noastră până  în ziua în care a venit un nenorocit şi l-a ameninţat că îl va turna la siguranţă pentru că a făcut parte din detaşamentul morţii care, a executat pe duşmanii legionarilor în închisoarea de la Jilava în iarna lui  40-41. De frică, George a acceptat să preia conducerea partizanilor din pădure. Din spusele lui, am înţeles că el nu ar fi omorât pe nimeni, dar că, într-adevăr fusese în acel detaşament. Dumnezeu va avea grijă şi de noi, dacă nu, ne vom duce crucea cum ne va fi scris. Femeia a vorbit cu glas egal şi liniştit, era resemnată, dar bucuroasă în acelaşi timp fiindcă  bărbatul ei, omul pentru care şi-ar fi dat viaţa de zeci de ori , era nevătămat.
-Nu ştiu ce se va întâmpla. Vom vedea,  îl voi sprijini mult să scape uşor, poate are puţin noroc, noi am avut datorită lui. Dumitrana, mergi în spate şi rămâi în locul Ofiţerului, el să se retragă şi împreună cu Ioana să meargă într-un loc ferit, pentru a nu fi văzuţi de bandiţi. După ce împachetăm coletele, tu, Dumitrana, vei merge cu mine în Volgă, Domide cu IMS-ul va urma din spate duba şi va asista la predarea prizonierilor arestului poliţiei. Parcă se aude maşina, eu zic să fim pe poziţii că nu se ştie ce surprize putem avea. Organizaţi-vă în poziţii de apărare! Irina, mergi să deschizi poarta!
Gazda a urmat îndicaţiile activistului de partid şi a plecat spre poartă, când maşina s-a apropiat a deschis larg porţile, duba a intrat în curte, şoferul a întors maşina, apoi a dat cu spatele până aproape de grajd, aşa cum îl dirija cu mâna Nicolae.
Din dubă, cu un automat nemţesc după gât, a coborât Moldovan, urmat de alţi 10 poliţişti de la poliţia judeţeană. Au făcut un cordon între maşină şi grajd, apoi au deschis uşa staului şi i-a poftit afară pe bandiţii închişi în casa animalelor.
Un poliţist neînarmat a intrat în grajd  a tăiat legăturile de la picioarele  partizanilor pentru a le da voie să se poată mişca, mâinile le rămăseseră legate, au ieşit unul câte unul, apoi ajutaţi de poliţişti au fost urcaţi în dubă morţii  şi răniţii. Hotărârea era ca răniţii să fie văzuţi de doctorul arestului, iar morţii predaţi la morga.După ce au terminat de îmbarcat prizonierii, Domide, Oblegovici şi Dumitrana şi-au luat la revedere de la Nicolae şi Irina, la toţi le jucau ochii în lacrimi. Şi-au promis că se vor revedea.
 Maşina înţesată cu prizonieri a pornit la drum, a fost urmată îndeaproape de IMS-ul  condus de Domide şi în care se mai găsea Ofiţeru şi iubita sa, de data asta fostul partizan era dezarmat, fără a fi încătuşat.
Dumitrana era la volanul automobilului, lângă el, cu un zâmbet enigmatic în colţul buzelor, era Oblegovici.
Soarele privea ghiduş, pitit  după un nor, cum oamenii se topeau de căldura lunii lui cuptor.
Nicolae şi Irina din cadrul porţii urmăreau maşinile cum se depărtează, în urma lor rămăsese o ceaţă densă de praf.
-Nicolae,  deşi sunt obosită, vreau să fac o friptură, să vii să tai o găină, să ne bucurăm că am scăpat cu bine.
-Să mergem femeie!  Cei doi au intrat în oborul păsărilor, găinile au început să cotcodăcească şi să se zburătăcească prin tot ţarcul, Nicolae a prins de coadă o găină porumbacă, bucuros a arătat-o Irinei
-Nu bărbate, nu o vezi că e moţată şi încălţată? Cum să o tăiem?
Nicolae dezamăgit a lăsat găina liberă şi a înfipt mâna într-una roşie:
-Priveşte, asta e bună?
-Nu, asta este găina care face ouălele alea mari cu coaja maro, nu o tăiem. Irina îl privea pe Nicolae cu zâmbetul pe buze.
-Alege tu găina, eu aştept lângă tăitor!
După ce Irina s-a hotărât ce găină să prindă a dat-o bărbatului pentru ca acesta să facă ritualul sacrificării. Cu găina tăiată  într-un lighean femeia a intrat sub şopron pentru a o pregăti.
Nicolae s-a retras la măsuţa din spatele casei, a luat sticla cu pălincă în care mai rămăsese  mai puţin de jumătate, apoi a turnat în ceaşcă. Simţea nevoia să bea o tărie, trecuse prin multe în noaptea şi ziua de azi. Era bucuros că scăpase cu bine. Acum spera că  se consolidase încrederea organelor statului în buna lui credinţă. Se implicase şi dăduse o mână de ajutor în prinderea partizanilor dintr-un motiv egoist, personal nu avea nimic împotriva partizanilor, era doar dorinţa lui de a se face folositor noilor structuri de putere, pentru a putea fi crezut un om de bună credinţă.
  Se considera român?  A oftat, a turnat încă un păhărel din licoarea bahică, l-a dat de duşcă, gândurile i-au zburat înapoi cu mulţi ani, era acasă în Germania în vara lui ’34 când s-a produs măcelul cunoscut ca” Noaptea Cuţitelor Lungi”, nesiguranţa de atunci o resimţea acum. A tras o spaimă mare, s-a refugiat împreună cu iubita şi părinţii săi într-un mic sătuc departe de oraş, aveau acolo nişte rude îndepărtate.
Hitler, prin elocinţa sa, reuşise să cucerească poporul german, toţi îl urmau şi erau gata să se înroleze în armată. Aşa ajunsese şi el soldat în primăvara lui ’40, după instruirea militară şi o mică pregătire sanitară, participase în campania din iunie din Franţa, era plin de avânt şi mândrie, Franţa capitulase în două luni.
Germania se răzbuna împotriva Franţei pentru înfrângerea de la Verdun din 1916, dar şi pentru întreg dezastru suferit  în primul război mondial.
Soldaţii erau înflăcăraţi şi pătrunşi de patriotism naţional, dornici de a subjuga Europa, se considerau superiori tuturor raselor europene, erau arieni, aşa îi învăţa Josepf Goebbels.
  Mai târziu, după atacarea Rusiei, a participat la luptele de la Stalingrad, abia a rămas în  viaţă, a avut doar  două degete de la piciorul stâng degerate, a fost bucuros că a scăpat cu atât. Voia să ajungă acasă în Germania, acolo unde îl aştepta iubita, sora, care se căsătorise de când era plecat şi scumpii lui părinţi.
  După bătălia de la Stalingrad în ’43 fusese trimis în concediu în ţară, atunci îi văzuse pentru ultima oară pe toţi, s-au bucurat de întâlnire, moralul germanilor era la pământ, în ciuda eforturilor maşinei de propagandă naziste care spunea că victoria este aproape. Bombardarea oraşelor Germaniei de către anglo-americani se înteţea în fiecare zi, centrele urbane începuseră să arate ca nişte ruine, lipsurile alimentare se făceau simţite. Oamenii strângeau din dinţi, nu puteau să se plângă pentru greutăţile pe care le îndurau, aprovizionarea armatei  era prioritară, poliţia secretă, gestapoul, îi aresta imediat pe aceea care s-ar fi răzvrătit, fie şi verbal, împotriva ordinei stabilite de Hitler.
  Întors pe front după cele 20 de zile de concediu, a participat la luptele din Basarabia, germanii pierdeau teren. În primăvara lui ’44 o bombă căzuse pe casa din Germania  în care se afla întreaga lui familie, toţi muriseră, odată cu ei murise şi o parte din el. Din acel moment viaţa lui nu a mai fost ca înainte, se arunca în lupte cu dezinteres pentru propria viaţă, căuta moartea, nu mai găsea un motiv pentru a supravieţui. Gloanţele îl ocoleau, moartea îl evita, încă nu-l voia. Totul până în toamna lui ’44 când a fost rănit şi salvat de Irina. Irina l-a salvat de două ori, o dată din moartea biologică şi a doua oară din moartea sufletească. Iubirea pentru salvatoarea lui a venit pe nepusă masă, pe negândite, dar intrase în sufletul lui cu toate săgeţile lui Cupidon. Binecuvântat fie glonţul care îl lovise, binecuvântat fie cel care-l trimisese, datorită lui o cunoscuse pe Ea. Era român sau neamţ? Se gândise de multe ori la acest aspect, da, era român, pentru ce ar mai fi neamţ, când în Germania nu mai are pe nimeni? Aici în România avea iubirea, îşi făcuse o familie. „Ubi bene ibi patria”, da, aici este bine pentru el, nu-l interesa comunismul, îl interesa iubirea lui, nu voia măriri, voia liniştea unui cămin cald.
-Poftim la masă! Irina făcuse friptură de găină cu mujdei de usturoi şi o mămăligă mare, galbenă ca aurul şi de  forma unei  pălări de ciupercă.
L-a smuls din gânduri, nu văzuse când nevasta pusese toate bunătăţile pe masă.
Un zâmbet al femeii i-a alungat orice gând trist ar mai fi avut.
S-a aşezat şi Irina pe scăunel, iar după ce şi-a făcut o cruce mare, a început să mănânce.
-Iubitule, vreau să-ţi dau o veste.
-Spune scumpo! Nicolae era cu faţa radioasă.
-Sper să te bucurii, sunt însărcinată, ştiu de câteva zile, nu am vrut să-ţi spun până când nu am fost sigură.
-Sunt fericit femeie, îţi mulţumesc, spuse Nicolae îmbrăţişându-şi nevasta! Acu va trebui să mă botez ortodox şi să ne cununăm la biserică, nu putem încreştina copilul cu noi trăind în păcat ca doi păgâni.
-Te-ai gândit la vreun nume? Cum ai vrea să se numească? Karl, Hans, Iohann, sau Gretha? Irina îl privea în adâncul ochilor.
-Nu femeie, se va numi Ion, Ioana, Gheorghe sau Georgeta, va avea nume de român, pentru că eu asta sunt şi voi fi, român.
  Viaţa celor doi a continuat în linişte, de multe ori plecau amândoi călare în pădure, mai mult pentru a se plimba, Irinei îi plăcea să călărească.
Terminaseră de strâns fânul, o parte îl urcase în fânărie, dar cel mai mult îl înălţase în mari stoguri puse pe prăjină pentru ca vânturile puternice din anotimpul rece să nu le dărâme.
Iarna a venit într-o dimneaţă de sfârşit de noiembrie,  când s-au trezit zăpada era mare. Nicolae a făcut pârtie peste tot. Irina  privea cu admiraţie pe fereastră cum bărbatul mânuia lopata, din gură îi ieşea abur, cu căciula dată pe ceafă şi minteanul în spate Nicolae croia adevărate drumuleţe, unele drepte, altele şerpuind prin toată bătătura în funcţie de destinaţia lor. Pentru o clipă şi-a tras sufletul, a privit în spate spre casă, de la geam Irina i-a făcut cu mâna, i-a zâmbit, pentru el, gesturile ei au fost suficiente să-l revigoreze şi să muncească cu maimult spor. Mai avea multe de făcut, trebuia să hrănească animalele, să le dea apă, la fel la păsării şi la cei doi godănaci, acum ajunşi porci cu greutate.
  Iarna, odată instalată , nu s-a mai dat dusă, zăpada s-a aşternut în trepte ca foile de plăcintă. Crescuse stratul,  frigul era pe măsura zăpezii, mai ales când stele luceau pe cer şi păreau mari cât roata calului, atunci gerul făcea să se audă pietrele crăpând, iar ferestrele era pictate în relief cu mii de flori.
   În ajunul anului nou, aproape de cumpăna dintre anii ’ 47-48’ Nicolae a mers în sat să cumpere gaz, chibrituri, zahăr şi făină, cum mai era timp până seara, a intrat în cârciumă să mai asculte voroavele oamenilor. După ce a salutat, i-a răspuns unul mic  cu căciula din piele de oaie neagră roasă pe mărgini şi desfundată.
-Iote-mă, cine a intrat la noi în cârciumă alături de prostime! Ce doriţi  to’arăşu’ pădurar? Au mai apărut partizani în pădure sau ai prins vreunul cu căruţa de lemne şi nu avea bon? Era băut, dar nu atât de mult să nu ştie ce spune.
Nicolae a trecut pe lângă el fără să-i răspundă, mesele erau toate ocupate, oamenii erau într-o stare avansată de beţie, câţiva erau treji, probabil nu veniseră de mult, a mers la tejghea de unde şi-a cumpărat un ţoi cu pălincă de prună din zona Zalăului, apoi s-a aşezat la o masă cu alţi doi săteni.
-Grea iarnă, spuse Nicolae doar pentru a intra în vorbă. Cum o duceţi? Nu aţi mai venit în pădure.
-Aşa cum spui, grea, nu putem răzbi nici cu sania prin nămeţii depuşi, am înţeles că în câmp sunt troiene mari. Ne perpelim la gura sobei, mai ieşim afară să hrănim şi să adăpăm animalele, tăiem un braţ de lemne, apoi fuga în casă la căldură alături de nevastă şi pisică, copiii s-au însurat şi au plecat la caşcioarele lor.
-Aţi auzit noutatea, începu vorba al doilea sătean, acesta abia gustase din cinzeaca cu ţuică pe care o avea în faţă. Ceilalţi doi s-au uitat cu o privire curioasă. A fugit regele, continuă vorba omul. Cică ieri, am auzit vorbind pe instructorul Ghervase, regele a cerut  să plece pentru a lăsa ţara să se conducă cum vrea. Bravo lui! A înţeles mersul istoriei, continuă filozofic săteanul.
-Eu nu cred că a plecat de bună voie, spuse primul sătean, mai repede cred că a fost forţat de vreun pistol comunist să abdice. Măi oameni buni, nici un câine nu pleacă din faţa măcelăriei.
-Acu’ ce vrei să zici Marine? Îl apostrofă cel de-al doilea ţăran, că Măria sa este un câine?
-Nu măi Eftene, dar hai să ne gândim puţin, de ce ar fi plecat singur, să lase frumuseţea de palate şi sutele de slugi? Eu cred că a fost alungat! Tu ce crezi Nicolae?
-Nu ştiu, dar de bună voie nu cred că a plecat. E posibil să fii fost forţat de comunişti, vor să facă ca în URSS când şi-au omorât Ţarul în 1918. Politica o fac ăi mari, noi suntem doar martorii istoriei.
-Băi, fără rege, ţara va fi ca o barcă fără luntraş aflată pe Someşul învolburat. Nu vor şti comuniştii să conducă ţara fără rege. Băi, el a fost trimis de Dumnezeu să ne apere, ai văzut că a reuşit să-l omoare până şi pe Antonescu? Crezi tu că dacă nu ar fi fost ocrotit de Dumnezeu, ar fi fost mai tare ca Antonescu?
-Bă, vă spun eu , va fi rău de ţara noastră dacă ne-a părăsit regele, a continuat ameninţările şi lamentările ţăranul.
-Eu nu înţeleg de ce nu l-a iertat pe Antonescu, pentru că mareşalul l-a ferit de răspundere. Asta nu pot să-i iert regelui, dacă Antonescu l-ar fi lăsat să fie rege cu drepturi depline ar fi fost arestat odată cu mareşalul, pentru că soarta războiului ar fi fost aceeaşi. Nu plâng prea mult din cauza regelui, ducă-se!
-Nu ai dreptate Ioane, regele e unsul Domnului, e persoană sacră, alături de sfinţii din Biserică, cum puteţi vorbi de rău asemenea om, voi l-aţi văzut cât de falnic şi mândru este? Se vede că e rege!
-De ce băi Sofronie vorbeşti cu păcat? Te-a pus regele pe tine la masă cu el? Aveai pământ mă până să vină comuniştii? A fost bună reforma agrară făcută de Groza.
-Vorbeşti prostii Balinte, eu nu am primit pământ de la comunişti, deşi am fost şi eu pe front, uite aici am fost rănit, spuse Sofronie, un ţăran arătos cu mustăţile răsucite în sus, arătând locul pe corp unde fusese împuşcat de nemţi în luptele din munţii Tatra.
-Nu ai primit pământ pentru că ai destul, eşti chiabur, aşa zic comuniştii despre tine.
-Chiar dacă am pământ, tot trebuia să mai primesc, era dreptul meu de veteran de război, Sofronie se agitase, bătea cu pumnul în masă şi ridicase glasul la ceilalţi. Fără rege vom fi ai nimănui, asta este dovada că regele se punea curmeziş la prostiile pe care le fac comuniştii. L-au alungat să-şi poată face de cap, Stalin bă, ne va mânca capul. Şleahtă de proşti ce sunteţi, pupaţi în fund comuniştii, sărăntocilor, credeţi că vă vor pune aia în capul mesei? Mi-e silă de voi, sunteţi nişte neisprăviţi care aţi mâncat la masa mea şi acum mă contraziceţi, v-au mânjit ăştia ochii cu câţiva iugări de pământ şi acum jucaţi cum vă cântă.
-Sofronie, ai grijă la cuvintele pe care le spui, pe mine mă zgârâie cam rău...Da ce mă, ţărăniştii sau liberalii te-au pus în capul mesei?  Îmi povestea tata că în ’907 în Moldova au fost împuşcaţi mulţi ţărani, asta era facerea de bine a regelui Carol şi a politicienilor de atunci. E drept, ţărăniştii nu au fost în 907, ei au fost în ’29 şi ’33, dreptatea lor a fost glonţul trimis în pieptul săracului şi tu vii acum, să-mi spui mie, să plâng urma regelui venetic?
-Ce este mă, ăsta al lui Parpalac, ţi-au dat ochii? Zamfire, ai grijă cum vorbeşti cu mine, uit că ai fost cioban la oile mele, acu spăl rugina cuţitului în tine.
Zamfir, un zdrahon de flăcău , cu  mustaţă blondă în furculiţă, s-a ridicat de la masă, era aşa de înalt, că părea că nu se mai termină de ridicat, a făcut doi paşi spre Sofronie, l-a privit cu răutate în ochi, apoi i-a zis:
-De azi, Sofronie, un cuvânt să nu mai scoţi la adresa mea, ai înţeles?
-De ce mă? De când dă ordin sluga stăpânului? Am trăit să o văd şi p-asta, te răzvrăteşti, muşti mâna care te-a hrănit...
-Nu m-ai hrănit tu, eu ţi-am băgat bani în buzunar păzindu-ţi oile, drept plată mi-ai dat   oleacă de brânză şi un rând de straie purtate de tine, care tot timpul mi-au fost mici, pentru că eu sunt mai voinic decât tine.
Nu mă răzvrătesc, vreau doar să-ţi pocesc mutra care m-a oropsit până acum, da, am mâncat la masa ta, dar pentru asta mi-ai luat trei rânduri de piei. Bine au făcut ăştia că l-au dat afară din ţară pe rege, să meargă-n Germania lui, aici noi ne croim un drum al nostru, fără rege şi boieri, chiar şi fără chiaburi ca tine, Sofronie. A venit vremea noastră!
-Vremea prostimii, ce ştiţi voi analfabeţilor să conduceţi o ţară? Sau tu Zamfire ai învăţat când erai cioban la oile mele? Pleacă mai încolo de lângă mine, puţi a jeg şi a prostie, Sofronie cu mâna a vrut să-l împingă pe Zamfir de lângă el, mâna chiaburului s-a izbit de un zid, aşa părea fostul cioban.
Nervos, când s-a văzut împins, l-a miruit  pe chiabur cu un pumn în plină faţă, acesta s-a clătinat, apoi a căzut pe lângă masă. A vrut să-l lovească şi cu piciorul, atunci a intervenit Nicolae:
-Ajunge băiete, este căzut la pământ, acum nu mai dai în el. Lasă-l!
Zamfir s-a calmat, apoi a mers la masă şi a stat liniştit de parcă nu se întâmplase nimic. În tavernă s-a lăsat o linişte de mormânt, oamenii uitaseră de abdicarea regelui, în subconştietul lor ştiau că este doar un joc politic, un joc care nu îi avea pe ei în vedere. Ţăranii erau doar chibiţii de  la masa marilor jucători politici şi financiari.

   Dezgustat, Nicolae a plecat acasă după ce a urat  celor din local :”un an nou fericit!”.